„Stăteam în nordul României, pe lângă Baia Mare, și i-am cerut tatălui meu să îmi cumpere o paletă – pentru că nu știam cum se numește exact – și o minge de tenis. Mi-a adus o paletă de tenis de masă. I-am spus că vreau una mare. Cred că e un har pe care ți-l dă Dumnezeu, un destin. Așa cum mulți copii, când sunt mici, le cer diferite lucruri părinților, așa cred că am cerut și eu. Bine, am cerut să am și vioară la un momet dat, dar după o lună de zile m-am lăsat.”
Așa începe povestea lui Firicel Tomai. Acum, este un nume important pe lista antrenorilor din tenisul românesc, firul vieții sale împletindu-se, decisiv, cu cel al lui Victor Hănescu. Apoi, pentru o perioadă, cu cel al Simonei Halep. A experimentat și viața de profesor în diferite forme: a fost și la catedra de liceu, a fost și antrenor cu normă întregă – concentrat pe șlefuirea jocului unui singur om, iar acum lucrează cu un grup de juniori, în care își investește experiența, împărțindu-și timpul și resursele.
ProSport l-a găsit pe Firicel Tomai la finele unui antrenament cu Dragoș Popeangă (17 ani, junior din Top 10 la nivel național) la Centrul Național de Tenis. Vă invităm să descoperim povestea unuia dintre oamenii care, luând loc în lojă, aduce în prim-plan poveștile care captivează și se scriu, mai în forță, mai cu slice, pe terenurile acoperit cu praf cărămiziu și care pune cărămizi în îndeplinirea unor vise.
Ca jucător, Firicel Tomai nu a ajuns printre cei 60 de sportivi care au reprezentant România în Cupa Davis de-a lungul anilor. Foto: Cezara Paraschiv, ProSport
„Uuuu… când am ajuns eu la tenis eram micuț„, mărturisește Firicel Tomai, antrenor în vârstă de 47 de ani. „Cu acea rachetă adusă de tata și cu o minge băteam la zid, pentru că pe jos era pietriș și mingea nu putea să cadă.
Dădeam la zid, iar tatăl meu, văzând că sunt pasionat, a decis să ne mutăm într-un orășel mai mare. De acolo, după un an de zile de jucat tenis, pentru că, tot așa, am evoluat destul de bine, m-am mutat la Baia Mare. Cam zece ani am jucat acolo, a fost o echipă frumoasă, cu antrenori care jucau bine tenis chiar pe vremea domnului Năstase și antrenori pe care toată lumea tenisului îi știe și la București. A fost o perioadă frumoasă până în ’89, se învăța bine tenis, mergeam cu echipa la turnee – pentru că erau campionate naționale cu echipa și individuale foarte puternice. După ’89 a dispărut, jucătorii au plecat, iar nivelul tenisului a scăzut de la an la an foarte mult. Eu am venit apoi la Facultate în ’91 și am rămas aici„
Tatăl său îl văzuse jucând pe Ilie Năstase. „Eu, fiind născut în ’72 și, mai ales fiind dintr-o localitate la țară, nu țin minte să-l fi văzut, pentru că la 7-8 ani, în ’80, când dânsul era pe final, nu se televizau meciurile. Cred că e un har pe care ți-l dă Dumnezeu, un destin. Ideea e că tenisul mi-a dat foarte mult în viață și pentru tenis vreau să rămân foarte corect, acesta este motivul pentru care nu vreau să fac niciun fel de compromis, nu vreau să înșel niciodată acest sport deosebit, care pot spune că mi-a oferit tot, și bune, și rele – foarte puține, dar rele necesare, care m-au învățat foarte multe. Poate că tenisul mi-a oferit și viață, pentru că la 14 ani am avut o problemă de sănătate, la aorta principală”, mărturisește Firicel Tomai, care explică mai departe.
„Datorită tenisului am descoperit-o, pentru că făceam controale medicale în fiecare an. Dacă, de exemplu, eu, care nu aveam semne evidente la momentul respectiv, nu o descopeream atunci, exista riscul, din ce spuneau medicii de atunci – ca la 25 de ani, 30 de ani, să fie un accident fatal și să pățesc ceva. Erau medici foarte buni la Fundeni”, spune cel pe care l-ați văzut constant în loja „Uriașului tăcut” din tenisul românesc.
Firicel Tomai nu ocolește niciun subiect. Foto: Cezara Paraschiv, ProSport
„Dacă ți se urcă la cap, tenisul are grijă să te pună la pământ și să te plesnească foarte rău”
V-a și dezamăgit tenisul la un moment dat? Ați pierdut vreun moment pasiunea pentru tenis? Nu, crește tot mai mult, tenisul nu are cum să te dezamăgească, e prea corect, e prea frumos,e prea calculat. Tenisul e matematică. Orice faci, se vede imediat, bine sau rău. Mai mult decât atât, e un sport foarte tăcut, este un fenomen tăcut. În momentul în care tu te desfășori în raport cu el, de exemplu – îți schimbi stările emoționale sau mentale în negativ, dacă ți se urcă la cap, începi să crezi că ești cel mai bun, devii arogant, iinvidios, tenisul are grijă să te pună la pământ și să te plesnească foarte rău. Iar de de cealaltă parte, dacă îți dezvolți modestia, smerenia și toate lucrurile astea, tenisul îți arată niște părți foarte interesante și foarte plăcute.
Și vezi rezultatul când copiii care vor să progreseze și să își facă o carieră în tenis vin lângă tine și știi să arăți un drum, să le arăți niște aspecte tehnice sau mentale ale tenisului. E o plăcere deosebită să vezi că un copil reușește datorită indicatoarelor sau indicațiilor pe care tu i le pui în față.
Care este diferența dintre jucătorul de tenis Firicel Tomai, de atunci, din tinerețe, ca reacții, mod de abordare și de înțelegere a tenisului, și antrenorul Firicel Tomai? Eu am fost un jucător de nivel mediu, dar am fost foarte, foarte emotiv. Am jucat cu toți jucătorii, îi știu pe toți, începând cu Pavel, Dinu Pescariu, la frații Voinea (n.r. Adrian – fost număr 36 ATP și Marian) frații Vespan (n.r. – Lucian și Iulian – cunoscut mai ales pentru parteneriate de succes cu Adrian Voinea, Vera Zvonareva și Alisa Kleybanova), Ciprian Porumb – jucători foarte buni, pe care eu i-am admirat foarte mult. Ei erau în loturile naționale și erau niște exemple pentru jucătorii din eșalonul doi. Sigur că și eu voiam să joc bine, erau antrenori care și acum sunt în viață și care spuneau că o să ajung să pot să joc un tenis foarte bun, dar eu după aia mi-am dat seama că eu am fost un jucător foarte timid, iar în tenis nu merge cu emotivitate.
Acum îmi dau seama de fapt ce a lipsit unui jucător sau ce lipsește unui jucător ca să ajungă să facă performanță. Atunci nu îmi dădeam sama. Mă antrenam zi de zi, mergeam și făceam antrenamente în speranța și în ideea că voi ajunge un jucător foarte bun, că așa spuneau toți – că dacă te antrenezi ai șanse să ajungi. Acum, din păcate, îmi dau seama că lucrurile stăteau cu totul altfel. Și nu e vorba că am pierdut eu, am pierdut toți.
Practic, atunci ați realizat exact cât de dură este selecția? Da, în primul rând selecția. Poți să muncești toată ziua, 10 sau 20 de ore pe zi, dacă nu ai anumite calități pentru tenis, nu ai șanse să ajungi spre un top, spre un clasament mai bun și sunt niște lucruri… Atunci nu se făcea mult stretching, pregătire fizică – nu exista termenul, nu știa nimeni.
Se juca cu rachete de lemn, au apărut apoi rachetele din metal. Fischer-ul a venit cu niște rachete din metal, din fier, sau apoi din aluminiu au apărut la un moment dat. Mingile au evoluat, toate chestiile astea. Cel mai important este faptul că mi-am dat seama că tenisul nu mai poți să îl faci decât dacă trăiești 24 de ore din 24 de ore pentru el. E vorba de antrenamentul total, în care orice faci – că mănânci, că dormi, că mergi undeva, că îți petreci o oră de relaxare – o faci în interesul tenisului. Altfel, lucrurile nu prea mai merg.
Atunci, se juca și opt ore pe zi, cel mai bun era Dinu Pascariu în perioada aia, apoi Andrei Pavel, toată lumea știa că ei joacă patru ore dimineața și patru ore după-amiaza. Se juca un volum de tenis foarte mare, dar veneai la tenis, jucai și dublu, și simplu, era și un fel de distracție – nu antrenament intens patru ore, dar apoi tenisul nu mai exista. Acum, din păcate, joci mai puțin, dar tot timpul celălalt trebuie să îl gândești în interesul tenisului.
Firicel Tomai o antrenează acum pe Keita Fatima, cea mai bună junioară a României potrivit clasamentului ITF actualizat pe 18 martie. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
„Am avut simțul ăsta pedagogic de mic, cred. Apoi, a fost tot așa, destin. Am ajuns la clasă cu profil de tenis la Racoviță și acolo am cunoscut 24 de sportivi. L-am observat pe Victor…”
Cât de grea a fost tranziția spre antrenorat? Cât de greu a fost începutul? De mic, de când eram la Baia Mare, cred că aveam talentul ăsta și multă lume voia să joace cu mine, să îi învăț și pe ei. Am avut simțul ăsta pedagogic. Antrenor am ajuns, clar, în ’96, când am terminat Facultatea la București. Acolo a fost tot așa, destin. Am ajuns la clasă cu profil de tenis la Racoviță și acolo am cunoscut 24 de sportivi, care au dat examen și au intrat. L-am observat pe Victor, care era un copil foarte, foarte sărac.
Nu avea teren, nu avea unde să facă antrenament și prin clasa respectivă am obținut la început două ore pe zi, dimineață, aici, pe zgură. Iarna a început să se strice treaba, aveam în sală la CNT, de la 6 dimineața, apoi de la 5 la 6. Dar prin chestiile astea mi-a oferit posibilitatea să mă întâlnesc constant cu el, să îl pun pe picioare, să înceapă să se miște lucrurile și să găsim pe mai departe variante – să găsim un sponsor, să găsim metode de pregătire mai bune. El fiind foarte talentat, a evoluat destul de bine, a intrat în lot destul de repede, după câteva luni și apoi a beneficiat mai mult, o perioadă mai lungă, de teren. Mai ales vara era bine, aveam zgura. Iarna nu aveam sala decât poate câte două ore pe zi, uneori patru, dar ne-am făcut treaba – el, care nu avea nimic în perioada aia.
Firicel Tomai își împarte acum viața între familie și tenis. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
Vedem în momentul de față că jucători din generația lui Federer (născut în 1981), apropiați ca date de naștere, Adrian Ungur (născut în 1985) sau Victor Crivoi (năcut în 1982), au făcut deja pasul spre antrenorat. Vi se pare că s-au grăbit? Nu s-au grăbit pentru că, vă dați seama… și Federer, dacă nu era în Top 5, Top 10, Top 20 poate, nu ar mai fi jucat. El este unul dintre ce mai buni sportivi din lume. Când ajungi acolo sus, chiar dacă nu mai ai puterea necesară să te păstrezi pe locul 1, cu obiective clare, chiar dacă joci doar la anumite turnee… Prin faptul că ești, totuși, un jucător cu nume, jucătorii te respectă foarte mult, ai destule momente în care poți face niște rezultate, astfel încât să rămâi între primii. Să fii între primii zece – chiar dacă ai 40 de ani, e o mândrie. Și financiar e foarte bine, și ca imagine. jucătorii de care spuneați, românii, s-au apucat de antrenorat, pentru că sunt locul 200, locul 400, 500 și nu mai aveau nicio șansă la 35, 37 de ani să mai ajungă în prima sută. Și în prima sută ajungi degeaba – mai mult consumi bani decât să câștigi.
Pentru un antrenor care lucrează mai mult cu juniori, există o dilemă, un conflict, între nevoia de a învăța jucătorul să execute loviturile extrem de corect, ca la manual, și a nu pierde acea doză de deiversitate? Pentru că vin asiaticele și ne arată că poți să joci tenis și cu un forehand cu două mâini, se poate juca tenis și cum o face Monica Niculescu. Există o dilemă pentru antrenor – cât corectezi niște lovituri? Depinde de fiecare antrenor. Fiecare școală de tenis are altă filosofie. Școala franceză de tenis, se știe, nu pune deloc accent și nu dă mare importanță tehnicii. Ei lasă fiecare jucător să joace așa cum se simte el bine și cum găsește mai ușor modalitatea de a juca.
Drept exemplu, dacă ne uităm la francezi – fiecare joacă în alt fel: Gasquet are o dreaptă foarte ciudată și un rever dificil, Gilles Simon joacă cu totul altfel, Tsonga e un jucător de forță. Erau și jucătorii mai micuți de statură – Santoro. La ei, jucătorii sunt creativi. În anumite țări nu se prea merge pe creativitate, cum sunt asiaticii. Ei știu să lucreze, să repete și să repete și, prin exercițiu, să devină niște roboți mai buni, mai performanți, care să îi bată pe cei cu creativitate. Tenisul diferă de la suprafață la suprafață.
Pe hard consider că poți face treaba asta mecanizată. Pe zgură, pe iarbă – lucrurile devin diferite. Dar, la particular vorbind, fiecare antrenor are, undeva, o filosofie a lui, are lucurile pe care pune accent foarte mult și acolo depinde de fiecare cum vede modul de a juca tenis. Evident, depinde și de jucător, pentru că tu poți să încerci să corectezi anumite lucruri, dar sunt jucători foarte refractari, care nu acceptă și atunci nu are rost să forțezi lucrurile. Până la urmă, există o alchimie între jucător și antrenor, în care trebui să găsești modalitatea cea mai bună și cel mai important este ca jucătorul să se simtă bine pe teren, să nu îi iei plăcerea de a juca, să nu devină un robot care să nu mai știe să creeze și să gândească pe teren.
Părăsim, pentru moment, universul antrenorului Firicel Tomai, aflând ce fel de tehnician este. „Pentru mine, tehnica e cel mai important lucru, pentru că economisește foarte mult consum de energie și îi încarcă pe jucători cu energie și le dă plăcerea de a juca. Dar în momentul în care identific un jucător care are o inteligență naturală de a juca tenis și știe să joace tenis pe teren deștept, atunci tehnica intră pe planul doi”.
La antrenamente, Firicel Tomai lucrează cu sparring partner pentru elevii săi. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER