De la Australian Open până la competițiile de peste Ocean – de pe hardul american, dar și la debutul pe cea mai lentă suprafață – zgura, Artemon Apostu-Efremov s-a mutat dintr-un capăt în celălalt al lumii, a mers și alături de echipa de Fed Cup, pentru fetele sale, Irina și Raluca Olaru, la ambele meciuri – de la Galați, acolo unde s-a aflat și „coechipierul” Adrian Cruciat, cel cu care împarte loja celei de-a doua românce în clasamentul WTA (31 WTA în săptămâna turneului de la Roma – cel mai bun rezultat al carierei), ambii din postura de antrenori principali, dar și la Montreal.
La 35 de ani, „Arti”, cum îi spun colegii, dar și jucătoarele, este deja un antrenor cu experiență în sportul alb. Reprezintă noua generație, într-un tablou al sportului românesc în care istoria ultimilor ani în fotbal este scrisă de tehnicieni proaspeți. Iar în tenisul autohton regăsim „pe banca tehnică” numele unor jucători care și prin 2010 își mai purtau încă propriile dueluri în competițiile profesioniștilor, iar a doua jucătoare a lumii, românca Simona Halep, este antrenată de Victor Ioniță, un tehnician de 31 de ani.
Apostu-Efremov a început tenisul la Dinamo și întâmpină dialogul care își propune să ajute fanii tenisului să pătrundă universul unuia dintre cei patru artizani ai revenirii Irinei Begu, după accidentarea la umăr, de la jumătatea lui 2012, cu un prietenos „ați vorbit cu Adi Cruciat, acum e rândul meu?”.
„Centrul operațiunilor” s-a mutat de pe terenurile copilăriei, din Ștefan cel Mare, în apropierea unui alt stadion – Arena Națională, la o aruncătură îmbufnată de rachetă de „teatrul de operațiuni” al sportului care i-a făcut prima dată cu ochiul.
Cum v-ați prezenta în câteva cuvinte? Sunt un antrenor pasionat, dornic să facă performanță, care încearcă să împartă cât mai bine viața de familie cu necesitățile tenisului de performanță.
Cine este Artemon Apostu-Efremov?
Numele Efremov este de origine rusească? Da. Când s-au căsătorit, părinții au luat ambele nume, Apostu era al mamei, Efremov al tatălui. Așa a ajuns Apostu-Efremov numele complet, dificil pentru multă lume (n.r. – zâmbește) și tot timpul ies confuzii. Din partea tatălui erau lipoveni, din zona Jurilovca – Babadag. La mine s-a încheiat însă tradiția, până la tatăl meu vorbeau rusa, eu nu.
„Când am început eu tenisul, rămăsesem puțin în urmă, aveam foarte puțin contact cu lumea de afară și nu prea cunoșteam jucătorii. Când eram mic, modelele erau copiii mai mari din cadrul clubului”
Primii pași pe terenul de tenis cum i-ați făcut? Cine v-a dus la tenis? Părinții au avut ideea. Normal, mic fiind, băiat – eu voiam la fotbal. Dar mediul nu era și în continuare consider că nu este propice – de aceea am început tenisul, la Dinamo, în 1986. În curând se fac 30 de ani de activitate (n.r. – râde). Pentru o bună perioadă, acolo mi-am petrecut copilăria. Era foarte frumos: erau mulți antrenori, foarte mulți copii, era un centru puternic de tenis. Cu un an mai mare era Ionuț Moldovan, dar și Răzvan Sabău. De vârsta mea, țin minte că am avut o generație bună: la 16 ani, erau Dumitru Caradima de la Constanța și Liță Robert de la Târgoviște – numărul unu și numărul doi în Europa. Ei au ales însă alt drum, au mers la colegiu în Statele Unite și nu au mai făcut pasul la profesioniști. A fost o generație bună și înainte la fel.
Puștiul lui „Arti” este obișnuit și cu sunetul raliurilor și cu praful zgurii
Mai persistă vreun regret că nu a fost fotbal? Nu, niciun regret. Nu am de ce să regret, pentru că tenisul mi-a oferit foarte mult. Pentru un copil mi se pare un mediu mai sănătos decât fotbalul, mai educat și într-adevăr, poate nu are aceleași oportunități, aceleași câștiguri materiale ca la fotbal, dar eu consider că tenisul este foarte frumos.
Cu ce jucători ați crescut, care au fost modelele? Nu pot spune că am avut un standard. Când am început eu tenisul, rămăsesem puțin în urmă, aveam foarte puțin contact cu lumea de afară și nu prea cunoșteam jucătorii. Nu prea erau transmisiuni în momentul acela. Când eram mic, modelele erau copiii mai mari din cadrul clubului, mergeam la antrenamente și ne uitam la un Florin Segărceanu, ne uitam la Naționalele României – competiție foarte puternică atunci – Marcu, Segărceanu, (n.r. – Răzvan) Itu – jucători buni, care atunci când s-a deschis granița, au performat și în afara țării.
Promoția ANEFS cu Teo Cercel și Alina Tecșor
Când ați știut că o luați pe drumul antrenoratului? A fost o trecere lină. Pe finalul carierei mele, începusem deja să lucrez cu băieți, călătoream împreună, eram și jucător și antrenor. Mergeam la turnee cu Andrei Săvulescu, am lucrat cu Radu Albot, care acum și-a atins potențialul și cred că mai poate urca, la un moment dat am lucrat chiar și cu actualii mei colegi de antrenorat – Adi Cruciat, Adi Gavrilă, Gabi Moraru. Eu fiind un pic mai mare decât ei și având mai multă experiență, încercam să îi ajut.
Și… A fost o perioadă frumoasă, am învățat multe, am învățat să fac tranziția mai ușor de la jucător la antrenor. Și, în plus, facultatea. Am acumulat multe cunoștințe, teoretice, și consider că pe vremea mea, cu toate că asta sună un pic îmbătrânit (n.r. – zâmbește), parcă lucrurile se făceau un pic mai bine la facultate. Lumea era mai dornică să învețe și să acumuleze. Era o concurență reală între noi, cine învață mai bine, cine ia bursă. Am fost coleg cu Teo Cercel (n.r. – preparatorul fizic al Simonei Halep), cu Alina Tecșor (n.r. – căpitan-nejucător al echipei de Fed Cup a României), am fost coleg de grupă cu amândoi.
Ultimul meci oficial în circuit a fost în 2011, la un Challenger de la Brașov, chiar împotriva lui Adrian Cruciat. Cum este să antrenați acum împreună? Am mers împreună acolo, eu antrenam, dar pentru că nu s-a umplut tabloul am intrat și eu să joc. Tot timpul mi-a făcut plăcere să joc. Din nefericire, am jucat un meci lung în primul tur, eu nu mai eram pregătit, m-am accidentat și practic nu am mai putut juca. Oricum, Adi era la alt nivel atunci, eu jucam de plăcere, dar cred că încă îl conduc la meciuri câștigate (n.r. zâmbește larg).
Interviul se mută de pe terenul 1 pe care Artemon Apostu-Efremov terminase antrenamentul cu Cristina Ene, în micuța tribună de la Centrul Național de Tenis, la câteva zeci de metri distanță de Arena Națională, pentru că următorul antrenament era pe punctul de a începe.
Cum este să lucrați cot la cot cu cineva pe care l-ați antrenat? Într-un fel este mai ușor, pentru că antrenoratul implică o congruență de idei și este greu să lucrezi alături de alți colegi dacă nu împărtășești aceleași viziuni, aceleași dorințe, aceleași obiective. Tocmai asta face colaborarea noastră excelentă, faptul că suntem pe aceeași lungime de undă și Adi Gavrilă și Adi Cruciat. Deseori observăm cum fără să vorbim între noi, le spunem sportivilor aceleași lucruri, vedem aceleași mici „chichițe” și trimitem mesajul, folosind alte cuvinte – ceea ce este benefic pentru sportive: să înregistreze informația și sub altă formă: uneori, aceeași informație, spusă altfel, poate avea un alt impact, mai profund.
Acest model pe care îl aplică Irina Begu, cu doi antrenori principali, este importat de undeva, este o adaptare a ideii de academie de tenis? Nu ne-am dorit academie, nu am vrut să copiem nimic. Noi am început colaborarea – Adi Gavrilă și cu mine – noi, oprindu-ne mai devreme din performanță. Adi Cruciat și-a continuat cariera, fiind mai sus decât noi și jucând mai mult timp. Ne-a făcut plăcere să îl primim alături de noi. Pur și simplu am încercat să creem un grup de antrenori dedicați, care să lucreze cu jucători care vor să obțină ceva, să facă performanță. O academie îți oferă într-adevăr facilități foarte bune, însă un pic se pierde în relația antrenor-jucător – care consider că este foarte importantă în tenisul de performanță. Noi mizăm pe o colaborare mult mai personalizată decât într-o academie, unde lucrurile sunt puțin mai impersonale: lucrezi practic cu o instituție. Încercăm ca fiecare jucător să primească antrenamentul care îi este lui necesar. Nu vrem să avem un standard pe care să îl aplicăm și la Irina Begu și la Cristina Ene, pentru că fiecare este într-un stadiu diferit al carierei.
„Fetele sunt complet conștiente că uneori spun lucruri pe care nu ar dori să le spună. Nu este nimic personal. Când ești chemat, jucătorul își asumă informația pe care o primește”
În tenisul feminin, sunt permise vizitele în teren. Trebuie antrenorul să fie și un bun încasator și unde se trage linie – ce poate și ce nu poate accepta un antrenor într-o situație în care jucătoarea este nervoasă? Cu siguranță atunci când ajungi să faci coaching on-court, tensiunea este foarte mare. Sunt momente în care jucătorul este deschis, antrenorul vine să preia din tensiune. Fetele sunt complet conștiente că uneori spun lucruri pe care nu ar dori să le spună, dar în tensiunea momentului răbufnesc. Nu este niciodată nimic personal. Eu nu am avut niciodată probleme, vreo situație în care să se întreacă măsura. Cred că dacă antrenorul este chemat în teren, jucătorul are nevoie de o informație, un ajutor. Este o acțiune volitivă a jucătorului, antrenorul nu poate intra pe teren de unul singur. Jucătorul cere, arbitrul trebuie să anunțe, până atunci, antrenorul nu are voie în teren. Când ești chemat, jucătorul își asumă informația pe care o primește.
Ați avut vreun moment alături de Irina în care v-ați fi dorit să vă cheme la un alt moment în set, mai devreme? Rolul nostru este să fim tot timpul pregătiți cu informații. Ea știe cel mai bine, pentru că este în interior și simte. Sunt momente în care aș vrea să intru pe teren și nu sunt chemat. Dar cu siguranță, dacă aș avea un buton pe care să apăs și să pot intra pe teren, să-i dau două-trei informații, aș face-o – nu atât de des pe cât ați crede, pentru că Irina se descurcă foarte bine, are o capacitate foarte bună de a vedea jocul. Dar întotdeauna există mici „chichițe” care se văd mai bine dinafară, din tribune. Știe și ea asta, a observat uitându-se la rândul ei la alte meciuri, ale ei dar mai ales ale viitoarelor adversare. Ne mai uităm de plăcere să vedem ce mai joacă fetele. Irina vede foarte bine jocul și din teren și dinafara lui.
Deci poate fi o viitoare bună antrenoare? Este decizia ei, dar un sportiv care ajunge atât de sus cu siguranță are ceva de transmis generației următoare. Nu știu dacă va alege această cale, pentru că acum, călătorind foarte mult, este într-un program foarte strict, foarte dur, pentru că efortul depus este destul de mare.
Am văzut o fotografie postată de Irina, anul trecut, din Portugalia, alături de cei doi copii. Când ați început să îi luați la turnee și cât de des vă însoțesc? Anul trecut a fost singura deplasare cu copiii. Mi-ar plăcea să fie mai dese, dar sunt deplasări destul de lungi, mai ales la începutul anului. Dacă avem ocazia, în Europa mai încercăm un turneu-două să aducem familia aproape. Irina iubește foarte mult copiii, s-a simțit foarte bine alături de ei în Portugalia.
Irina a scris că sunt fanii ei numărul unu. „Arti” confirmă. Sursa: Facebook
Cum funcționează colaborarea între doi antrenori în staff-ul unei jucătoare, cum decideți cine la ce turnee merge? Încercăm să facem un program în care să îmbinăm bine plecările cu statul acasă, pentru că fiecare avem familie și trebuie să avem grijă și de familie. Nu este un algoritm fix, dar încercăm să avem un număr egal de plecări, de săptămâni pe tur, pentru că sunt săptămâni dure.
Artemon Apostu-Efremov a fost alături de Irina la Melbourne, dar și pe continentul nord-american. Pentru primul turneu european de zgură, de la Praga, apoi la Madrid, Irina Begu a plecat alături de Adrian Cruciat.
Am citit că l-ați adus în staff-ul Irinei pe Marian Lupu, fostul preparator fizic al echipei Steaua, al naționalei, dar și al lui Victor Hănescu. Cum l-ați convins să vină spre sportul feminin? El este și acum preparatorul fizic al naționalei de fotbal. Cred că întâi Marian a început colaborarea în tenis, apoi a mers spre fotbal. Tot timpul l-a pasionat tenisul, a fost o chestie de noroc, ne-am potrivit să discutăm chiar în perioada de început a colaborării noastre cu Irina, i-am spus despre potențialul ei, despre posibilitățile pe care le are. Fiind pasionat de tenis, a acceptat provocarea și am fost foarte încântat să îl aduc alături de noi. Progresele au fost evidente, au ajutat-o mult pe Irina.
„Nu îi voi spune jucătorului, să îl păcălesc – >, sau > – astea sunt lucruri care nu ajută sportivul să se dezvolte mai departe ca profesionist”
Care este cea mai dură lecție învățată ca jucător? Nimeni nu-ți oferă nimic și trebuie să lupți pentru cel mai mic avantaj pe care îl poți obține pe teren sau înafara lui.
Dar ca antrenor? Trebuie să ai multă răbdare, să fii perseverent, să ai o viziune pe termen cel puțin mediu asupra fiecărui jucător.
Mi-a povestit, într-un interviu, Alexandra Dulgheru că formați o echipă aproape imbatabilă alături de Irina, la fotbal-tenis. De ce se joacă tenis cu piciorul la început și la final de antrenamente? Am observat asta și la jucătorii iberici și la italieni. Este un mod foarte plăcut de a lucra la coordonare, agilitate, viteză de reacție. În plus, ne destindem, ne permite să glumim. Este un joc complementar care ne ajută să intrăm pregătitți în antrenament, încălziți – pentru că este destul de intens, chiar dacă jucăm în careurile de serviciu. Fetele au progresat foarte mult, jucăm la un nivel foarte ridicat în echipă!
Antrenor pasionat: Artemon Apostu-Efremov vorbește cu drag despre sportul căruia îi dedică majoritatea timpului său
Ce nu va spune niciodată Artemon Apostu-Efremov unei jucătoare sau unui jucător pe care îl antrenează și de ce? Nu l-aș minți legat de ceea ce face. Este foarte important să oferi un feedback cât mai realist asupra procesului de antrenament și al meciului. Cu toate că sunt un fan al felului pozitiv al jucătorilor americani, cum reușesc ei să se încurajeze – sunt foarte încrezători – nu-mi place vorbăraia în exces și felul acela „pumped up” de a trage de un jucător. Nu pot să îl mint dacă a avut un meci prost, sau pe care nu l-a tratat corespunzător – o să îi spun „astăzi nu ai jucat suficient de bine, trebuie să mergem pe teren, să lucrăm mai mult, pentru că vreau săptămâna viitoare să ne prezentăm mai bine” – sau „nu ai avut o atitudine de învingător”. Nu îi voi spune, să îl păcălesc – „ai avut ghinion”, sau „a avut celălalt noroc” – astea sunt lucruri care nu ajută sportivul să se dezvolte mai departe ca profesionist.
Dacă ați putea construi jucătorul perfect, ce arme ar lua de la marii jucători de tenis? Serviciul lui Sampras, slice-ul lui Federer, dreapta lui Nadal, returul și deplasarea lui Djokovic, voleul fraților Bryan – ei acolo se mișcă senzațional, scurta – un procedeu mai rar acum, poate Rios, de pe vremuri, care punea scurte incredibile sau Dinu Pescariu și Andrei Pavel de la noi.
Și jucătoarea perfectă? Va trebui să aleg doar dintre jucătoarele mele. În primul rând serviciul Irinei, reverul ei, viziunea Ralucăi – vede bine jocul și se folosește foarte bine de asta, dreapta lui Miriam – este o junioară promițătoare. Eee, forța Serenei, dar nu o antrenez (n.r. – izbucnește în râs) și mă voi opri aici.
În circuitul ATP, „poți face lucrurile perfect, șansele oricum sunt mai mici de a ajunge sus”
De ce au fetele mai multe rezultate în România decât băieții? Pentru că își doresc mai mult.
De ce Victor Hănescu este încă cel mai bun jucător de tenis din România? Pentru că avem la băieți o gaură de jucători, după generația noastră, cu toate că eu sunt puțin mai mare, cu Adi Cruciat, Victor Crivoi, Victor Ioniță, Dacian Crăciun, nu au venit din urmă decât foarte puțini. Marius Copil a început devreme și a jucat alături de noi, a ajuns la un nivel bun, dar la băieți este mult mai dură competiția. Poți face lucrurile perfect, șansele oricum sunt mai mici de a ajunge sus. Totul este foarte fizic, contează mult oportunitățile. Este o misiune mult mai dificilă.
Ce îi mai trebuie Irinei Begu pentru a ajunge alături de Simona Halep, în top 10? Răbdare, multă muncă și încredere că poate face acest lucru. Atunci când va fi ea pregătită și încrezătoare că poate ajunge, va ajunge. Este greu de dat un termen, noi sperăm cât mai repede, pentru că muncește foarte bine și sperăm să facă „break-through”-ul de care are nevoie în clasament. Ea oricum este într-o urcare constantă. Nu avem motive să punem presiune prin termene, trebuie să ne concentrăm pe munca pe care o facem, să obținem cât mai mult din această muncă, pe care o depunem noi alături de ea, dar de fapt ea face cea mai mare parte.
În 2015, Irina Begu a atins cea mai bună clasare în clasamentul WTA – 31 WTA, iar Raluca Olaru se menține în Top 60 (locul 57 WTA la dublu), aproape de cea mai bună clasare, din octombrie 2014 (53 WTA).
Și Raluca, la dublu? Ea are ghinionul de a nu-și fi găsit o parteneră stabilă, când va reuși să joace un an întreg alături de o parteneră de nivelul ei, lucrurile vor merge mai bine. Caută, a avut și puțin ghinion, vorbise să facă echipă cu Tatishvili, care a câștigat turneul de la Linz, dar s-a accidentat cu o săptămână înainte și a anunțat-o că nu mai poate juca următoarele trei turnee la care vorbiseră să meargă împreună. Chestia asta ține și de noroc, dar la un moment dat, se va rezolva. Rezultatele, cu toate că sunt bune, vor deveni și mai bune.
Optimist, încrezător, pozitiv
Ca antrenor, ce turneu visați să câștigați, alături de una dintre sportive? Îmi doresc acel trofeu pe care și-l doresc fetele, fiecare are importanța lui. Dacă ar fi să aleg dintre cele patru Grand Slamuri, cred că aș alege totuși Roland Garros, pentru că noi în România suntem formați pe zgură și zgura are totuși ceva aparte pentru noi. Nu suntem crescuți pe iarbă sau pe ciment și este, cred, trofeul suprem dacă reușești pe suprafața pe care ai crescut să câștigi cel mai important trofeu.
Mulțumesc și succes în restul sezonului! Mulțumesc și eu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER