În studioul tapetat cu câteva postere ale formației Vunk, un brand puternic pe scena muzicală românească, solistul și compozitorul care s-a aflat printre membrii fondatori ai proiectului Vank, la începutul anilor ’90, transformat în Vunk în 2009, s-a lăsat prins în hora poveștilor și emoțiilor stârnite de tenis, de eroii sportului alb și de simpla amintire a amestecului de miros de praf roșu de zgură cu ritmul memorabil al unui raliu. Amintirile, depănate cu vervă, cu doza de umor extrem de ușor de recunoscut din versurile hiturilor Vunk, au modelat o discuție încărcată de pasiune, creând un spectacol în sine, spumos, cu reprize de artificii aprinse spontan, ca dintr-o baghetă magică de cel care și-a obișnuit fanii cu îndemnul „Să aprindem artificii pe tavan”.
Vunk promite în cel mai nou proiect „Vinerificare” (Vunk + Vineri): „Noi o să cântăm despre tine, pentru tine, cu tine!”. În interviul ProSport, Cornel Ilie îi primește pe fanii trupei sale, dar și pe toți iubitorii meciurilor disputate de o parte și de alta a fileului, în „Lumea Tenisului” și a pasiunii sale pentru o realitate pe care o cunoaște din teren și pe care a studiat-o cu pasiunea unui fan adevărat: vorbește despre sine, dar și despre tine, „aspiratorul” de tenis, pentru fiecare, cu fiecare.
Cum s-a aprins pasiunea pentru tenis? Știu că vine din copilărie… A început din copilărie, pentru că tata juca tenis de plăcere. Lucra în Radiodifuziunea Română și aveau terenurile lor, pe Schitu Măgureanu – Berzei – Știrbei Vodă, unde jucau după serviciu. Mergeam după el, eram băiatul tatei și stăteam pe-acolo. Ei jucau, beau o bere, făceau un grătar. Și a început să îmi placă – nu neapărat jocul, ci prietenia dintre oameni. Era o atmosferă foarte frumoasă. În plus, mi-a plăcut mirosul acela de zgură, combinat cu iarba din zonă, cu mirosul mingilor – este o sumă, un aer specific. Și cred că a fost și sunetul acela, ritmul – când lovești mingea, pleacă din rachetă, cade pe teren și e tam-tam (n.r. – și cu câteva inflexiuni ale vocii parcă redă muzical ritmul unui raliu, încheiat însă rapid). Ritmul acela devine fascinant, hipnotic. Ușor-ușor, am început să încerc să învăț și eu să joc, am făcut ore de tenis la un moment dat, am fost și într-un cantonament.
Când? Eram în clasa a opta. Dar am renunțat, pentru că mi-am dat seama că nu sunt construit pentru asta. Bine, nu știam atunci, dar simțeam clar că ceva nu se potrivea – ulterior am înțeles că acel ceva care nu se potrivea era programul foarte fix, cel care ar fi fost necesar pentru un sportiv profesionist, pentru cineva care vrea să facă din asta carieră. Asta nu m-a atras deloc. Plăcerea jocului am avut-o însă întotdeauna. Am făcut o pauză, mulți ani. M-am reapucat serios în 2002, cu un antrenor, pentru că simțeam nevoia să fac un sport. Nu făcusem nimic serios: puțin fotbal, puțin tenis, puțin volei pe la școală, baschet în liceu. A început să îmi placă atât de mult…
Cornel Ilie și-a testat serios loviturile pe terenurile cu zgură de la Arenele BNR, la două ediții succesive ale Stars Open – competiție a artiștilor români pasionați de tenis, în 2011 și 2012
Apoi? Cel mai mult am învățat uitându-mă la cei care joacă tenis. Am mers la turneele de tenis, de la prima ediție, atunci când director era Sever Mureșan, din 1993. Atunci am mers la turneu cu tata, el fiind pasionat. Mă lua cu el. Bun… dar din 2002 fac tenis foarte serios, jucam chiar și de două ori pe zi, când puteam, și simplu, și dublu. Cum se nimerea. A fost o perioadă în care am stat foarte mult pe terenul de tenis. Învățam și de la cel care era de partea cealaltă a fileului, dar mult învățam și de la televizor. Foarte mimetic. Încercam să înțeleg cum gândesc unii jucători, de ce gândesc așa, de ce lovesc unde lovesc.
A fost tenisul prima dragoste, înainte de muzică? Nu, nu. Este o dragoste paralelă. Nu se încalcă deloc, dar se completează foarte mult. Când merg să joc tenis, mă eliberez complet, este modul de evadare perfect și cred că este un sport care ar trebui să fie obligatoriu în școală. La orele de sport, în locul exercițiilor acelea ciudate de gimnastică, pe care noi le făceam – nu știu dacă se mai fac acum – aș pune tenis, pentru că este un sport al minții și al picioarelor, nu al mâinilor, deși se joacă cu mâinile. De fapt, totul pleacă de la cap. Tenisul te învață să lupți, să lupți cu tine în primul rând, mai mult decât orice alt sport. Pentru că nefiind în echipă – care are și ea avantaje, pentru că te învață să lucrezi cu oamenii, să comunici, să colaborezi – la tenis, fiind doar tu pe teren – este de fapt meciul tău cu tine. Asta te învață în timp să gestionezi foarte bine niște situații.
În muzică e ca și în sport: „Emoția o creează publicul. Publicul face spectacolul”
Sunt mai împătimiți fanii când vine vorba de muzică sau de sport? Fanii? Păi, nu știu – tu știi vreun pariu pe muzică? (n.r. – râde Cornel) Eu nu știu să se facă pariuri la muzică…
Vunk a concertat cu casa închisă la Polivalentă, acolo unde evenimentele dedicate sportului și muzicii se succed
Există însă „armate de fani”, Groupies, stockeri, fanii care merg peste tot după o trupă… În muzică este mai mult o iluzie, un schimb de roluri, te regăsești în cel care cântă, cel care joacă un rol. Ai vrea să fii și tu acolo, ai vrea să fii în locul lui. Solistul spune ceea ce nu poți tu să spui, o spune altcineva. La sport, altcineva luptă pentru tine și tu simți că dacă nu câștigă, te trădează și îți trădează încrederea. Tu lupți acolo poate mai tare decât luptă el pe teren, de cele mai multe ori. Cred totuși că în sport sunt mult mai împătimiți fanii, pentru că acolo este foarte mult o luptă fizică. Emoția o creează publicul, fanii, nu sportul în sine. Oricine ar juca, la orice nivel, orice sport – fotbal, tenis – chiar cei mai buni din lumea asta, fără public, nu ar face spectacol. Asta este valabil și în muzică: publicul face spectacol, nu cei de pe teren, nu cei de pe scenă. În muzică mai ai o șansă să îi atragi în povestea ta, datorită versurilor. La sport, tot timpul sunt doi care se luptă. Cred că este mult mai pasional.
„Am reușit să-l pasez pe Andrei Pavel cu reverul! A fost maximum ce am reușit să fac pe un teren de tenis!”
Care este cea mai frumoasă amintire de pe terenul de tenis? Am mai multe, pentru că am multe momente pe teren… Cel mai tare m-am bucurat în 2012, când am jucat într-un meci caritabil, la turneul de tenis. Eu jucam cu Marius Copil, de partea cealaltă era Augustin Viziru cu Andrei Pavel. Să joc contra lui Pavel, să fiu pe teren cu Andrei, care mi-a plăcut extraordinar de mult – și acum aș revedea niște meciuri ale lui! – și să joc în echipă cu un jucător profesionist, Copil – care era o mare speranță atunci, acum este pe un drum foarte bun! – a fost special…
Cornel Ilie admiră eleganța reverului clasic, cu o singură mână: Andrei Pavel este „tricolorul” pe care îl urmărea cu real entuziasm, iar elvețianul Roger Federer este și acum jucătorul favorit
Dezvoltă, te rog… Ce m-a bucurat foarte tare atunci – că am reușit să-l pasez pe Andrei cu reverul! Am dat în cross, el era la fileu – țin minte perfect, pentru că mi s-a părut extraordinar, a fost maximum ce am reușit să fac pe un teren de tenis! Nu se aștepta, mi-a și zis, să dau atât de bine! A fost o zi foarte frumoasă, foarte importantă pentru mine, ca pasionat de tenis. Am jucat și cu Horia Tecău, m-am antrenat de câteva ori și cu Ruxandra Dragomir. A fost foarte frumos când am câștigat proba de dublu (n.r. – la competiția de la BRD Năstase Țiriac Trophy a artiștilor), alături de Horațiu Mălăele și am mai făcut o finală la Stars Open, contra lui Augustin Viziru – am ieșit pe locul doi atunci. Este fascinant să joci pe Arena Centrală. Dar fiecare moment în care joc este special. Ce-mi place cel mai mult, chit că este un antrenament, chit că joc cu cineva – vreau să fac un punct de care să-mi aduc aminte toată ziua. Să pot spune – PUNCTUL Ă‚LA! Am reușit să fac asta!
Jucătorul de tenis Cornel Ilie: „La tenis, eu alerg foarte mult, mă duc după fiecare minge, sunt nebun. Am învățat să rezist, mă duc și la scurtă, mă duc și în spate, mă duc peste tot. Am dat o dată o lovitură, nici nu știu cum am dat-o, am văzut-o după aia pe la televizor, a fost o plesneală, o întâmplare. Eram la dublu, eram în colțul din dreapta al terenului, pe linia de fund, a fost un lob peste partenerul meu și foarte pe diagonală. Și am dat din fugă, un smash lateral, cu spatele. Am dat lung de linie, perfect plasat, ziceai că am exersat lovitura aia! Am încercat după aceea să mai dau la fel, dar n-a mai ieșit. A fost o plesneală. A fost cea mai neobișnuită lovitură care mi-a ieșit. Încă mai am o problemă la smash! Nu mă așez bine!
Pe Central sau pe Semicentral, Cornel Ilie a atras atenția spectatorilor în meciurile sale demonstrative
Andrei Pavel cu ce te-a cucerit? Cu atitudinea lui! Chiar dacă se vedea că nu este cea mai bună zi a lui, sau evident, când juca cu jucători mult mai bine clasați, mult mai buni – niciodată nu se vedea pe el chestia asta. Juca de la egal la egal. Dacă nu era în cea mai bună formă, trăgea de el să facă mai mult, să lupte mai mult. Asta pe lângă reverul acela extraordinar (n.r. – și se simte întreaga admirație în tonul încălzit al vocii) care este absolut superb și scurtele geniale. Îmi plăcea foarte mult că era sincer! Juca în România, juca toate turneele, mai mici, mai mari și – am vorbit despre asta înafara terenului – la punctele importante începea lumea să strige (n.r. – și imită în surdină scandările galeriei) „Hai An-drei!, Hai, Andrei!”, a zis la un moment dat – „nu mai strigați, mai mult mă stresați, lăsați-mă să joc, ce atâta Andrei, Andrei?!”. Îmi place foarte mult, are și un umor aparte…
„Atunci l-am văzut prima dată pe Djokovic – era un junior vai de steaua lui! Slab ca un țâr, foarte slab, cu o șapcă imensă și nu înțelegeam ce căuta omul acela acolo!”. „Halep și Pavel cred că sunt nativ construiți să fie victorioși, să fie bătăuși”
Mai avem acum, în România, un sportiv cu atitudinea lui Andrei Pavel? (N.r. – răspunsul vine prompt și cu multă convingere) Păi, e Halep! Pe tabloul feminin mi se pare că toate jucătoarele au puterea aia… însă nu toate stau la fel de bine mental și asta cred că este o problemă – de fapt cea mai mare problemă la băieți, pentru că fizic, stau bine toți, însă când intră pe teren, intră de parcă meciul este pierdut, sau oricum, nu au mari șanse. Și se vede și se simte – dacă o vedem noi la televizor, sigur o vede și cel de pe partea cealaltă a fileului. Aici cred că trebuie să facem un pas în față, în pregătirea psihologică, dar nu la profesioniști, ci de la juniori. Am prins mulți juniori care nu au mai continuat, care s-au oprit brsuc. Prin 2002 erau turnee Futures, Challenger, care se jucau prin tot Bucureștiul, pe la Dinamo, pe la baza BTT, la Stadionul Național – la terenurile Federației – erau o mulțime de tineri. Pe lângă Ionuț Moldovan, care era pe ultimii ani, mai era Crivoi, Cruciat, era Ungur, Moraru, Ioniță și mai erau – jucători care veneau din urmă, foarte talentați. Și nu mai sunt. Crivoi îmi plăcea foarte mult, a fost accidentat, dar eu l-am văzut pe Crivoi jucând cu Moldovan, care abia intrase și în circuitul echipei de Cupa Davis. Crivoi era cu o șapcă albă în cap și cu o rachetă și a făcut un meci extraordinar. Atunci l-am văzut prima dată pe Djokovic – era un junior vai de steaua lui! Slab ca un țâr, foarte slab, cu o șapcă imensă și nu înțelegeam ce căuta omul acela acolo! Practic, nu juca nimic față de ceilalți. A revenit peste ani și primul lui meci la profesioniști a fost în România – mi-am zis „ia uite-l! insistă!”. Uite unde a ajuns – undeva s-a produs un declic! Dacă cineva știe să descifreze mintea în așa fel încât să te facă profesionst – asta poate ne lipsește. Halep și Pavel cred că sunt nativ construiți să fie victorioși, să fie bătăuși, să nu renunțe, să nu conceapă să se lase bătuți – și aici nu este ideea de blat. Cred că fetele sunt mai bine pregătite – și Begu, și Niculescu. Pentru fetele alea, fiecare meci pare că e ultimul!
Cum ai descrie „Halep Mania”? Era o discuție – e bine că lumea s-a apropiat atât de mult de ea, sau fac rău sportului? Pentru că sunt unii care cred că este o modă să ții cu Halep. Mi se pare un lucru senzațional ce a reușit: când e în paralel un meci de fotbal și un meci cu Halep, să se uite mai multă lume la meciul ei decât la un meci al Stelei sau al lui Dinamo. Mi se pare extraordinar că a apropiat lumea de terenuri și cred că efectul o să se vadă în câțiva ani, pentru că, în mod sigur, acum centrele în care se face tenis sunt mai pline decât erau în urmă cu un an sau în urmă cu doi ani. Sunt convins că este doar la început. Fizic, doar ea știe cum se simte, dacă are probleme, dar dacă și le gestionează cum trebuie – să nu cedeze atât de tare câteodată, n-are cum să nu ajungă pe locul întâi cu atitudinea ei, cu privirea în transă, cu felul în care lovește, cum zburdă pe teren, nu are cum să nu ajungă și mai sus.
În 2014, Simona Halep a urcat până pe locul 2 WTA, a jucat o finală de turneu de Mare Șlem – la Roland Garros, a învins-o pe Serena Williams, lider mondial, la Turneul Campioanelor de la Singapore, iar în 2015 a câștigat primul turneu Premier Mandatory al carierei – la Indian Wells
Ai văzut-o live? N-am văzut-o! Ieri mi-am cumpărat bilete pentru Madrid, pentru marți și miercuri, pentru că vreau să o văd pe Halep – este pe afișul principal alături de Federer! Vreau să-l văd pe Federer din nou și vreau să-l văd pe Nadal pe zgură, pentru că din păcate, cred că este pe ultimele sute de metri – nu cred că mai poate fizic, la cât a tras în primii ani, undeva trebuie să se simtă efortul ăla!
„Așa și-așa”: una caldă, una rece la Turneul Campionilor de la Londra, în 2014: „Mi-am luat bilet pentru Turneul Campionilor și am ales finala. M-am rugat să ajungă Federer”
Vreau să-l văd pe Federer din nou, pentru că mi-am luat bilet pentru Turneul Campionilor, am fost la Londra și am ales finala. M-am rugat să ajungă Federer acolo. În finală, Federer cu Djokovic și (n.r. – îl pufnește râsul, simți ritmul poveștii, dar și al trăirilor, pentru că ritmul se iuțește, volumul însă scade și totul se oprește la o pauză în care simți regretul, când ajunge la deznodământ) eram în tribună, i-am văzut pe frații Bryan și după aia îl văd pe Federer că vine și spune că nu poate să joace…
Dezamăgire maximă? Am înțeles, nu l-am judecat nicio clipă, pentru că îmi dau seama că pentru un sportiv e complicat. Când îți dai seama că nu poți să lupți, decât să stai acolo să faci figurație, mai bine renunți. Da, am fost dezamăgit, venisem special să văd finala aia și culmea, coincidea cu ziua votului din turul doi (n.r. – de la alegerile prezidențiale), mi-am zis „ok, merg și votez la Londra, văd și cum e cu diaspora, toată demența aia, dar văd un meci!”. Na… am văzut un Murray cu Djokovic amical, dar pe care îi mai văzusem, cu un an înainte în semifinalele de la Wimbledon – a fost o zi senzațională, cu Djokovic – Del Potro, senzațional, 3-2, și Murray cu Janowicz, 3-1, foarte frumos. M-am bucurat atunci enorm că a câștigat turneul Murray. Îmi place foarte mult Murray.
Simona este comparată când cu Federer, când cu Djokovic. Ca fan Federer, găsești asemănări? Nu știu din ce punct de vedere este asociată cu Federer…
Ca estetică a jocului, naturalețe… Da, probabil ca simplitate pe care pare că o are atunci când lovește mingea. Pare că nu muncește deloc, dar lucrurile care par cel mai ușor de făcut sunt cel mai greu de realizat. Din punctul ăsta de vedere, are o naturalețe… nu se vede efortul pe care îl face. Iar de la Djokovic are demența aia de a se duce după fiecare minge și de a se întinde și de a nu ceda, de a lovi cu acceași intensitate. Sunt puține mingi în care Halep dă doar ca să trimită înapoi, vrea să facă punct. Îmi plac foarte mult jucătorii de atac. Djokovic nu-mi place atât de mult, doar în ultima vreme a început să vină și la fileu. Nici Murray nu atacă, dar are ceva, o inteligență în joc și a început să atace în ultimul timp.
Toți jucătorii de la top și-au îmbunătățit acum jocul de atac și mizează mai mult pe asta. Da, pentru că așa iese spectacol și cu cât înaintează în timp, își dau seama că trebuie să scurteze punctele, prea se ajunsese la o robotizare în a juca din spatele terenului, încât nu mai avea nici un sens.
Cum ar vedea Cornel Ilie un duel Simona Halep – Serena Williams: „Am văzut un super-meci Andy Murray cu Dominic Thiem. Am văzut că începeau să deschidă unghiurile foarte mult în cros, mai des. Mi se pare că începe să devină o tendință, să nu se joace pe lung, ci pe lat, cât mai deschis. La asta mă gândeam, aberant, astă noapte, până să adorm, de ce Halep nu joacă atât de mult cross cu Williams? Că pentru Williams, să se deplaseze din spatele terenului până în față, este mult mai greu. Mă gândeam: dacă ar ține-o în crossuri scurte? Să varieze, să nu-i ma idea tare – înțeleg că mingea vine foarte tare de la Williams, dar… mă gândeam… îmi dau și eu cu părerea”
„Dacă fac un clip și ajung cumva să vorbesc cu Halep, să facem un clip și joacă tenis și atât, ce fac? Mai bine iau niște filmulețe de pe Youtube, pun piesa și zic că am făcut ceva”
Revenind înspre muzică – Novak Djokovic și Gael Monfils apar în videoclipul piesei „Hello” a lui Martin Solveig și Bob Sinclair, pe centralul de la Roland Garros. Cum ți se pare? Mi se pare foarte interesant. Bine, Djokovic știu că este un pasionat al muzicii, el cânta o piesă a celor de la Sistem. Mi se pare foarte bine, ca prin orice mijloc poți, să atragi lumea să se uite la tenis – mi se pare senzațional. Îți dă o altă stare, te bagă într-o altă poveste și orice poți face pentru a promova sportul ăsta, este foarte bine.
Ca artist și ca fan al tenisului, este un motiv de gelozie? Nu, absolut deloc. Uite, la noi, dacă ai face chestia asta, nu cred că ar prinde, nu cred că ar fi la fel de apreciat.
De ce? Nu știu, nu cred că ar funcționa.
De asta nu are trupa Vunk un videoclip a cărui poveste să se scrie pe terenul de tenis? Să știi că m-am gândit, dar pe lângă faptul că nu era nici o piesă până acum care să se potrivească – și nu fac lucruri doar așa, de dragul de a le face – adică dacă nu se integrează cumva, n-are sens, pentru că se prinde toată lumea că este pus gratuit. Este delicat să aduci niște personaje dintr-altă lume și să îi plasezi acolo, să fie credibili. Trebuie să îi aduci să facă altceva. Dacă fac un clip și ajung cumva să vorbesc cu Halep, să facem un clip și joacă tenis și atât (râde) ce fac? Mai bine iau niște filmulețe de pe youtube, pun piesa și zic că am făcut ceva. Ca să iasă, trebuie să facă altceva, să iei pe cineva și să îl pui într-o altă lumină – atunci de-abia poate ieși ceva interesant. La Djokovic cu Monfils – este altceva, este doar un pretext, pentru că povestea este alta în clip.
Lumini, lasere, artificii lansate din vârful chitarei, jocul „scapă-mă de ea” cu baloanele, exerciții de imaginație în care timpul încremenește pentru un minut sunt „ingrediente” folosite în concertele Vunk
Da? Este un pretext și este folosit frumos. Este Franța, Bob Sinclair este francez, este cu multă logică făcut clipul. Nu e făcut așa – „Ce să facem? Hai să-l luăm pe Djokovic, să-l punem în clip!”
Un posibil pas următor pentru Cornel Ilie: „Mi-ar plăcea foarte mult, când voi fi mai în vârstă, să învăț copii să joace tenis. Pur și simplu să dau ore. Cred că ar fi un lucru foarte relaxant ca dimineața să fac tenis cu niște copii, până când ajung la un moment în care să-i învețe cineva ca lumea, pedagogic. Dar cu niște copii care să facă tenis de plăcere, mi-ar plăcea să lucrez, că n-am eu pregătirea necesară să descopăr viitorul campion. Mi-ar plăcea la nouă dimineața să merg pe un teren de tenis, să am niște copii în față, pe care să îi învăț să joace, să schimbăm la fileu niște mingi – să le arăt cu dreapta se dă așa, cu reverul așa. Dacă îi prinzi de mici să joace, este mare lucru. Asta mi-ar plăcea foarte mult să fac chiar în paralel cu muzica”.
Refrenul Vunk care „poate fi asociat oricând unei galerii foarte pasionale”
Aveți un plan, pentru că sunt la modă și sunt multe ever-green-uri în muzica internațională, un cântec cu tematică sportivă, motivațională, ca un imn? Piese motivaționale avem. Cu tentă de imnuri avem. Sportive, nu. Și nici nu am simțit nevoia până acum. Este o piesă, „Ne facem auziți”, pe care noi am lansat-o anul trecut, în august, și care are o anumită tentă – este foarte socială, dar refrenul mi se pare că poate fi asociat oricând unei galerii foarte pasionale. Și mi se pare că este mai interesant să aplici un mesaj care nu este direcționat către tine și tu să-l folosești într-o altă lumină. În general îmi place să interpretez lucrurile altfel decât le văd alții. De aceea nu cred că ar fi mai inspirat să fac un cântec pentru o cauză sportivă, pentru o echipă sau pentru un sport, ci mai degrabă o piesă care să poată fi folosită foarte bine astfel. În general, nu-mi plac lucrurile făcute la comandă și asta ar suna ca o chestie făcută la comandă.
Atunci de unde vine inspirația? Inspirația vine din emoții sută la sută reale, ori din ceea ce simt în perioada prin care trec atunci, ori din ceea ce îmi amintesc – sunt păstrate multe amintiri, multe împliniri și neîmpliniri și ceva frustrări, câteva dorințe. Acolo este toată seva. Nu-mi imaginez nimic, pornesc de la ceva real, ceva ce simt real și imaginez o altă finalitate sau îl pun în gura altui personaj. Cam asta cred că fac și scriitorii, când spun ei că scriu cărți – de fapt, scriu despre ei, cei mai mulți.
Care a fost cea mai îndrăzneață „cascadorie” încercată într-un videoclip, ceva care să se apropie de un sport extrem? Eu am rău de înălțime, am o mică fobie acolo. Și a trebuit să filmez un spot: era o campanie care îndemna lumea să creeze un filmuleț de promovare pentru orașul în care trăia fiecare, să găsească cel mai important loc din oraș. Era un proiect social. Și a trebuit să filmez pe acoperișul magazinului Victoria – are un acoperiș, așa, pe diagonală și ajungi pe el urcând pe o scară exterioară. Este coșmarul oricărui om care are rău de înălțime – urci pe scara aia, care nu e lungă, dar ți se pare că nu se mai termină! Și a trebuit să merg pe acoperișul ăla, să stau pe acoperișul ăla, să merg cu bulevardul sub ochi, și să spun și un text. Și să fie și convingător! Și, ok, urci… dar coborârea?! Când pui piciorul și în jos sunt vreo câteva zeci de metri până la bulevard, e un asfalt acolo… Dar, dacă trebuie, trec peste hopul ăsta.
Ca la cinema: meciul de tenis văzut din tribună, 3D
Corneln Ilie, în tribune la meciul lui Marius Copil, la BRD Năstase Țiriac Trophy, ediția 2012
Ce trebuie să aibă un meci de tenis ca să devină subiect pentru blogul lui Cornel Ilie? Ar trebui să aibă poveste. Cei doi de pe teren, ar trebui să poți să povestești despre acel meci, nu despre punctele care se joacă între ei, ci de ce pentru ei, meciul acela este atât de important – și nu doar pentru că este o finală și câștigă un milion de euro. Să poți spune povestea din spatele jucătorului, la acel moment și de ce ajunge să facă niște alegeri în timpul meciului.
Un exemplu? Nu pot să dau un exemplu. Pot spune doar ce m-a fascinat – din autobiografia lui Agassi, primul capitol. Nu am putut să las cartea din mână. Când vorbește despre meciul cu Baghdatis, și apoi, ultimul meci, când a fost învins (n.r. – cu reprezentantul Germaniei, Benjamin Becker, rămas în istoria sportului alb drept „omul care l-a retras pe Agassi”) – nu puteam lăsa cartea din mână. Nu meciul conta, ci ce se întâmpla în spatele lui. Era valabil pentru amândoi jucătorii. Poți găsi lucruri interesante de spus despre acel meci, pornind de la orașul în care se ține, povestea și istoria orașului, legătura celor doi de pe teren, poveștile lor spuse în paralel, apoi ajungi să vezi că se ei întâlnesc față în față, dar de fapt sunt pe un același drum în continuare. Sunt foarte multe puncte de vedere. E ca în tribune. Meciul e același, dar fiecare îl vede diferit.
Care este locul favorit în tribună? La BNR de exemplu, cel mai mult îmi place să stau pe digonală, opus cu tabela de marcaj, chiar pe curba arenei, ca să văd cumva, un fel de 3D. Să văd și pe lung, și pe lat. În rest, când merg în străinătate – am fost de trei ori – încerc să găsesc bilet cât mai jos, ca să fiu cât mai aproape de jucători, să îi văd foarte aproape cum lovesc, să aud suflul acela, când aleargă, cum pun frână.
A stat în lojă, de o parte și de alta a lateralelor terenului, a încercat locurile paralele cu linia de fund și a găsit poziția favorită în tribună, pentru a avea o vedere panoramică aparte
„Horațiu Mălăele și George Mihăiță joacă bine”
Care sunt cei mai buni jucători din industria muzicală? Nu știu câți sunt în industrie, că aș vrea să îi iau, să jucăm, să facem ceva împreună! Nu știu cine joacă tenis. Știu că juca Bitman, jucau frații Viziru – ei au făcut tenis de performanță, nu știu unde mai fac. Horațiu Mălăele, George Mihăiță joacă bine, dar din muzică nu știu. Aș vrea să-i adun, să jucăm, să arătăm lumii și să atragem cât mai mulți oameni către tenis. Fotbal joacă toți. Și eu joc. Aprorpos, suntem vreo trei care jucăm, în trupă, cu toată echipa – Nicu de la tobe, care joacă bine, Dan – la percuție, care joacă foarte bine și este ambițios și mai este inginerul de sunet, care acum nu poate juca pentru că are piciorul în ghips…
Ritmul vieții reglat după cronometrul meciurilor de tenis: „Dacă i-ai întreba pe toți colegii și pe toți prietenii mei, știu foarte bine că dacă avem un concert și se poate să reglez cumva intrarea sau masa de după în funcție de un meci de tenis, o fac! Dacă știu că la nu știu ce oră e un meci de tenis și joacă Federer sau e un meci important, fac eu cumva… Era o perioadă când căutam cazări și pentru vacanțe întrebam – aveți Digi – că ei transmit – ca să știu că seara pot să văd meciuri de tenis”.
Jucați între voi? Da, da, am jucat, dar mai mult dublu.
Cu miză? Nu, nu pe miză. Eu fiind cel mai antrenat, cel mai bun, jucăm așa, de agrement. Dar dacă jucăm împotriva altora, da, am pune și miză, ar crește toată pofta.
Gândindu-mă la numele actualului turneu Vunk, cum ar arăta Înconjurul Lumii din turneu de tenis în turneu de tenis? Înconjurul lumii e un fel de sintagmă plecată de la ceva ce noi am spus acum trei ani – că România este o lume, nu este o țară. La fel și tenisul este o lume, nu este doar un sport. Înconjurul lui poate fi făcut de orice jucător care abia se apucă de joc – lumea începe cu oricine începe să joace tenis – am văzut într-un meci demonstrativ Federer – Dimitrov, Dimitrov i-a dat racheta unui puști care l-a lobat pe Federer – și se termină cu o fată care se apucă de tenis. Nu cred că există doar jucători mari în tenis, ci jucători pasionați. Cred că niciunul de pe teren de acolo nu rezistă dacă nu are pasiune și înconjurul lumii este făcut de oamenii ăștia cu pasiune, pentru că sunt convins că și ei, cu fiecare meci, își înconjoară lumea lor. Se cunsoc mai bine, se redescoperă. Altfel, dacă mă întrebi de locații în sine, nu cred că există locații bune pentru a juca sau a vedea tenis, ci doar oameni potriviți puși acolo pe un teren. Și aici (n.r. – în mijlocul studioului Vunk) dacă pui un fileu, pot juca tenis și o să se bucure de sportul ăla. Cred că este cea mai bună definiție: tenisul nu este un sport, este o lume. O lume în care eu mă regăsesc extraordinar de tare.
Îți mulțumesc! Și eu mulțumesc!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER