Alexandra Dulgheru (69 WTA, 39 în clasamentul punctelor adunate în 2015) ia azi drumul Madridului pentru startul sezonului european de zgură. „Nu e ușor, am jucat foarte mult pe hard, acum pe zgură, îmi trebuie timp să mă acomodez. Am prins ceva încredere, ceva experiență, sper să fiu sănătoasă, să pot continua. Oricărui jucător i-ar plăcea să câștige cât mai mult, cât mai des, dar acum, eu vreau să mă acomodez rapid, să mă simt bine pe teren„, spune Alexandra, la finalul interviului ProSport.
Este unul dintr-o serie lungă de discuții, începută marți, în ziua revenirii în România după victoria din barajul de accedere în Grupa Mondială Fed Cup, pentru prima dată după 1993, după 3-2 în Canada. Gonzalo Lopez coordonează de la distanță ceea ce promite să fie un nou maraton pentru Alex, la fel de dur ca secvența de două luni și jumătate pe care jucătoarea de 25 de ani a petrecut-o departe de „Bătrânul Continent”. Considerată cea mai iertătoare suprafață pentru corp de sportivi și spectatori, zgura are propriile provocări: jucătorul trebuie să se reobișnuiască să suporte schimburile de mingi lungi, loviturile brutale repetate.
Vom vorbi tot despre Fed Cup. Cred că povestești încontinuu despre asta de la revenirea în țară, e un maraton la fel de epuizant ca meciul. Chiar, ai numărat câte interviuri ai dat? Da, același lucru tot timpul (n.r. – zâmbește), dar este un eveniment și îl tratăm ca atare.
Au trecut emoțiile, ai absorbit tot ce s-a întâmplat? Când am venit acasă, primele zile n-am știut de mine. Eram obosită, a fost nebunie la aeroport, atâta lume, atâta presă. Eu nu-mi mai văzusem părinții de două luni și jumătate: ei ne-au întâmpinat, într-un fel de mini-scuar, ne-au îmbrățișat. Atunci am început emoțiile, cu toate adunate. Noi știam că ne-am calificat în Grupa Mondială, dar nu ne-am dat seama că o să fie atâta vâlvă. Când a trebuit să vorbesc, nu puteam să scot două vorbe, de oboseală și de emoții. Aveam atâtea idei, dar nu se legau cuvintele… n-am reușit. Voiam să cer time-out, să spun „mă scuzați, sunt obosită, nu mai pot„. Sentimentul a fost minunat, când am realizat că atâta lume s-a bucurat acasă. Asta a contat foarte mult pentru noi, atunci am început să ne dăm seama de „eveniment”. Eu abia astăzi (n.r. – sâmbătă. la șase zile după barajul de două zile Canada – România) m-am reobișnuit cu fusul și am revenit pe planeta Pământ.
Alexandra Dulgheru a fost surprinsă de atenția acordată calificării în Grupa Mondială. România nu mai reușise o prezență în elita competiției de pe vremea Irinei Spîrlea și a Ruxandrei Dragomir. Foto: Cezara Paraschiv
Și ce reprezintă calificarea în Grupa Mondială? A fost o chestie mare pe care am făcut-o, datorită întregii echipe, niciodată nu am fost în aceeași formulă, dar de fiecare dată ne-am înțeles bine. Am jucat având un obiectiv comun, asta ne-a motivat pe toate, am avut o singură direcție și ne-am pus toate forțele într-un singur sens. Faptul că noi am fost ultimele eroine, ultimul schimb sau ultimii mohicani, pentru mine cel puțin, a fost foarte frumos. M-am bucurat ca un copil că eu am adus ultimul punct, am simțit pe loc cum tot stresul se duce, rămâne doar bucuria imensă după victorie. Toate fetele, de când ne-am reunit anul trecut la Budapesta, am făcut un lucru mare. Poate a fost puțin și mâna destinului, lucrurile s-au așezat așa, frumos: în momentul oportun s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple pentru noi.
„Vreau să le mulțumesc fetelor care au fost prezente la fiecare meci, faptul că noi am câștigat acum fără cele mai bine clasate – înseamnă că avem echipă și putem să ne bazăm de fiecare dată pe oricare dintre noi„
Alexandra DULGHERU (69 WTA)
26 de meciuri de simplu și dublu, 18 victorii, 7 națiuni-adversare și 7 jucătoare tricolore (Simona Halep, Sorana Cîrstea, Irina Begu, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru, Andreea Mitu și Raluca Olaru) au construit podul României către elita de opt a competiției pe națiuni din sportul alb feminin, în mandatul Alinei Tecșor, începând cu 2014, atunci când „naționala feminină” a pornit pe drumul spre Grupa Mondială, din Grupa I Euro-Africană
DJ Alexandra, la sărbătoarea din vestiare
Poți să faci un top 3 al celor mai emoționante, mai frumoase și mai dragi momente din Canada? Trei imagini, trei întâmplări, trei replici memorabile care rămân, dincolo de rezultatul formidabil? Tot timpul a fost o atmosferă așa frumoasă – noi am reușit să transformăm stresul și presiunea în ceva pozitiv. Căpitanul Alina Tecșor ne și spunea – ce se poate întâmpla mai rău decât să pierdeți? Nu vă taie nimeni gâtul, luptați, dați tot ce puteți, Atmosfera a fost relaxată între noi, ne-am ajutat mult, dansam înainte să intrăm la meciuri, glumeam mult. Dacă e să aleg trei replici faimoase: prima dată, m-aș gândi la Alina, care toată săptămâna ne întreba „sunteți bine?”.
O lua pe Irina, dimineața: „Ești bine, Irina?”, „Da, Alina, sunt bine”. „Te doare ceva?”. „Nu mă doare, Alina” (n.r. – și Alex își exersează talentul actoricesc, mimând o ușoară oboseală venită din rutina aceluiași tir de întrebări repetat). Următoarea zi m-a luat pe mine: „Ești bine, Alexandra?„. I-am spus „Sunt bine” – simțeam puțin încheietura, dar știam că mă ia fizioterapeutul Marian și urma să fie totul bine. O ia pe Raluca, apoi pe Andreea. Apoi din nou pe mine.
Era un fel de „sper că ești bine, că un răspuns negativ nu accept„. În ziua tragerii la sorți m-a înrebat iar „Alexandra ești bine?”, fixându-mă cu privirea, cu ochii mari – și atunci i-am spus – „Alina, stai liniștită, sunt bine, suntem toate foarte bine. Înțeleg întrebarea – dacă mă doare ceva, n-am voie să zic” (n.r. – râde).
Tot circuitul WTA știe că Alex Dulgheru e fană Michael Jackson: la Charleston le-a făcut o demonstrație de dans la petrecerea jucătoarelor, iar geaca de piele este un articol vestimentar printre favoritele jucătoarei din București. Foto: Cezara Paraschiv
„În meciul cu Abanda nu am intrat strălucit. Mingea sărea ciudat din suprafață, nu reușeam să mă obișnuiesc cu stilul ei de joc, mingea venea complet diferit față de ziua precedentă în meciul cu Bouchard. Am realizat că trebuie să stau mai mult în teren, să construiesc punctul. Am greșit foarte repede la început de meci. Am acceptat că nu sunt foarte în formă, dar știam că pot să rezolv meciul, să stau mai mult în raliu, să mă mișc mai bine. La 4-2, mi-a trecut glonțul pe la ureche, eram puțin obosită, dar deja simțeam jocul mai bine. Am prins ritmul și obiectivul meu a fost să o împing cât mai mult. În decisiv – un alt set, am luat-o de la capăt”
Prima replică. A doua? Fetele înainte de meci mă întrebau – Alex, ce vrei să facem ca să te motivăm – punem „Magic Mike”? (n.r. – și se grăbește să explice) Este un film cu Channing Tatum, stripper, care și-a început cariera ca dansator – filmul ăsta are multe secvențe în care dansează foarte mișto. Eu nu înțelegeam cum de fetele nu au văzut filmul – adică băieții, înțeleg de ce nu se uită la un film ca ăsta – se uită fetele. Și m-au luat – „hai să băgăm un Magic Mike„. Între seturi, iar – la 1-1, la meciul cu Abanda, când m-am dus la vestiare să mă schimb, m-au luat iar – „Alexandra – băgăm un Magic Mike„? Zic „Lasă, după, după„. Și ghici ce s-a întâmplat la întoarcere, în avion – la ce film se uitau fetele? Patru fete, toate cu ochii pe „Magic Mike” – trei jucătoare și Alina, plus soția domnului Cosac. Le-am corupt. (n.r. – râde Alexandra).
Trei fete, cine a lipsit? Eu, m-am uitat la Exodus: Gods and Kings. Mi-a plăcut.
Bun. Al treilea moment, a treia replică? A domnului Dobre. Jucam fotbal, tenis cu piciorul – înainte sau după antrenament. Ne băteau Arti (n.r. – Artemon Apostu Efremov, antrenorul Irinei Begu) și cu Irina încontinuu! Bine, asta pentru că ei joacă mai des. La început ne băteau zdravăn. După aceea, eram aproape. Ne-au bătut de șase ori, am câștigat și noi o dată! Și spunea domnul Dobre – nu se poate măi așa ceva, conducem cu 3-0 și ne bat! Nu se poate! Nu se poate! Trebuie să ne luăm revanșa! Nu se poate! Cât bulan să ai, mai ales Arti!
Se spune că cele mai multe pățanii și amintiri frumoase, de după victorie, în cazul echipelor de fotbal se scriu în autocar, pornind de la stadion. Voi ați avut un drum foarte lung, cu avionul, din Canada până în România. Ați făcut și petrecere în avion? Da, știu. Noi am venit cu o cursă normală. Ne-au mai felicitat câțiva pasageri. Am mers cu un Boeing 747, dar am stat în cocoașa avionului, la etaj, unde e mai ferit, mai liniștit, mai puțină lume. Dar nu am făcut nimic în avion. Am sărbătorit după meciuri, am făcut hora pe teren, după meciul de dublu ne-au dat canadienii șampanie – ne-am adunat toți – am pus niște melodii frumoase – „Ș-altă dată o s-o facem și mai lată” și melodia lui Nicolae Furdui Iancu – „Noi suntem români„. Eu am fost DJ, aveam o boxă, I-pad-ul, am sărit puțin, am băut niște șampanie, apoi am plecat la hotel, pentru că a doua zi aveam de făcut niște bagaje uriașe! – pentru că eram plecate de mult!
Gestul lui Bouchard: „n-a fost furie pe moment. După câteva ore, seara, am realizat ce s-a întâmplat acolo. M-am gândit și că dacă nu câștig, nu reacționăm, la următorul meci de Fed Cup – va face același lucru și va fi urât”
Uimire, furie, revoltă, dezgust. Care au fost trăirile la cald după ce Bouchard a refuzat să dea mâna și cum vezi momentul acum? Pe moment a fost șoc! N-am înțeles de ce a făcut asta. S-a văzut ciudat pe cameră. Stăteam la poză, ni s-a spus „shake hands”, eu am întins mâna, ea a spus – „nu mulțumesc, eu spun pas”. Nu am fost nici măcar revoltată, nu am realizat ce s-a întâmplat acolo. M-am dus în spate – le-am zis celor din echipă, ei nu văzuseră prea bine. Adina Blaj, cea care se ocupă de presă, ne-a povestit, a venit să ne întrebe pe toți – „Ați văzut că nu a vrut să dea mâna cu Alexandra?„. Abia seara ne-a arătat un filmuleț, l-am văzut împreună, ne-am pus de acord – „nu e ok„. Cred că trebuie să își găsească altă superstiție, în alt moment. N-a fost vorba de furie pe moment. Reacțiile veneau pe rețelele de socializare, ne-au confirmat că nu a fost ok și pentru că mai făcuse asta o dată – ne-am dat seama că nu este în ordine să o lăsăm pur și simplu să treacă.
Cum s-a născut gluma cu Bouchard? Ne-am zis să reacționăm, mai ales dacă voi câștiga, dar fără să fim obraznici – să nu trecem o anumită limită. Prima idee a fost ca la final de meci, când dau mâna cu ea, să îmi retrag mâna foarte repede, dar eu nu am vrut să fac asta. A fost o chestie în grup, ne-am gândit și am ajuns la concluzia că e mai bine să o facem între noi. A rămas stabilit de principiu, de la masă, dacă voi câștiga, mă duc la echipă, întind mâna, ei se feresc și își trec mâna prin păr. „Dă Doamne să câștig”, ne-am zis – m-a motivat puțin, pentru că mi-am zis că ar fi frumos să îi arătăm într-un mod subtil că nu este ok ceea ce a făcut. M-am gândit și că dacă nu câștig, nu reacționăm, la următorul meci de Fed Cup – va face același lucru și va fi urât.
Și ai câștigat. Da, momentul a ieșit sincronizat perfect, deși noi nu exersasem, doar discutasem despre asta. A ieșit super-tare. M-am dus, am dat mâna cu Bouchard, cu arbitrul. În euforia aia, am uitat să îi întind mâna și căpitanului nejucător al Canadei. Venise la mine să mă felicite, dar eu după ce am dat mâna cu arbitrul, m-am dus spre public, uitasem. După meci, m-am dus la el, i-am cerut scuze, i-am explicat că eram în momentul acela în transă. A înțeles, am dat mâna la următorul meci – era jenat de gestul lui Genie, s-a scuzat el pentru ea. M-a impresionat că au venit canadieni la noi și mi-au spus: „Este o jucătoare foarte bună, dar nu ne reprezintă ca fel de a fi. Chiar nu este ok ceea ce a făcut„. Cred că a fost lovită destul de mult.
Data viitoare, dacă o adversară refuză să îți strângă mâna, îi dai replica pe loc? (ezită). Sper să nu se mai întâmple. N-aș vrea să ajung să mai fac același lucru. Poate fac cum a făcut Barbora Strycova, într-un meci WTA de anul trecut, în care și-a învățat adversara cum se dă mâna: adversara abia i-a întins mâna, și-a retras-o rapid, și i-a luat mâna pur și simplu mâna și a strâns-o puternic: „Uite-așa se dă mâna!”. Astea sunt valorile sportului.
În septembrie 2014, Barbora Zahlavova Strycova (28 ani) i-a dat o lecție tinerei de 20 de ani Elina Svitolina, cea care câștigase meciul direct de la Pan Pacific Open, Tokyo, Svitolina a ales o strângere de mână fulger, fără contact vizual, însă Strycova a ripostat pe loc, arătându-i cum ar trebuie să arate și să se simtă un salut.
Melodia Jeanie, a lui Falco, un hit al anilor ’80 o știi, i-ai dedica-o lui Bouchard? Unul dintre versuri este „Jeanny, nu mai trăi în vise / Jeanny, viața nu este ceea ce pare” Nu o știu prea bine, dar cred că ar avea legătură.
Andreea Mitu a debutat în Fed Cup. Aveți o tradiție în echipă, „un botez”? Avem noi o treabă pentru ea. Noi o știm pe Andreea, ea de doi ani se antrenează aici cu mine, la club (n.r. – la clubul lui Dinu Pescariu). A fost foarte haios momentul, cum a aflat ea că va juca: irina a făcut crampe din cazua emoțiilor, altfel, la cum mergea meciul, ar fi câștigat. Alina i-a zis de sâmbătă: poate intri mâine. Ea se încuraja – „lasă, că o să fie bine Irina, își revine, îi dă Teo Cercel medicamentele necesare„. Andreea a rămas puțin mai mult la antrenament, irina a vorbit cu noi la vestiare: am luat o decizie de comun acord – pentru că ea nu se simțea grozav și i-a fost teamă că o să fie ok două-trei game-uri, apoi să o apuce din nou crampele. Am fost toate de acord că nu merită să ne asumăm acest risc. Irina ne-a întrebat – „e ok, echipa?„. „Da”. Când a ajuns și ea, i-am spus „Andreea, am decis, o să joci tu„. A rămas ușor blocată și atâta a spus: „K.O.”. Pe moment a avut un șoc ca mine la tragerea la sorți – „de ce nu joacă Irina?„
Cum ați încurajat-o voi „veteranele”? 20 de minute a fost extrem de stresată. Am încurajat-o, i-am zis: „e ok, toată presiunea este pe ea, și dacă iei 12-0, nu e nimic!” Eram sigură că o să o încurce pe Bouchard, pentru că Genie nu-i știa stilul. Era stresată pentru că nu se antrenase pentru simplu, doar pentru dublu. Dar este foarte talentată, are mână bună, este îndemânatică. Mingea ei pleacă foarte ușor din rachetă. Decisiv: era pe masa de masaj, domnul Marian îi făcea puțină descărcare la braț, stătea cu racheta pe piept, cu ochii închiși, parcă era la înmormântare. Noi, tot vorbeam cu ea. Și ne-a venit o idee: i-am zis – dacă tu câștigi meciul ăsta, noi îți luăm ce geantă vrei tu – cu o condiție, să nu fie chiar Hermes, super-scumpă – să se încadreze într-un buget rezonabil! S-a luminat la față – „vorbiți serios?” Foarte serios! A fost o glumă, care a destins-o pe moment, pentru că la startul meciului, nu se mai gândea ea la poșetă, dar noi o să ne ținem de cuvânt, mai vorbesc cu fetele acum, ne-a arătat ce model vrea și o să o primească.
„S-a văzut că Bouchard nu știa ce o așteaptă cu Andreea. Mingea ei pleacă foarte ușor, foarte bine din rachetă, Genie avea și moralul scăzut, după ziua precedentă, are o perioadă nu prea bună, au lovit-o și cei din presă – când a dat de greu, s-a dezintegrat. Pe mine m-a ajutat mult acel rezultat, pentru că a luat puțin de presiune la meciul cu Abanda”
„Fed Cup a fost o experiență superbă, dar nu cred că au fost cele mai bune meciuri ale anului pentru mine”
Victoria ta cu Genie Bouchard a fost prima în fața unei jucătoare de Top 10, după US Open 2011, cu Petra Kvitova. Cât de aproape te simți ca joc de forma de atunci și câtă încredere iei cu tine după acel meci? Da, a fost. De când am revenit, din 2013, când fizic nu reușeam să țin foarte multe meciuri legate, am realizat că din punct de vedere al jocului nu am căzut atât de mult precum îmi imaginasem eu la început. Ușor-ușor, forma începe să revină. La Doha și la Kuala Lumpur am avut meciuri foarte bune, ca nivel de joc, chiar și la Charleston, deși am pierdut. La Fed Cup am jucat bine, ultimul meci – acolo am tras mai mult de el, dar cred că la Kuala Lumpur sau la Doha am jucat mult mai bine. Meciul cu Cornet, după calificări la Doha, a fost excelent, eram prea obosită apoi ca să joc cu Wozniacki și este un mic regret că nu am avut șansa să continui acolo cu încă un meci foarte bun. Nu trebuie să joc cu o tenismenă de Top 10 ca să îmi regăsesc forma. Fed Cup a fost o experiență superbă, dar nu cred că au fost cele mai bune meciuri ale anului pentru mine.
Bănuiesc că ai discutat decizia de a veni la Fed Cup cu antrenorii tăi. Care a fost prima reacție când au văzut meciul din Canada în programul tău? Eram la Doha când am primit convocarea, atunci m-au întrebat dacă sunt ok să merg la Fed Cup. Atunci am vorbit și cu antrenorul, care mi-a spus „dacă te-au chemat, du-te”. Mi-a spus că este un moment ciudat, pentru că eu ar fi trebuit să merg acasă atunci, dar a fost de părere că ar trebui să mă duc. Oricum m-aș fi dus. Da, aveam programat săptămâna asta, de luni, un turneu la Marrakech, în Maroc – m-a întrebat zilele astea – „mergi?” I-am spus lui Gonzalo că sunt nu obosită, ci foarte obosită, mental cel mai mult, după o perioaă atât de lungă pe tur, i-am spus că dacă mă duc, o să fiu „zombi” – mai ales că este un turneu care pentru mine ar începe sâmbătă, nu luni. M-am temut că dacă mă duc, fac vreo prostie – pe oboseală este cea mai propice situație să te accidentezi. Voi juca direct la Madrid – trebuie să îi mulțumesc domnului Țiriac pentru că am wildcard direct pe tabloul principal, de două luni. În fiecare an m-a ajutat, mi-a dat câte un wildcard, de două ori în calificări, acum pe tabloul mare.
În Canada, fetele au avut nevoie de geci. Pentru Alexandra acum urmează sezonul de zgură, de primăvară-vară. Foto: Cezrara Paraschiv
„Mi-a scris un tip și reproduc în termeni frumoși – că am făcut-o special, „sigur ai jucat la pariuri, ai făcut-o special, o să te omor”
Ai un sezon de zgură comprimat. Care este strategia ta pentru a recupera pregătirea lipsă pe zgură? Cam trec din oală în foc – cum spun englezii „jumping from the frying pan into the fire” – am avut o perioadă lung[ pe tur, acum urmează încă una. Bine că este în Europa. Joc la Madrid, Roma, Nurnberg, Roland Garros, legat.
Tatăl tău este pilot. După accidentele aviatice, ați vorbit? Cine are mai multe emoții în timpul zborurilor tale? Au cam fost accidente. M-a prins odată în avion gândul „cum s-au întâmplat atâtea, dacă se repetă”, dar am alungat repede gândul, am încercat să mă gândesc la ceva mai frumos. E un Dumnezeu acolo sus, nu stă în mâinile noastre acest lucru, sperăm doar să nu se întâmple. Este normal ca lumea să se sperie, deși ceea ce îți vine greu să realizezi din prima, când se mai întâmplă câte o mare catastrofă din asta – în fiecare zi, sunt mii de avioane care decolează și aterizează. Mii! Mai apare un accident la câte luni? Uneori ani. Cred că este mult mai sigur să mergi cu avionul decât cu mașina, clar. Poate doar trenul e mai sigur. Cred.
Nu știu dacă ai citit ultimul subiect legat de mesajele de amenințare primite de Simona, pe Twitter, de la un danez. Ai fost vreodată amenințată? Noi primim multe mesaje așa pe rețelele de socializare. Cele mai multe sunt de felicitare, de mulțumire, de încurajare. Mesaje de amenințare – am primit vreo două-trei. După ce am pierdut un meci de la set și avantaj pentru mine. Mi-a scris un tip și reproduc în termeni frumoși – că am făcut-o special, „sigur ai jucat la pariuri, ai făcut-o special, o să te omor”. Mesajele astea extreme le raportăm la WTA, sigur Simona a mai primit, uneori sunt foarte agresive și da, te sperie. E lume care n-are ce face acasă!
Ai intrat vreodată cu teamă pe terenul de antrenament sau pe terenul de competiție, cu teama că cineva poate intra pe teren gen episodul Seleș 1993? În cazul ăsta nu a fost vorba de pariuri, a fost un fan obsedat de Simona, care a citit un articol, o glumă de 1 aprilie că Simona s-ar căsători. Nu. E lume și lume, dar noi suntem protejate – avem sprijin, raportăm – mai mult de atât, nu ai ce să faci. La un anumit nivel, nu poți mulțumi pe toată lumea. Vei primi și cuvinte de laudă și reproșuri și amenințări. În general, noi știm – nu citim presa, comentariile, iar Simona are o întreagă echipă care o îndrumă.
„Eu o înțeleg foarte bine pe Simona. Ea este o jucătoare care își vede de treaba ei, nu se sfiește să spună ce are de spus, este exact ca la Fed Cup, Ea a avut rezultate foarte bune în Statele Unite, ar fi trebuit să meargă acasă, apoi să revină peste ocean, să se întoracă acasă din Canada – teribil de greu. Are multe puncte de apărat înc ontinuare, este logic. Lumea are impresia că adaptarea e simplă – batem din palme și ne adaptăm imediat la suprafețe, fus orar – dar nu este chiar așa. Pentru ea, nu avea niciun sens”
Te rog să comentăm împreună o fotografie: poți să dai o explicație foto amuzantă? Cel mai tare selfie din perioada Montreal! Eram după un pahar de șampanie, muzica e bună. Raluca a dat semnaul că ar fi cazul să facem și noi un selfie.
Care sunt personajele naturale, cine mai trebuie să lucreze la tehnica de selfie? În poză au intrat șoferul nostru din Montreal – a stat cu noi toată săptămâna, ei au fost foarte de treabă, au făcut o săptămână parte din echipă, dar parcă au cam mari emoții la selfie. Teo are aceeași expresie, ți-e greu să spui când e bucuros sau când e supărat. Noi inițial ne-am gândit că nu iese, că suntem prea mulți. La ]nceput, l-am rugat pe domnul Cosac să țină aparatul, pentru că are alonja mai mare, brațele mai lungi, i-am dat indicații, mai la dreapta, mai la stânga, mai jos, mai sus. Până la urmă, am zis că îl fac eu, pentru că îmi place să fac poze. O să ținem minte „forever” fotografia asta!
Mulțumesc și succes! Mulțumesc și eu!
Alex, un salut pentru fiecare fan. Foto: Cezara Paraschiv
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER