Ilie Năstase mixează loviturile și în partea a doua a interviului special pentru ProSport. Trimite un lung de linie spre vremea în care companiile de echipament sportiv îl ispiteau cu fel și fel de oferte tentante, returnează cu mingi din Monte Carlo sau New York și servește povești nespuse vreodată. Își construiește bine punctele. Schimburile de replici sunt intense, îl prindem rar pe contre-pied, iar jocul său pare deseori greu de contracarat. Punctează prin viteza de reacție! Pe câte o suprafață dificilă: droguri, Revoluție, bani, cutremurul din 77 sau pierderi. Găseșete câte un unghi sincer de abordare pentru fiecare subiect, exact ca în prima parte a interviului, și încântă prin loviturile sale. Iar acțiunile sale nu numai că sunt spectaculoase, dar au și consistență. Time!
Ne întoarcem. E una dintre temele pe care vrem să le abordăm mai târziu. Voiam să vă întreb legat de trăznăile pe care le-ați făcut pe teren care a fost prima, mai țineți minte? Eu am aici, o dată, și o să vă spun după aia dacă vor coincide. Presa internațională ar fi spus că a fost un meci de la Nisa, în 1971, cu Kodes atunci când ați început să faceți tot felul de lucruri. Când întâi ați țipat la un copil de mingi, pentru că aveați superstiția să nu vă dea aceeași minge. După care ați început să faceți tot felul de lucruri: vorbeați cu publicul, întrerupeați când el voia să servească și la un moment dat el a vrut să-și ia geaca și să plece de pe teren. Arbitrul l-a ținut, a pierdut meciul, l-ați bătut în trei seturi, iar la final a zis >. Spunea despre dumneavoastră că i se părea anormal ce făceați. Vreau să-i spun acum că am progresat. Actorii care fac filme nu mai sunt, fac teatru acum. Am progresat. La turneul de la Nisa, cred că în primul tur jucam cu un suedez, la ora 11:00. M-au pus pe terenul central și mi-am luat rachetele, du-te acolo pe teren, m-am pus pe scaun. Scot racheta, vine arbitrul, tragem la sorți și mă duc să încep încălzirea. Mă uit în stânga tribunei, doi spectatori! Mă uit în partea cealaltă, patru spectatori! Ă‚la dădea să jucăm.
Și cum a fost meciul? Îi zic > Mă duc la arbitru și zic > și el >. Îi zic >, eu îl cunoșteam pe ăla.>. Și am început să-mi bag racheta în husă. Ă‚la zice >. Eu: >, zice >. Vine ăla și zice >.
Cum ați reacționat? Îi zic >. Și ăla zice, că săracul s-a speriat că mă descalifică ăla >. Eu i-am zis pe la 4-5, când vin ăia de la serviciu că vreau și eu să am lume, să joc cu lume și mi-au schimbat oamenii… Era prima, țin minte la început, la Nisa. Am făcut multe, normal că nu le știu acum pe toate. Normal, că toți începuseră să spună la un moment dat că fac circ.
Dar înțeleg că la Roland Garros, după Nisa, i-ați spus lui Kodes > și el s-a distrat. A apreciat. El a căzut. Da, da, s-a distrat. Păi, că m-a bătut, de aia s-a distrat, că dacă pierdea…
Vă programați ceva înainte de meci? Nu, totul venea firesc. Eram odată la Roland Garros, nu știu cu cine jucam, probabil cu Villas și a servit. Și mingea a intrat într-o lojă. M-am dus acolo, am băgat capul, văd mingea, dar zăresc și un câine mic. Era al prietenei lui Jean Paul Belmondo. Belmondo avea loja asta în față și în loc să ies cu mingea, am ieșit cu câinele! Câinele avea o lesă și l-am luat în brațe. El mă întreba >, dar eu nimic și nimic. M-am dus și l-am legat de scaunul arbitrului, i-am zis că eu vreau să joc un punct cu câinele pe teren și am jucat un punct! Arbitrul a fost drăguț, e un exemplu care arată că nu mi-am programat nimic.
Ce era, bichon? Un… de-ăla mic… așa. Toate se întâmplau firesc, nu erau programate, dacă erau programate, n-ar mai fi ieșit nimic. Ce să fac!? Au fost programate… aia cu pisica cu Panatta. Aia a fost programată, cu pisica neagră.
Ce s-a întâmplat atunci? Știam că Panatta e superstițios, italienii sunt superstițioși de obicei. Niciodată nu stau 13 persoane la masă, dacă trece pisica neagră prin față, trebuie să ocolești nu știu câți kilometri.
Vă ascult. Și eram la Monte Carlo când s-a întâmplat faza cu pisica neagră. Erau vreo trei mașini în față și mergeam la o masă. Panatta era în față, iar eu cu Țiriac în spate. Și, la un moment dat, ne aflam pe serpentine și prima mașină s-a oprit. Țiriac a frânat și el în spate. Ce se întâmpla… nu știam. Noi doi eram singurii fraieri în mașina aia. Toți au coborât din mașină, toți italieni. S-au răsfirat toți. Unul în stânga, altul în dreapta! >, strigau. Băi, nebunilor! Ce se întâmplă? Din ultima mașină, noi am ajuns prima. Dă-i ocolire și tot noi am ajuns primii la restaurantul ăla.
Și ați reținut întâmplarea și ați valorificat-o! Am ținut minte treaba asta și am jucat un meci, în primul tur pe central cu Panayta-Bertolucci și mi-am adus aminte de acea secvență. Și, înainte de meci, cu două zile tot căutam să aduc o pisică neagră. Era un băiat la vestiar, care se ocupă de vestiar, îl chema Mabruc. De vreo 30 de ani era acolo și ăla mai știa casele de lângă Roland Garros cu pisici. I-am dat 500 de franci ca să-mi aducă una. Pe vremea aia erau mulți și a venit Mabruc al meu cu pisica, dar era mai mult gri decât neagră. Îi zic nu, Mabruk. Îți mai dau încă 200, dar adu una neagră! Zice nu știu ce, că era algerian.
Și l-ați convins? Mă, mai vrei 200? Du-te și caut-o, dacă vrei. A găsit una mai jegărită, dar în fine și o bag în husă, în sacul meu unde băgam rachetele. Aia miorlăia pe acolo. Eu bineînțeles că stăteam în spate. Le ziceam, luați-o voi înainte, primii, și eu… Și am ajuns pe teren, am făcut puțină încălzire și stai că trebuie să schimb racheta. Și m-am dus, am scos pisicuța de acolo. Pisicuța dracu”, parcă era dresată. A luat-o direct spre Panatta. Nu spre Bertolucci, spre Panatta, că pe ăla aveam boală. Direct la ăla! A început ăla să sară, să dea din picioare. I-am bătut 6-0, 6-1. Au luat și ei un game. De atunci nu ne-au mai băgat pe central, au zis că Năstase și cu Țiriac nu mai au voie pe Central. Și n-am mai jucat pe Central.
Citeam la un moment dat că ați spus ceva de sora lui Panatta și s-a enervat foarte tare pe dumneavoastră. Nu lui Panata i-am zis. Lui Santana i-am zis și ăla a spus >. I-am zis că ți-o aduc, dar are cam 70 de ani și e urâtă. A început să râdă, ce să-i mai zic!?
Nasty, omul-orchestră. „De la vârsta de 16 până la 20 am fost angajat la o unitate militară și căram saci de magazie”
Vreau să vă întreb dacă v-ați imaginat vreodată cum ar fi trăit Ilie Năstase, un cetățean normal, în România socialistă, dacă nu făcea tenis. Nu știu, poate că era strungar, poate că era inginer, poate că era… Stai puțin că am trăit. De la vârsta de 16 până la 20 am fost angajat la o unitate militară și căram saci de magazie. Eram magazioner. Am avut funcție. Aveam 800 de lei pe lună și făceam de la 08:00 la 14:00, șase ore! Și din banii ăia mi-a luat prima bicicletă pe care mi-au furat-o. Primii bani ăia au fost. În Militari, după fabrica de confecții e o unitate militară mare. Acolo lucram. Descărcam materiale, ce erau. Ă‚ia au fost ani buni pentru mine că am știut și ce e greul și făceam jumătate muncă, jumătate tenis.
Mâinile astea mari le-ați avut din naștere? Din naștere le-am avut și nu știu dacă ajută, nu ajută. Sunt unii care n-au, dar…
Eram curios dacă s-au format de la tenis. Mâna dreaptă s-a format de la tenis, asta e sigur. Mai mare, s-a dezvoltat mai mult, dar așa am avut noroc poate.
Ați încercat să loviți mingea cu stânga de multe ori? Nu, și nici cu două mâini. Nu aveam la cine să văd, că nu erau modele, care jucau cu două mâni. Târziu au început să joace cu două mâini și nu în România. Cred că în SUA sau în Australia, cred că asta au copiat-o de la golf.
De ce se spune că o jucătoare de tenis nu poate învinge un jucător de tenis niciodată? E vorba despre forță, ca la orice alt sport. O femeie nu poate bate un bărbat. Totuși acum s-a mai echilibrat disputa datorită rachetelor. Îți dai seama dacă aveau rachete din lemn fetele? Abia ar fi trecut mingea peste fileu. De abia trecea mingea la noi, dar la ele… La golf la fel. Cine a inventat racheta de metal e domnul Lacoste, deci el e inventatorul. Și la început nimeni nu voia să joace cu racheta asta, pentru că față de racheta de lemn era prea elastică și era greu de controlat. Primul care a jucat a fost Jimmy Connors și apoi Billie Jean King. Ei au fost primii care au început cu rachete de metal și, încet-încet, fiecare a luat racheta. Bineînțeles că după acel episod și companiile de rachete au schimbat foaia. Cred că în 1977, 1978 s-a trecut direct la metal. N-a mai fost nimic de lemn.
A fost dificil să faceți trecerea? Păi, la mine era târziu deja. Aveam 31 de ani, 32, am jucat, dar nu mai conta atunci. Bine, că serveam mai tare decât înainte, asta e clar, dar nu mai aveam forța pe care o aveam când eram tânăr.
Jimmy Connors spunea că perioada de început era ca un wild west show. Așa a fost circuitul când au apărut banii. Vreau să vă întreb cum au schimbat banii tenisul? Vreau să vă întreb cum ați simțit dumneavoastră ca un pionier al tenisului că s-a schimbat sportul prin apariția banilor. Nu știu, eu cu Țiriac aveam o treabă foarte bună și pe care, pe noi, ne-a avantajat. Noi aveam un motto. Spuneam așa: Țiriac îmi spunea > Ei, acum e invers. Vor banii înainte să fii numărul unu. E o mare greșeală și asta cred că a stricat puțin… Mă uit și la părinți. Mulți părinți își dau copiii la tenis, findcă au o șansă, dacă sunt buni, să facă foarte mulți bani. Dar poate copilului nu-i place sportul ăsta. Sunt forțați mulți și mulți se retrag, pentru că nu suportă. Sunt foarte puțin care se duc la tenis și pun pasiune. Dacă pui pasiune, nu ai cum să greșești, în orice.
Povești cu Adidas, Nike, Puma, Sergio Tachinni și Fred Perry. „Connors voia să aibă și el ce purtam eu”
Mai țineți minte zilele alea în care companiile alergau după sportivi, dar erau bani puțini sau mă rog, nu erau banii de acum. Companii care erau la început. De exemplu Nike la început, care era doar un distribuitor. Eu am început cu Nike. Primul meu distribuitor a fost Nike și singurul care a ținut la mine, pentru că mi-a făcut o statuie, la Portland, acolo unde au ei fabrica și habar nu aveam. Mi-a spus și mie McEnroe că și el are. Ă‚la venea pe circuit cu un sac plin cu teniși, domnul Phil Knight, care este proprietarul. El fiind alergător de 800 de metri, nu mai știu.
Și ce s-a întâmplat apoi? Pe ai mei scria Nasty. Tenișii îi aducea din Japonia și îi vindea în America. Așa a început, cu mine și apoi cu Jimmy Connors. L-am adus și pe Jimmy, pe tenișii lui scria Jumbo. Și Connors se lua după mine. Dacă scria pe teniși ceva de mine, voia și el, iar apoi am jucat cu Sergio Tacchini eu, a vrut și el să joace cu Tacchini. Pe primul pe care l-a acceptat să vină eu am fost. Juca cu racheta aia de metal deja. Era campionatul național al Americii, indoor. Și în primul tur a jucat cu mine. L-am bătut abia în trei seturi, greu. Și-a rupt racheta. Avea numai una sau două și ca să termine meciul cu mine i-am dat racheta mea de lemn și l-am bătut cu 6-0 în decisiv. >.
Așa v-ați împrietenit… Și de atunci ne-am împrietenit și anul următor sau după doi ani a venit la Roland Garros și a jucat cu mine la dublu. Am făcut finală, după accea am jucat la Roma, în 1974, împreună iarăși, dar nu am terminat, că ne-au descalificat. Nu știu ce prostie am mai făcut noi pe teren și a venit Sergio Tacchini și mi-a zis > Păi, eu zic că sunt numărul unu și mie îmi dai 3.000. Păi, ăsta câți bani vrea? Nu știu, să vorbesc cu el. La cină, seara, i-am zis vezi că a venit Tacchini să te ia că a văzut că joci cu cămașă de la mine. Nu avea contract. Îmi zice >. Eu îi zic >. Îmi zice >. Și eu mă duc a doua zi cu 25.000. Ă‚la gata, ok. Îi zic eu > . >. L-a văzut Tacchini că avea talent și era ambițios și i-a dus a doua zi 25.000 de dolari în lire. Era un sac așa mare! (face un gest expresiv) Când a văzut americanul… s-a speriat. Cică ce sunt astea? Eu vreau dolari, nu vreau asta. Era o sâmbătă liniștită. S-a dus ăla la aeroport să-i schimbe. A venit cu banii, a semnat, a câștigat în anul ăla, în 1974, toate turneele de Grand Slam în afară de Roland Garros. A avut ochi.
Cum ați trecut la Adidas? De fapt, nu am ajuns la Adidas, am ajuns la Puma din greșeală. Și am ajuns acolo și am spus că vreau la domnul de la Adidas, domnul Dassler. Și cel de acolo spune: >. Zic cu Adidas. Zice că aici sunteți la Puma, la fratele dânsului. Și zice >. Și am mers pe partea cealaltă, așa am ajuns la Adidas.
Și era să semnați cu Puma în loc de ei? Păi, eu nu știam, m-a dus un jucător de tenis din Belgia, care devenise impresar. Ă‚la nu știa, m-a dus la biroul ălora la care era fratele lui.
„Țiriac avea păr afro”
Aveți o poză cu Franz Beckenbauer aici, chiar de la semnarea contractului. Chiar atunci era semnarea contractului. Bine și Beckenbauer avea părul așa ca și Țiriac. Și Țiriac avea păr afro. Și acum, bocancii lui Beckenbauer se vând și acum. Din 1972. Dassler a văzut înaintea tuturor și înaintea lui Nike ce putea să însemne echipament sportiv.
Nu mai știți primul contract cu Adidas când l-ați semnat? Primul contract cu Adidas era bun, pentru că el a spus „domnule, îmi iau unul cu tot și cu teniși și cu echipament și cu rachetă” că atunci unul avea o rachetă de un fel, teneșii de alt fel, pantalonii de alt fel. Și el a fost singurul care a zis că vreau să-mi iau un jucător să fie din cap până în picioare Adidas. Și așa a făcut. M-a luat pe mine.
Cei de la Adidas susțin că unul dintre cele mai bine vândute tricouri care vă înfățișează este acela în care îi arătați unui adversar degetul mijlociu. Eu îl arătam arbitrilor de fapt, cu adversarii nu prea aveam treabă. Eu trebuia să-i bat pe adversari, problema era când mai greșeau arbitrii eu le mai arătam câte un degețel… așa.
De ce credeți că a avut succes? M-au sunat acum câțiva ani cei de la Adidas > Eu le-am zis >
Și… Mă sună peste o oră și îmi zic: >. Eu: >Face ăla > Și am zis >.
Mai țineți minte unde erați în ziua în care ați fost numărul unu mondial pentru prima dată? Eram în SUA, undeva. Cred că eram la New York, la US Open.
Ce mai țineți minte din acea zi? E o zi importantă și pentru dumneavoastră și pentru sportul românesc. Nu mai țin minte exact… Știu doar că începea turneul în prima săptămână din august și se termina în prima din septembrie. Asta țin minte, era încă Forest Hills. Era încă pe iarbă. Cred că a fost ultimul an, pe care l-a câștigat Jimmy. În ”73, nu în ”74 a câștigat Jimmy. John Newcombe a câștigat. John Newcombe l-a bătut pe Kodes în finală. În ”73 eram la US Open. Pe 23 august. Pe 23 august nu eram la defilare. Era greu să fiu în două locuri.
Practic ați ajutat regimul să mai pună acolo o chestie de propagandă. Nu știu dacă se lăudau cu mine, nici eu nu mi-am dat seama că era 23 August. Abia târziu, acum, mi-am dat seama. Mi-au trimis trofeul și de aia mă tot uitam. Nu am remarcat.
Ați simțit o presiune în plus, după ce ați trecut pe primul loc? Nu, pentru că atunci… Era vorba să facă un computer, dar nu știau exact când. Eu am avut noroc că am avut cel mai bun an, în 1973, și atunci începuse să calculeze computerul meciurile câștigate, pierdute. Puteai să-ți faci socoteli. Dacă stăteai o săptămână câte puncte luai, dacă pierdeai. Se putea face treaba asta, știu că acum sunt obligați să joace 14 turnee. Să aleagă cele mai bune 14. Atunci era la început, nu știu, era altfel sistemul.
„Eu eram nebun, ce droguri să mai iau că eram nebun deja. Mă întrebau: >. Zic: >. Acum sunt droguri în toate sporturile”
Mai facem un exercițiu de imaginație. Actualul lider mondial, Novak Djokovic, pe ce loc s-ar fi situat în acea perioadă? E greu, nu poți să compari. Nici nu vreau să compar. Am zis și la îmnceput, n-am cum să compar. Știu că atunci noi trebuia să jucăm mai multe. Nu erau 14 turnee, mi se par foarte puține. Din 52 de săptămâni, doar 14 săptămâni!? Mi se par puține. Noi cred că 33 trebuia să jucămr, dar acum se plâng că sunt multe 14 turnee.
Una dintre problemele sportului actual e dopajul. În ziua de azi, sportivii se și droghează și în una din cărțile dumneavoastră povesteați de Vitas Gerulaitis și de nopțile pe care le petrecea la Studio 54, în America cu diverse substanțe. Nu ași fost tentat niciodată să încercați? Nu. Ei acum se droghează pentru performanță. Sunt două treburi diferite. Ă‚ia se drogau că o luau razna prin discotecă și o luau de nebuni. Eu eram nebun deja, ce droguri să mai iau că eram nebun deja. Mă întrebau >. Zic >. Acum sunt droguri în toate sporturile. Îi aud pe unii că doar în ciclism. Nu, în toate, pentru că sunt cu un pas înaintea celor care… De exemplu, drogurile care sunt pe piață acum: cocaină, heroină nu mai sunt la modă. Sunt drogurile care sunt făcute din chimicale și care costă doi lei și care te omoară pe loc. Și atunci ei nu mai vând cocaină și prostii de astea, care costă foarte mult și vin la școli, dau la copii. Ei nici nu știu ce iau. Sunt foarte periculoase. Scriu pe ele „moarte”.
Dar fenomenele erau răspândite în tenis? Nu, atunci nu. Nici nu erau controale. Dacă erai bun, câștigai, dacă nu erai bun, te duceai acasă. Pe mine m-a enervat odată, am jucat cu un neamț la Forest Hills și ăla a avut crampe de vreo cinci ori. A venit doctorul de vreo trei, patru ori. Fizic, eu l-am terminat pe ăla. Nu l-am bătut, dar fizic el n-a mai putut, da!? Tu vii și îi faci masaj o dată, de două ori, de trei ori și ăla a ajuns să aibă minge de meci cu mine. Păi, nu e fair-play, nu!? I-am luat. L-am înjurat pe doctor, l-am înjurat pe arbitru. Arbitrul nu a vrut să dea mâna cu mine, eu l-am făcut nazist pe ăla. Hitler i-am zis, nu știu ce i-am mai zis, hitlerist, se comporta ca un hitlerist. De tot i-am zis. La box, dacă tu îi dai una lui ăla în cap și e KO, se duce doctorul, îl face bine și după iar îl iei la box? Ce e? S-a terminat! Dacă ăla are probleme fizice, eu de ce să nu câștig? Eu așa am gândit atunci.
Cum vă vitaminizați atunci? Noi mâncam normal, fructe ce erau. Mai era câte o ciocolată când îți era foame, o glucoză, ăla era doping-ul nostru, glucoza. Țin minte că erau pastilele alea Dextro energy. Din Germania le aduceau, aveau tot felul de arome: portocale, lămâie, toate felurile. De alea mâncam. Te mai alegeai și cu o ciocolată când îți era foame. Mergeai pe teren la limita foamei, ca să nu fii plin. Ce dracu se gândea? La tenis luam ceva și știu eu cât durează un meci de tenis? Jucam ori o oră, ori cinci, nu știam eu.
Făceați o pregătire fizică specială? Păi, pregătirea fizică venea din tenis. Trei meciuri pe zi. Făceau aia, Năstase, al dracului, se antrenează și el cinci minute înainte de meci. Păi, dacă jucam cinci ore pe zi, ce-mi trebuia să mă mai încălzesc? Cu cine!? Să mă răcesc poate!
Vorbeam mai devreme despre dopaj și vreau să vă mai întreb despre altă problemă de acum, din tenis. E vorba de meciurile trucate la pariuri. Fenomenul ăsta se extinde și pare foarte greu de controlat de către autorități. Pe vremea dumneavoastră se întâmplau lucurile astea? Ce să se întâmple că nu erau bani. Nu înțeleg. Acum se întâmplă între ăia care câștigă foarte puțini bani bănuiesc. Că ăla care câștigă milioane de ce să parieze când el știe că dacă o să câștige turneul ia două milioane de euro? Păi, ăla e idiot? .
„Mi-e frică de cutremure. În 1977 eram în Puerto Rico. Jimmy Connors a venit la mine și mi-a zis: „Vezi că nu mai ai casa!”.
Mai țineți minte unde v-a prins cutremurul din 1977? În Puerto Rico mă aflam, m-a anunțat Connors. Eu nu știam. Americanul, managerul meu, nu mi-a spus înainte de meci, mi-a transmis după. Eram în Puerto Rico și jucam un meci pe 250.000 de dolari!
Dumneavoastră împotriva lui Connors? Cu Connors, după, în Las Vegas, am mai jucat cu Newcombe. Și Connors la fel. Făcuse un fel de Challenge. The Winner Takes it All. Erau 250.000 pentru câștigător și cel care pierdea lua 50.000 dolari.
Și a venit înainte de meci și v-a spus? Da. Vezi că nu mai ai casa în România… Eu nu puteam să fac legătura, că nu știam. Am zis >. Nu era așa, casa mai rămăsese. Bine, s-a mai întămplat câte ceva…
V-au murit apropiați? Nu.
Acum vă e frică de cutremure? Să spun sincer, mi-e cam frică, dar am consolidat casa. Acum fiecare cu norocul lui.
De ce vă e teamă în viață? Când eram tânăr așa îmi era frică de avion. Îmi era teamă, acum nu îmi mai e teamă. De exemplu, când mergeam cu avionul cu Țiriac, el citea mereu în avion și mergeam drumuri de 12-14 ore și ca să-l sperii, că știam că-i e frică… Aterizam dimineața la 4-5, el tot cu cartea. Când atingeau roțile pământul, strigam >. Sărea în sus și începea să mă înjure > După aia am mai plecat cu avionul la 7, era un Pan American. Era primul zbor. Zburam noi de la Bruxelles, la New York și îmi zice > Adevărat că ăla abia mergea. Abia aproape de pistă s-a ridicat, când se termina pista. El >. Și mie îmi era frică de avion, dar acum nu îmi mai e frică.
„De ce s-ar retrage Federer când e numărul doi, trei, patru ATP? El știe că a fost numărul unu atâția ani la rând, are atâtea titluri. Te retragi când vrei tu”
E adevărat ce am citit că la un moment dat a trebuit să plătiți o răscumpărare pentru fiica dumneavoastră? Nu, nu. Țiriac a făcut asta pentru băiatul unui jucător de tenis iugoslav, Juvinovic. Știu că s-a întâmplat la Belgrad, dar nu mai știu când.
El avea copilul răpit? Da. Țiriac era managerul lui. După ce a fost în finală la Wimbledon acest Juvinovic. Nu mai știu exact perioada.
Spuneați că cel mai frumos meci pe care l-ați jucat a fost un meci pierdut. O finală pierdută. Vreau să vă întreb care a fost cel mai bun meci în care v-ați simțit aproape de perfecțiune. Poate că meciul din finala de la Stockholm, cu Bjorn Borg, de la Masters, în 1975, când mi-a luat doar două sau trei game-uri. Aia cred că a fost și el câștigase deja Wimbledon-ul, Roland Garros-ul, era în mare formă.
Au fost traumatizante zilele de după retragere? E greu să te retragi, sigur că e greu. Din când în când mai aveam aici bagajele făcute pe la ușă și ma întreba soția: >, >. Eu îmi făceam bagajele să plec, credeam că încă mai joc.
Gabi Balint povestea că visa noaptea că intră pe teren. La noi nu a fost brusc, pentru că după retragere am mai început să mai jucăm câte un demonstartiv, la turnee, la veterani. A fost mai ușoară trecerea decât să nu mai joci deloc. Probabil că el n-a mai jucat deloc și atunci îl frământa mai rău decizia.
Iar fostul regratatul suedez Klas Ingesson povestea după retragere, că stătea noaptea, nu putea să doarmă, se uita pe pereți și își dorea să-l sune toți jurnaliștii. Pe dumneavoastră v-au sunat jurnaliștii și v-au căutat mai mult după retragere? Pe mine mă tot băteau la cap de ce nu m-am retras înainte. Eu m-am retras la 38 de ani, deși în general marii sportivi se retrag în glorie. De ce să mă retrag în glorie? Uite, de exemplu Federer, de ce s-ar retrage Federer când e numărul doi, trei, patru ATP? El știe că a fost numărul unu atâția ani la rând, are atâtea titluri. Nu, te retragi când vrei tu! Tu dacă scrii cel mai bun articol, te retragi după ce scrii cel mai bun articol sau cea mai bună carte? Te retragi după aia? Nu! Nu sunt de acord cu treaba asta. Bineînțeles că trebuie să realizezi la un moment dat să nu fii ridicol. Cu asta sunt de acord, dar să te retragi când ai cea mai bună performanță… Nu înțeleg. Cine a băgat treaba asta că trebuie să mă retrag când sunt cel mai bun la ceva?
Năstase, înainte de o reverență scurtă în fața lui Federer, Nadal și Djokovic (de la dreapta, la stânga)
Vorbeați despre Federer. Au făcut înconjurul lumii niște poze cu dumneavoastră, de la o gală ATP, atunci când ați făcut o plecăciune în fața celorlalți lideri. N-a dat bine.
De ce spuneți asta? În România s-a zis că m-am… Nici nu știu exact ce au spus în România. Că m-am înjosit sau nu știu ce. Nu. E respect și pentru Connors și pentru cei care erau mai mici decât mine. De ce? A fost cu respect, nu a fost nici mișto, nici… În România a dat rău, dar nu știu de ce. Eu, dacă aș fi fotbalist, și ar veni Pele m-aș închina în fața lui Pele. De ce? A fost cel mai bun sau că e cel mai bun în momentul ăla. Copiii noștri de azi, care se uită la televizor, se uită la cei mai buni. Nu vor să-i copieze pe cei mai buni?
Oameni precum Federer, Nadal, Djokovic, Edberg, Becker, cum vă privesc sau ce v-au întrebat? Nu vorbim de tenis. Ei știu ce am făcut eu, eu știu ce au făcut ei. Noi suntem doar prieteni.
Ce a însemnat Revoluția din ’89 pentru primul lider din istoria ATP
Vreau să ajung la revoluție și știu că ați plimbat o pușcă pe străzi într-o geantă de piele. Păi, numai eu, un nebun, puteam să fac asta. Mă ruga Țiriac de ani buni, că el nu a venit câțiva ani în România, că avea o pușcă de la domnul Maurer făcută cadou să i-o aduc. Eu l-am rugat pe Valentin Ceaușescu să vorbească și el n-a putut. Până la urmă a venit și aprobarea puștii și a venit în ziua când plecam eu. Numai eu puteam să fac treaba asta. M-am trezit cu pușca la aeroport în spate. La vamă am trecut cu ea frumos, am ajuns în avion, mai departe la Paris.
Puteați să treceți drept terorist ușor de tot. Nu, nu știu. Era în piele îmbrăcată, nu știu cum am ajuns. M-au dus Cornel Dinu și cu Agigea (n.r. – prietenul Ion Șerban) la aeroport. Nu știu cum am trecut. Când am ajuns la aeroport, la Paris, în seara aia am ajuns la restaurant la Țiriac să-i dau pușca. > . Zic >, >. Păi e pușca ta. Nu m-ai înnebunit la cap, nu m-ai frecat la cap să-ți aduc pușca atâția ani? Și i-am adus-o și și-a făcut cruce. Ă‚sta sunt eu, ce să fac? Dacă mi-a dat-o, puteam să o țin pentru mine? I-am adus-o omului. Nu știam cât de grav a fost în ziua aia. Habar nu aveam. Cine știa?
Ați început o poveste într-un interviu și v-ați oprit la un moment dat. Spuneați >. Nu știu mai multe, știu că s-au întors. Habar nu am. Știu că el s-a întors în București. Mi-a zis >, că nu mai se întorsese de 8 sau 10 ani. Asta mi-a zis. Asta știu de la el că mi-a zis că se întoarce în București. Eu eram cu copiii la Paris.
Ce a însemnat Revoluția pentru dumneavoastră? Erați stabilit afară, veneați doar de Crăciun în țară/ Veneam de Crăciun să-mi văd părinții. Nu aveam nicio treabă, nu știam nimic. Știu, când am plecat de la Paris, când am plecat de la aeroport că s-ar putea să nu ajungem la București că sunt ceva demonstrații. Dar nu la București, la Timișoara. Ne-a spus de la Air France, dar după aia mai mult nu am știut. S-a întâmplat ce s-a întâmplat. După trei zile am plecat, patru zile.
Impactul asupra vieții dumneavoastră nu a fost unul… Păi, nu am mai venit vreo trei, patru ani. Mi-a fost frică. Mi-au spus să plec că cine știe. Poate mi s-a pus să plec obligat.
Dar de ce ați fi fost obligat. Ați fost dumneavoastră o persoană incomodă? Habar nu am. Nici eu nu știu de ce mi s-a spus să plec. Mi s-a dat voie mie să plec. Altora nu li s-a dat voie să plece. De asta vreau să aflu exact ce s-a întâmplat. Am vrut să aflu dosarul meu, dar mi s-a spus că nu am avut dosar. Eu nu puteam să nu am dosar. Aveam vreo 20. Am fost căsătorit cu o femeie din Franța. După aia mi s-a spus că la MApN nu l-au găsit și că au dispărut și eu nu am dosar. Am făcut vreo trei cereri. Și Amalia a făcut. Peste tot! Poate nu mi l-au dat că au fost niște prieteni de-ai mei pe acolo să fi zis ceva de mine sau…
Vă e teamă de chestia asta? Mai bine că nu mi l-au dat. Mai bine stau să nu știu.
În ultimii ani ați tot spus că sunteți mai respectat în Franța decât în România. Acum, la 70 de ani, vă mențineți această afirmație? Mai respectat… Mai apreciat poate. Nu mai respectat. Și românii mă respectă, mă salută. Mă mai înjură câte unul, dar e normal. Dar și eu înjur înapoi că așa sunt. Temperament românesc, ne mai înjurăm unul pe altul. Și distincțiile când le-am primit, le-am primit din altă țară. Nu vreau să-mi acord eu singur distincțiile cele mai importante, că nu le merit, poate. Dar dacă mi le dă o țară și mi le dă pentru ce am făcut eu în sport… Că dacă îi dă doamnei Kovesi unui ministru român, nu cred că înseamnă același lucru care înseamnă pentru mine. Mie mi s-a dat că am fost numărul unu mondial, că am câștigat Roland Garros-ul, care e în țara lor, că am performanțe. Ce le dau altora din România nu mă interesează și nu comentez. Sau ce distincții le dau altor români din partea României, nici asta nu mă interesează, dar dacă merit într-o zi, o să-mi dea cineva. Dar dacă mi-o dă și nu mai sunt în viață, degeaba mi-o dă. Mai bine mi-o dă acum.
De ce a intrat în politică. „De curiozitate. Eram și eu curios să văd dacă e adevărat ce se spune despre ei. Vreau să spun că după timpul pe care l-am petrecut cu ei eu nu prea măregăsesc printre oamenii ăștia”
De ce ați intrat în politică? Știți, nu vreau un răspuns de politician. Nu. De curiozitate. Eram și eu curios să văd dacă e adevărat ce se spune despre ei. Vreau să spun că după timpul pe care l-am petrecut cu ei eu nu prea măregăsesc printre oamenii ăștia. Sincer. Și cred că nici ei printre mine. Nu se simt bine.
De ce nu se regăsesc? Pentru că acolo trebuie să bagi degetul în funcție de ce-ți arată liderul de grup și eu nu prea ascult ce zice liderul de grup și atunci mai fac cum îmi dictează conștiința. Eu gândesc ca un om care e pe stradă. Ce ar gândi el, dacă ar fi acolo. Eu votez ca ăla de pe stradă. Nu votez ca un politician care a fost pus pe listă, să candidez, și să ridic mâna la comandă. Nu! De asta spun că nu se grăbesc mulți să mă ia la ei în partide, pentru că sunt incomod. Și am arătat asta. Acum sunt înconjurat de niște oameni acolo. E doamna Anghel, e doamna profesoară cu care mă înțeleg bine cu ea și am făcut greva foamei. Mai e un tânăr, Laurențiu, care are 34 de ani, 35. Mă înconjor de oameni cu care sunt apropiat în gândire și ne-am împrietenit.
Vreau să vă întreb dacă viața e mai palpitantă la 60 sau la 70 de ani? Nu-mi dau seama. Probabil că fizic o să-mi dau seama că la 60 e mai bine decât la 70, dar așa nu. Dacă te iei cu lucruri și cu treabă și cu lucruri care-ți fac plăcere și n-ai… Nu, Nu îți dai seama, nu. Și mai ales acum că stai lângă copii, sunt foarte tineri, au 10 și 13, nu-mi dau seama, că eu mă joc cu ei, mă mai bag la joacă cu ei. Râdem, facem ce fac ăia mici.
Vreau să vă întreb dacă ați fi vrut să faceți schimb de vieți cu Ion Țiriac la un moment dat. Nu. Nu am putea. Cum spunea unul > Zic > sau >, zic >. Fiecare e diferit și nu putem să ne schimbăm.
Poate cel mai răsunător eveniment monden al anilor ”80 a fost nunta Mariei Simionescu cu Bjorn Borg. Nu erați în România. Ați fost, dar erați la un turneu. Ce ați făcut ca să ajungeți? Da, am venit de la un turneu în Austria. Am plecat de acolo fără să joc. Am plecat și am lăsat acolo o semifinală. Am lăsat pentru prietenul meu mă duc la nuntă. >. >. Asta știu. Eram lanun turneu în Austria. Dar de unde știi toate astea? A, te-ai documentat. Da, e adevărat, din Austria am venit.
Și cum ați sosit? În timpul nunții? În timpul nunții. Dansau ăștia. Ă‚la, nebunul ăla avea și droguri pe aici. Gerulatis venise cu unul. Era pe timpul lui Ceaușescu. I-am zis >. Au fost multe nebunii.
V-ar fi plăcut, în mod special, să fi jucat cu vreunul din jucătorii ăștia mari de acum? Dacă s-ar fi putut. Știu că nu vreți să comparați. Mi-ar fi plăcut să joc, sigur. Cred că dacă aveam acelasși echipament, aceleași rachete acum 40 de ani sau 45, probabil că și jocul nostru trebuia să se schimbe. Nu puteai să mai joci cu mai mult talent și mai puțin fizic. Am fi avut și noi serviciile mai puternice. Nu știu, s-ar schimba. Mă gândesc nu numai la tenis. Mâ gândesc la golf, la schi, la Formula 1. Păi, talentaul pe care-l avea Fangio, dacă îi dădeai atunci o mașină de 600 de cai, nu știa s-o conducă? Știa s-o conducă. Talentul e acolo pentru toată lumea. Acum, să vedem cum am fi jucat dacă aveam rachetele. Nu știu. Poate schimabm și noi jocul. Dădeam din prima, jucam ping pong, jucam cum joacă ei azi. Se poate..
Sunteți cunoscut și ați cunoscut mii de oameni celebri. V-a făcut vreunul dintre ei să aveți emoții în fața lui? Ca să ajungi la oameni e foarte greu. Sunt ăia interpuși acolo: manageri, tot felul de fraieri de ăștia ca să nu le spun altfel, proști. Odată ce ajungi la oamenii ăștia, ei sunt normali ca tine. Sau unii vor chiar ei să facă poze cu tine. În special actorii, că mulți joacă și tenis. Ei vor, nu cer eu. Când mă uit la toți și fac poze, nu dau nume pe aici. Aaa, cel mai bun prieten al meu, am făcut poză cu ăla. Ă‚ia chiar îmi cereau ei să fac cu ei. Îmi aduc aminte de Douglas. A venit la mine pe teren să fac poze cu el, voia el să facă, bătrânul. Dar ei sunt normali. Ă‚ia sunt anormali, care nu te lasă să ajungi la ei. Omul semnează acolo un autograf, schimbă numărul de telefon cu tine. Ne mai vede. Dacă vi în Los Angeles mai jucăm un tenis, un golf. Sunt normali la cap oamenii. De asta toate pozele pe care le am le am cu oamenii.. Și treaba cu Muhammad Ali. El m-a chemat pe mine să fac poză cu el. Hai, mă, gură mare. El zicea că am gură mare, dar el zicea că e frumos. Tuturor spunea: >. Sunt oameni normali, toți și actorii, toți. Noi credem că ei nu sunt normali, dar ei sunt. Că nu ajungem al ei, de aia nu sunt normali.
Care e cel mai frumos gest de recunoștință de care ați avut parte în viață? Pentru ce ați făcut în tenis. Un gest deosebit pe care l-ați resimțit. Ă‚la e. Ce ți-am arătat. ”73. Ă‚la este. Ă‚la este ingurul cu care pot să mă laud.
Tabloul înrămat, numărul unu mondial? Da. Și e trimis după atâția ani. L-am primit anul trecut. Ă‚la este, pentru că aia e recunoștința. Titluri, alea, toți au câștigat. Când ești numărul unu, odată, și mai ești și primul din ATP. De ăla toată lumea își aduce aminte. Primul număr unu ATP și ultimul. Ă‚ialalții care au fost între nu prea se mai vorbește. Se vorbește, dar e ceva să fii primul și ăla de azi.
Dacă ați fi avut altă fire mai pragmatică unde credeți că ați fi ajuns? Nu știu. Nu mă văd. Mă văd așa și până voi muri și nu mă văd în altcineva. Nu mi-ar sta bine. Nu m-ar reprezenta pe mine. Toți mă întreabă. Așa am făcut și când am pierdut, așa am făcut și când am câștigat. Nu știu dacă aș fi câștigat mai mult. Toată lumea spune >. Nu știu, nu sunt sigur. Nu știu sigur, pentru că nu eram eu > Nici nu am vrut să încerc măcar că nu știam că pot să fac. Să fiu capabil să mă potolesc, nu? Și atunci am spus lasă, bă. Spuneți voi ce vreți despre mine că eu așa o să fiu și la bine și la rău.
Dimineața la ce vă gândiți sau la cine vă gândiți prima oară când vă treziți? La copiii mei mă gândesc. Dacă s-au sculat, dacă s-au dus la școală, dacă pot să mă dui să-i iau în ziua aia de la școală. Lucrurile care, înainte, nici nu-mi treceau prin cap.
Cei cinci copii ai dumneavoastră înțeleg cu adevărat cine a fost sau cine este Ilie Năstase? Nu, nu cred! Nu am stat cu ei ca să poată să înțeleagă cine sunt, să le povestesc și asta e greu să recuperez acum. Încerc să recuperez cu fetițele mele, dar nici nu mai sunt cine am fost și nici nu vreau să le transmit, pentru că nu pot să le transmit, dacă ele nu au trăit și nu m-au văzut. Cum să le explic eu!? Să le arăt diplomele și cupele!? Nu.
Când ați plâns ultima oară? La BNR. În aprilie.
Ați fost însurat de patru ori și vreau să vă întreb care e secretul căsătoriilor multiple? Păi, am fost de patru ori câte 10 ani, asta e secretul. Câte 10 ani. După 10 ani, mai schimbi o dată. Așa s-a întâmplat la fiecare 10 ani. Dacă nu te mai înțelegi cu cineva și nu ești căsătorit, îți iei la revedere , mi-a părut bine, au fost și lucruri și bune și rele. Mai greu e când ai copii. Treaba asta. Să-ți iei la revedere de la copii și să-i separi. Singurul lucru care mă dernajează ăsta este. În rest, când ai o prietenă, mai ai șansa și să te mai împaci cu ea. Așa când îi zici divorț s-a terminat. Nu număr eu. Știu un prieten care a fost de opt ori și la 87 mi-a zis >. Și asta s-a întâmplat. Te mai apreciază cineva că ai fost căsătorit o dată, de două ori sau de trei ori? Nu.
Despre cine e vorba? Eddie Barclay. Este un producător de muzică, care făcea discuri de alea Eddie Barclay. I-a făcut și lui Sinatra și lui Johnny Holiday și a fost căsătorit de șapte ori. Are cea mai frumoasă vilă de la St. Tropez. El a descoperit St. Tropez-ul cu Brigitte Bardot. Ei doi au fost primii care și-au făcut case acolo.
Palmaresul dumneavoastră de cuceritor a fost umflat de ziarista care v-a făcut fotografia de la 300 la 2500. Ce v-a lipsit să ajungeți la cifra asta de 2500? Păi, dacă ajungeam la cifra asta, nu ajungeam să fiu numărul unu. Că toată lumea crede că eu am fost numai cuceritor și nimic la tenis. E mai greu. Eu cred că am fost mai bun la tenis decât la femei.
Dar dacă ați fi avut mustața lui Ion Țiriac ați fi avut mai mult succes? O să-ți spun bancul ăla, dar nu pot să ți-l spun. Ieșise un banc după meciul de Cupa Davis. După meciul de Cupa Davis un preot care locuia în Brașov, ca domnul Țiriac, a ieșit și el la meci să-l vadă pe Țiriac jucând meciul de Cupa Davis și la întoarcere, când a intrat în compartiment a dat peste o domnișoară care stătea cu piciorele ca mine așa. Cu un mini skirt în fața lui și se uita la el așa. Preotul nu a vrut să o bage în seamă. Și-a pus pălăria pe cap și a adormit. După un timp s-a trezit, și-a dat pălăria și și-a dat seama că fata aia avea pe un picior tatuat Stan Smith și pe celălalt picior pe mine tatuat. Și domnul îi zice >, >. A pus omul mâna, o pipăia pe picior, nu știu ce. Mai trece așa, pune pălăria, dă jos pălăria. >. Și îi dă mai departe. Își pune pălăria. Spre Brașov. Anunță ăla două minute până în gara din Brașov. Părintele își dă aia jos. Zice >
De unde e bancul ăsta? De la ăștia, l-am auzit și eu din România. După Cupa Davis a fost bancul scos pe piață. Așa că vezi, de aia nu mi-am lăsat mustață. Să nu fiu sărutat.
Relația cu Diana Ross și cum l-a cunoscut pe Michael Jackson
Vă spun un nume. Diana Ross. Pentru cei care nu știu, era o Rihanna din anii ”70 la puterea nu știu cât. The Supremes se chema formația ei. Ne-am întânit la un club, la New York. Din prima, așa, ne-am împrietenit și șase luni am fost împreună, dar nu am fost mult. Eu tot eram pe drumuri, la turnee. Ea la fel. Ne întâlneam la US Open din când în când și atât. N-a fost nimic de căsătorie sau… Știu că a rămas gravidă. Asta știu. Toți prietenii pe care i-a avut au fost albi, ea nu a avut niciodată un bărbat de culoare.
Michael Jackson. Cu ăla era prieten. Vreau să spun un bărbat ca să facă și sex. Cu ăla nu făcea sex nimeni…
L-ați cunoscut? E chiar amuzantă întânirea. Am fost cu Țiriac în 1996, când am candidat la primărie. Am fost cu Adrian Năstase, care era premier pe atunci și ne-a dus prin spate, pe acolo, pe mine și pe Țiriac. Eram cu băiatul meu ăla mai mic, stătea pe genunchi și cu Țiriac. Michael Jackson se încălzea înainte de concert la vestiare. Omul era foarte calm. Avea o mănușă pe mână și ne-am prezentat și am dat mâna. Așa moale… Și Țiriac zice > Așa a fost reacția lui Țiriac. Am discutat, am făcut poza, am făcut ce era de făcut și să ajungem repede la mașină să ajungem la tribuna la care eram noi. Am ajuns acolo, ăsta începuse deja concertul și se bâțâia! Dansa cum dansează el dansul ăla. La care Țiriac face > Deci ăsta așa era…
Știu că vă place muzica. Dacă vă provocăm să ne spuneți un vers dintr-un cântec al tinereții dumneavoastră care vă răscolește. Magdaleno, Magdaleno. Nu ascultam, nu știu nimic. Acum am învățat de la nașul meu, de la Aurică Munteanu > Nu mai știu alte lucruri acum, pe asta o știu pentru că beau cu el și de asta știu.
Cum ar fi arătat tenisul fără Ilie Năstase? Bine. De ce să nu arate bine? Fără mine ce? Arăta ok. Au mai fost și alții. Și Virginia Ruzici a câștigat Roland Garros-ul. Acum Halep. Tecău. Sunt mai mulți.
Vă întreabă unul dintre actorii din tenisul de astăzi ceva din cariera dumneavostră? Ați simțit vreo curiozitate din partea lor atunci când vorbiți cu Halep, cu Tecău, cu Sorana Cîrstea? Nu cred. Pe mine mă interesează cine au fost ăia de înaintea mea, m-au interesat și Fred Perry și Lacoste, Gonzalez, Santana. Eu am povești de la domnul Lacoste, dar și de la domnul Fred Perry, povești incredibile. Adică povești… Ei plecau prin anii ”30, în Australia cu vaporul. Cu vaporul și făceau o lună. Și la un moment dat s-a stricat vaporul, prin Maroc, nu știu pe unde. O zi pe nu știu pe unde și au ajuns până la urmă în Australia. Înainte turneul nu se juca la Melbourne. Se juca la Sydney. Și ăsta fiind englez, Fred Perry zice >. O lună pe vapor nu aveau ce să facă. Alergau, nu aveau ce să facă. Și s-a duc ăla și a luat ziarul și p e ziarele alea cum sunt micuțe englezești, pe pagina din spate s-a uitat la rezultate și să vadă în sport ce se întâmplă. Ia ziarul, fuge spre vapor spre ăia. El >, aștia >, > Povești din astea. Sunt incredibile. Nu cred că-i mai interesează pe jucătorii de astăzi, doar așa au auzit numele și cred că e și normal să nu-i intereseze.
„Mi-a zis cineva: >. Mă uit la el și îi zic: >”
După ce ați albit, vă mai cunoaște lumea în străinătate? Nu știu. Dacă nu mă cunoaște, nu mă cunoaște. Pe la Roland Garros mă mai cunosc, dar… Mi-a zis unul, era român > și mă uit la el și îi zic >. Ce să-i zic? Zi-mi și mie cum faci să întinerești tu că eu nu știu. Un om în străinătate nu ți-ar zice așa ceva, dar… sau că ești gras, dar mai greșim și noi.
Ne puteți spune un secret pe care nu-l știe nimeni despre dumneavoastră? Păi, dacă ți-aș spune secretul… Cum să-ți spun secretul? Nu am secrete. Secret despre ce? Despre fizicul meu, despre sexul meu, despre ce? Nu știu nici eu. Să întrebăm o fată. Poate știe ea secretul meu. Uite, le întrebăm pe cele trei foste neveste sau pe actuala, întreab-o: Care es secretul? Cum e băiatul ăsta așa tânăr cu tine? Nu am secrete. Nu am ce să vă zic. Dacă e secret și am vreunul, înseamnă că l-am uitat.
Ați călătorit foarte mult. 50 de ani! Anul ăsta sunt 50 de ani de Roland Garros pentru mine, Wimbledon și toate astea și 50 de ani de drumuri, de turnee. De două ori cel puțin cu avionul.
Ce kilometraj credeți că aveți? Nu mai știu. S-a spart ăla.
Ați călătorit mult, ați câștigat câteva milioane de dolari. Aveți cinci copii, ați cunoscut nenumărate femei frumoase. Ați avut o viață împlinită? Țiriac îmi spunea că am stat cu el. Am mâncat cu el trei nopți la rând și mă întreba >, >, răspundea tot el. >, îi spuneam. Dacă ne comparăm puțin cu cei de la noi, din România, cred că am avut o viață extraordinară și ar trebui ca toată lumea să fie geloasă pe noi și dacă aș putea să-i fac și pe ei să fie cel puțin la jumătate pe cât am fost noi, aș face-o cu mare plăcere. Aș da de la mine.
Am început cu un joc și vreau să terminăm cu un joc, domnule Năstase. Dacă Dumnezeu ar veni la dumneavoastră și v-ar spune astăzi >. Ce i-ați răspunde? 69! Să trăiesc până la 96 ca să pot să-l întorc invers. Să-mi dea până la 96.
CITEȘTE AICI PRIMA PARTE A INTERVIULUI SPECIAL CU ILIE NĂ‚STASE
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER