Mă întreb uneori cum va arăta lumea când generațiile umane se vor uza moral cu viteza cu care se petrece asta la generațiile de computere. Când tinerii de 16 ani nu se vor mai înțelege cu bătrânii de 17. La tenis s-a întâmplat deja ceva asemănător: schimburile de mingi dintre Nole și Rafa nu mai pot fi deosebite de un computer videogame. Deși pe ecran se mișcă două ființe omenești, ele ar putea fi la fel de bine doi eroi electronici pe care și i-au ales doi copii, și care se bat conduși din mouse – într-atât sunt de neomenești viteza, forța și precizia cu care lovesc.
Și totuși, omenescul a decis învingătorul la Flushing Meadows, cimentul verde-albastru cauciucat care poartă numele ierbii unduind în bătaia vântului. Când după returul supersonic pe linie, la minge de meci pentru Federer, Djokovic s-a întors zâmbind, cu brațele larg deschise, spre tribuna majoritar rogeristă, ca și cum ar fi spus: nu merit și eu să mă iubiți?, m-am enervat. Mi s-a părut că strică tensiunea pură a momentului cu un gest de show. Și Federer mai avea o minge de meci. Acum, după finala cu Nadal, am înțeles că Nole spunea altceva: nu-mi pasă că e minge de meci, oameni buni, returul poate să iasă un deget afară sau să prindă tușa, important e că am curajul să dau în orice minge, să joc ce simt și pot, fără frica avară de a pierde.
Matematica finalei e simplă: Nadal și Djokovic posedă în clipa de față cele mai bune lovituri de forehand din lume, pe care doar Federer le mai poate egala uneori. Când dau cu „dreapta”, se „taie” unul pe altul. Diferența o face reverul. Djokovic poate returna lung și în forță, de câte ori e nevoie, „stânga” cocoșată, cu efect sălbatic, pe care i-o trimite Nadal pe rever în cros și care pe toți ceilalți jucători îi toacă de vii. Reverul lui Nadal, în schimb, deși excepțional, nu e destul de bun ca să reziste unui schimb prelungit în cros cu dreapta lui Djokovic. De aici, din pistonarea reverului lui Nadal, au pornit majoritatea punctelor câștigate de Djokovic, spaniolul forțând de multe ori deplasarea ca să lovească cu „dreapta” și greșind. În plus, Djokovic, după crâncene pregătiri fizice, nu mai e băiatul care se sufocă sau vomită la gard în setul 5.
Forța liniștită a lui Nole s-a simțit și în momentele penibile în care numeroșii ghiolbani din tribuna americană se apucau să zbiere când el trebuia să servească. Nu le-a zis nimic, nici măcar nu s-a oprit, dezaprobator, așteptându-i să termine. Și-a văzut de timing-ul lui de serviciu ca și cum ar fi ignorat o muscă.
Nici chiar în momentul triumfului, Djokovic nu a urlat spre tribună, nu s-a dat peste cap, n-a dansat ca Andrea Petkovici – s-a lăsat doar să cadă secerat pe spate, permițându-și nu mai mult de trei secunde de contemplare a cerului New York-ului, care e la fel și deasupra Belgradului. După care s-a ridicat imediat și a alergat spre fileu din respectul de a nu-l lăsa nicio secundă pe Rafael Nadal să aștepte cu mâna întinsă.
Nadal are 25 de ani, Djokovic 24. Nu sunt în stare să-mi imaginez unde vor duce tenisul acești doi Transformers în anii care vin.
P.S. Nu sunt în stare nici să mă abțin, deși ar trebui, de la a spune că îți trebuie o forță liniștită comparabilă cu a lui Nole ca să poți ignora emisia verbală a comentatorilor Eurosport. Cu excepția Virginiei Ruzici, n-am auzit decât crainice de gară și handicapați în limba română, mereu în afara ritmului jocului, care cum spunea unul o prostie sărea celălalt s-o facă sendviș cu o platitudine.
Articol preluat de pe www.gandul.info
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER