În vremea Simonei
Pe scaunul din spate, un domn cu o mustață ca a lui Țiriac sforăie cu pumnii strânși și un cozoroc pe ochi. Un lungan din fața mea și-a dat scaunul pe spate. Se imaginează la Multiplex. N-am stare. Zborul ăsta spre casă mi se pare interminabil. Nu sunt mulți pasageri. Și nici nu par prea grăbiți. Eu am și epuizat play-listul din IPhoneul ăsta, 14-15 sau cât e. Și nici pe Instabook nu pot naviga. Poate că-s eu prea obosită, poate că nu trebuia să beau două-trei guri de Blue Bull în Melbourne. Am și uitat să-mi cumpăr cerceii ăia lungi, de sidef, pe care-mi căzuse privirea în duty-free-ul din aeroport.
Așa fac mereu. Îmi propun să-mi iau câte ceva din fiecare oraș în care mă poartă vântul competițiilor, dar amân. Amân până uit. Uit și de mine uneori. Atunci când nu-mi iese jocul. Știu. Mă consum mult. Ca și la ediția asta de Australian Open. Nici prin cap nu-mi trecea să nu depășesc sferturile, dar așa a fost să fie. Am fost consecventă cu Kathleen pe lovitura de dreapta, am dat dovadă de agresivitate cuplată cu control. Dar reverul! Din nou n-a fost solid. Nu-mi dau seama. Cum? Când? Și tot așa mă întorc la ai mei. Spunându-le că încă nu pot să pătrund în Top 20. Sunt acolo. Pe acolo. 21, 23, iar 21. Știu, sunt satisfacții. Și materiale. Și toată lumea-mi spune: „Ai doar 18 ani! Ai o carieră în față! Ai răbdare”. Bla, bla, bla.
Acum vreo 10 ani, Simona, Sorana, Monica, Ana, Irina câștigau ceva, dar azi premiile sunt duble. Și nu știu cum suportau drumurile astea prin 2017-2018. La ce viteză au avioanele în ziua de azi…. Azi, 24 ianuarie 2028. Mai sunt câteva zile și-mi fac majoratul. Parcă acum stăteam în cumpănă: să mai fac sau să mă las? Acum 10 ani. Mi se derulează toate imaginile cu încetinitorul pe retină.
Poate adorm. Sper să nu danseze avionul ăsta…
….Aveam 8 ani și-mi pierdursem puterea de a visa. Și parcă mă doare mâna și-acum de la greutatea rachetei. Acum parcă e mai ușoară ca greutatea sufletului. Dar atunci! Căram un termobag mai mare ca mine printr-un tramvai care se se tot lăsa așteptat sau prin 331. Tata își luase un al doilea job și se ducea la serviciul lui obișnuit cu ochii umflați de somn. Ca un automat.
Atunci am hotărât să mă duc singură la antrenamente. Și să trag. Mai tare. Și mai tare! Până la epuizare!
Eram aproape 20 de fete în grupă. Și peste 200 în toată țara, din anul meu. Mă apasă și acum cuvintele pe care un maestru emerit al sportului i le-a șoptit lui tata cât s-audă un vestiar întreg: „N-o să ajungă, mă, fata ta! Face și ea câțiva ani, ca să prindă curaj, să se dezvolte. Atât!”. Cu o și mai mare ambiție îmi spălam șosetele albe Head de cărămiziul impregnat în țesătură. Și mai tare loveam mingea de perete a doua zi. Mai contează acum o clipă de durere în comparație cu o carieră plină de zbuciumul ăsta cu care mă hrănesc zi de zi?
Erau anii în care 70.000 de români manifestau sub un cer plumburiu de la Piața Victoriei spre Casa Poporului. Erau anii în care baza din Parcul cu Platani devenise mărul discordiei între guvernatorul BNR și guvernatorii tenisului românesc: Țiriac și Năstase. Erau anii în care Simona Halep domina tenisul mondial. Meciurile ei le am stocate și acum în memoria unui Samsung S8 prăfuit.
Era anul în care am comis prima mare prostie din viața mea. Am mințit-o pe mama. I-am spus să mă trezească dimineața, dar m-am furișat sub plapumă. Mi-am deschis o veioză cu lumină gălbuie și am făcut noapte albă. Aproape patru ore am trăit la intensitate maximă schimburile lungi, intense, din meciul Simonei cu Lauren Davis. Parcă am visat împreună. Parcă am murit și am înviat împreună.
Nici n-a mai contat că a doua zi, la antrenamente, am lovit mingea cu paleta de prins fluturi. Sau am mânuit stiloul, la română, cu o tragică neîndemânare. A fost noaptea în care am știut ce vreau de la viață. A fost turneul în care Simona m-a câștigat. Pe mine și pe alte mogâldețe ca mine. Ce-mi mai amintesc? După victoria cu Pliskova, din sferturi, 6-3,6-2, cu revenirea fantastică din primul set, am dat bairam la McDonald”s și am postat pe facebook toată ziua. Și toată noaptea.
Acum mă simt bine. Mă bucur că le pot face alor mei bucurii mărunte. Mă bucur când românii mei îmi scriu, mă laudă când trebuie să fiu lăudată, dar mă și ceartă când merit să fiu criticată. Am încă fluctuații în joc. La 36 de ani, Simona pune într-un discurs, în fața puștilor de la academia ei, toată știința adunată în carieră. Uneori, îmi mai trimite câte un mesaj.
Cred că începem să aterizăm.
Și mă mai bucură ceva. Atunci când sunt pusă de ziariști să pescuiesc în apele trecutului și să le explic când și de ce m-am apucat de tenis, le răspund simplu. M-am apucat și m-am autoconvins că trebuie să fac tenis…
… În vremea Simonei.