Gabi Ruse s-a făcut remarcată la BRD Bucharest Open. La 19 ani, a reușit prima victorie a carierei la nivel de circuit WTA, pe tabloul principal. Iar zâmbetul cu care s-a prezentat la conferința de presă de la finalul acelui meci din primul tur cu Isabella Shinikova (289 WTA – săptămâna trecută) putea lumina chiar și cea mai întunecată încăpere. Gabriela a fost una dintre cele trei tinere jucătoare propulsate de Federația Română de Tenis și Comisia Tehnică direct pe tabloul mare, în urma unei strategii comune gândite alături de COSR. Era numărul 302 WTA. iar acea victorie, una extrem de importantă pentru moralul ei, a readus-o în Top 300 – până pe locul 276, la câteva lungimi de borna atinsă pe final de 2016 (253 WTA – personal best, în noiembrie), după un sezon cu trei titluri ITF câștigate.
Povestea ei s-ar fi putut scrie altfel. Dar, a apărut o cumpănă mare. Una care cel mai probabil putea fi evitată, cu un diagnostic ferm, corect, din prima. Dar, așa, cu patru luni înainte de a împlini 20 de ani, pe 6 noiembrie, Gabi Ruse începe conferința de presă cu niște cuvinte pe care te aștepți să le auzi mai degrabă de la o jucătoare mult mai matură. „Vin după o perioadă lungă în care nu am jucat meciuri. Sunt fericită că am trecut mai departe și că mai este o româncă în turul doi. Sunt bucuroasă. Este o victorie care îmi dă încredere pentru viitor, pentru că am fost accidentată foarte mult timp. Dar se pare că m-a ajutat Dumnezeu să urc. Visul de la patru ani trebuie să se îndeplinească„, spunea Gabi Ruse.
De obicei, zâmbește, atunci când nu este pe teren. Dar pe teren, se transformă. Devine un exemplu de concentrare. Și este un bulgăre de energie, care țopăie, atacă în raliu și parcă ar ataca și în pauzele dintre puncte. Țipă în timpul schimburilor, se încurajează. Se face auzită și are acel ceva extrem de plăcut ochiului. Își spune povestea tot mereu cu zâmbetul pe buze. Este deschisă și senină. Savurează momentele bune de care își amintește.
Gabi Ruse, în acțiune, la dublu, alături de Ana Bogdan, la BRD Bucharest Open 2017. Are un titlu ITF la dublu, câștigat în 2015 alături de o altă jucătoare de perspectivă a României, beneficiară a unui wildcard la această ediție a turneului de la Arenele BNR – Jaqueline Cristian. Foto: Cezara Paraschiv
Pornim discuția de la acele cuvinte de la conferința de presă pe care nu ai cum să nu le reții. Inevitabil, acea poveste trebuie spusă, trebuie înțeleasă. Dar per total, povestea Gabrielei are multe tușe calde, frumoase, jucăușe. Pentru că la 20 de ani neîmpliniți, a fost cerută în căsătorie de niște chinezi care s-au îndrăgostit de ea la prima vedere. Pentru că i-a plăcut de când se știe muzica. Pentru că vorbește franc, nu se ferește, și are chef de viață și de tenis.
Cantonament și accidentare la genunchi. Cumpăna carierei: „În mod normal, ar trebui să îți poți mișca cât de cât genunchiul, dacă nu ai avea ceva grav. La revenire, nu mai aveam meciuri în picioare, iar adversare pe care eu le învinsesem de foarte multe ori ajunseseră să îmi pună probleme mari și chiar să mă învingă”
Tenis, la 20 de ani… parcă au fost mai multe accidentări decât momente frumoase pentru tine? Nu pot spune asta. Într-adevăr, am avut două accidentări mai grave toată cariera, care m-au ținut pe loc fix când nu ar fi trebuit. Când eram pe val, când trebuia să joc cel mai bun tenis al meu, când puteam intra la turneele de Mare Șlem. Din păcate, m-au ținut pe loc, însă acum sunt bine, sunt din ce în ce mai bine.
Ai vorbit despre pauza cea lungă. Despre ce a fost vorba, mai exact? Eram după un șir lung de victorii, în iarnă. Totul decurgea foarte bine. Trebuia să plec în cantonament, pentru că antrenorul meu de atunci mi-a spus că așa ar fi bine. Prima săptămână – a fost foarte bine, dar în a doua – a început să mă doară genunchiul. Am continuat să alerg, să fac exercițiile și, dintr-o dată, seara, m-am pus în pat și am observat că genunchiul este foarte umflat. N-am mai putut face nimic, m-am speriat. M-am dus la doctorul băieților de la scrimă, la jocurile Olimpice, și mi-a spus că trebuie să fac de urgență un RMN. În Brașov. Mi-am dat seama că este vorba de ceva grav, pentru că, în mod normal, ar trebui să îți poți mișca cât de cât genunchiul, dacă nu ai avea ceva grav. Am făcut RMN-ul, însă doctorul de acolo mi-a spus că după două săptămâni pot continua, că va fi ok.
Și…? Am stat totuși patru săptămâni – o lună, ca să fiu sigură că sunt ok. Când am reînceput, am jucat zece minute și genunchiul s-a umflat din nou. Au revenit durerile și mi-am spus că trebuie să stau din nou. Am început fizioterapia, multe exerciții. Ușor-ușor, mi-am revenit, însă am început să joc din nou turnee aproape după cinci luni. Iar revenirea a fost extrem de grea, mai ales din punct de vedere mental. Nu mai aveam meciuri în picioare, iar adversare pe care eu le învinsesem de foarte multe ori ajunseseră să îmi pună probleme mari și chiar să mă învingă. Atunci, cred că a fost un moment de cumpănă pentru cariera mea. Pentru că, la un moment dat, mi-am dorit să mă las. Nu am vrut să mai joc. Am spus că până la urmă – de ce atâta chin? Pentru ce?
Testată, la 19 ani. Piciorul Gabrielei a fost bandajat și la BRD Bucharest Open. Foto: Cezara Paraschiv
Unde ai găsit forța de a reveni? Forța am găsit-o uitându-mă la televizor. Uitându-mă la colegele mele cu care am jucat, văzându-le cum joacă la un nivel foarte înalt – cum a fost Jelena Ostapenko. Despre care… ce pot să spun? O admir și sunt fericită pentru ea, pentru că știu cât a muncit. Am fost împreună în zeci de turnee.
Și o băteai? Nu am bătut-o. Am jucat de două ori împotriva ei, dar au fost numai decisive – 7-5, tiebreak. Foarte aproape. Îmi doresc să o ajung din urmă. Nu mi-am dorit niciodată să joc tenis, doar așa – ca să joc. Mi-am dorit să joc tenis ca să fiu numărul unu și pentru asta o să încerc să dau tot ce pot.
Campioană-surpriză la Roland Garros, la 20 de ani.
„I-am spus mamei că nu pot să stau două ore pe scaun, să fac vocalize”
Cum te simți pe teren? Care este senzația atunci când te afli pe teren? Mai ales când sunt acasă, mi se face pielea de găină instantaneu când aud că toată lumea ține cu mine. Sunt bucuroasă, pentru că este ceva special. Te simți foarte bine când toată lumea te încurajează și vrea să câștigi. Nu am decât cuvinte de mulțumire pentru susținătorii mei.
Mama ta – am citit că a făcut gimnastică. Iar tatăl tău – fotbal. Tu, de ce ai ales tenisul? Este o poveste destul de lungă, pentru că eu nu am ales tenisul din prima. Părinții mei m-au dus la mai multe activități, printre care pictură, olărit. Am cântat foarte mult timp. Am fost în grupul Allegretto. La un moment dat – eram și la engleză, și la școală. Și mama mi-a spus: trebuie să alegi ce vrei să faci. Nu poți să ai 30 de activități. Nu mai aveam timp. Și… (n.r. – face o pauză).
Ai început să tai de pe listă? Da, exact. Am ales în final tenisul și cântatul. Eram foarte bună. Cântam foarte bine. Dar într-o zi, i-am spus mamei că nu pot să stau două ore pe scaun, să fac vocalize. Trebuie să mă mișc, să fac ceva. Așa, a rămas tenisul. Ușor-ușor, am început, de la două ore pe săptămână, să joc de trei ori pe săptămână. Și, apoi, am ajuns să joc în fiecare zi. Și așa am ajuns să joc de performanță.
Cu privirea mereu sus. Foto: Cezara Paraschiv
Tu ai început tenisul la Dinamo. Este un adevărat laborator de crescut campioni pentru tenisul românesc. Și Virginia Ruzici a trecut pe acolo, și Irina Spîrlea… De ce acolo? Da, așa este. Nici nu știu de ce am început acolo. Văzusem prima dată un teren de tenis la Dinamo. Și i-am spus mamei – crezi că poți să mă duci și pe mine la tenis? Și răspunsul a fost prompt – sigur! Și, m-a dus.
Tatăl tău, juca fotbal la Dinamo, cumva? Da! Sincer, nu știu prea multe detalii, pentru că nu prea îmi place fotbalul. Dar, în schimb, am o mulțime de prieteni fotbaliști. Într-adevăr, singura dată în viața mea când am fost foarte supărată, a fost când a pierdut Steaua la Chelsea. Pentru că mă culcasem – era egal, iar când m-am trezit, pierduseră. Atunci am fost foarte, foarte supărată. Nu că aș ține cu Steaua în mod special – pentru că, să fim realiști, țin mai mult cu Dinamo, pentru că dacă tata a jucat acolo, este normal.
Cum este în casă – aveți camere separate unde vă țineți fiecare trofeele? Tata (n.r. – Adrian Ruse) nu are trofeele în aceeași cameră cu mine! Cred că toate trofeele și diplomele lui sunt la bunica. Însă eu am în pod o cameră a trofeelor. Acolo îmi țin toate diplomele, cupele și amintirile – de când eram mică. Și mama mea, Daniela, a fost gimnastă la lot, la Arad. Dar nu știu să vă spun prea multe, pentru că, sincer, la noi în casă nu prea se vorbește despre sport.
Cum se poate, cu trei sportivi în familie? Nu prea se vorbește de sport, pentru că, știți cum e – ne-am cam plictisit și noi. Mai vorbim și despre alte lucruri. Despre familie, despre noi – cum ne simțim…. Lucruri de zi cu zi.
Merg cu tine părinții la turnee, te însoțesc? Tatăl meu, nu. Deloc. Doar când joc în București, pentru că nu poate zbura cu avionul. De fapt, îi este frică. Iar mama mea mai vine cu mine la turnee, atunci când nu o poate face antrenorul.
Gabi Ruse joacă cu rachetă Head. Foto: Cezara Paraschiv
„Este important, ca tu să fii plăcută. Și pot să spun că la juniori m-am făcut remarcată și așa. Mai întâi pentru frumusețe, și mai apoi pentru tenisul pe care îl jucam. Și… da, am câștigat și trofeul de cea mai frumoasă jucătoare a anului, la juniori”
Cum arată jucătoarea ideală din punctul tău de vedere? Jucătoarea ideală, pentru mine, în momentul de față, (n.r. și accentuează cuvintele, oferindu-și în același timp un strop de timp de gândire), cu toate că tocmai ce a născut, este, clar, Victoria Azarenka. Printre favorite, se mai numără și Garbine Muguruza. Însă, normal, trebuie să o enumăr și pe Simona, pentru care am un respect foarte mare și este, clar, idolul nostru, al tuturor româncelor. Ea a ajuns la un nivel extrem de sus, la care toate ne-am dori să ajungem.
Ești una dintre fetele care se face imediat remarcată pe teren prin frumusețea ta, prin aspectul fizic plăcut. Cum îmbini această latură – faptul că ești privită într-un anume fel, faptul că lumea te aplaudă poate mai întâi pentru aspect, nu pentru joc? Da, este un lucru foarte important în tenis. Dacă arăți și ai o ținută de adevărată jucătoare de tenis, cred că te ajută foarte mult. Ce pot să spun – desigur este un bonus dacă ești și plăcută de fani, de sponsori. Este important, ca tu să fii plăcută. Și pot să spun că la juniori m-am făcut remarcată și așa. Mai întâi pentru frumusețe, și mai apoi pentru tenisul pe care îl jucam. Și… da, am câștigat și trofeul de cea mai frumoasă jucătoare a anului, la juniori.
Gabi Ruse, atentă la toate detaliile. Foto: Cezara Paraschiv
Este un atu pe care ți-l folosești, să înțeleg? Da, clar. Ca jucătoare de tenis trebuie mereu să fii îngrijită, să ai o ținută adecvată pe teren și să faci publicul fericit. Să îi placă să te vadă pe teren și la televizor.
Care este cel mai frumos compliment care ți s-a făcut? Cred că cel mai frumos mi s-a părut atunci când am fost cerută în căsătorie, pe teren. (n.r. – râde). Erau mai mulți fani. Jucam la Turneul Campionilor, în China, de niște chinezi. (N.r. – o pufnește râsul chiar și acum) Nu știu, cred că s-au îndrăgostit de mine. Au venit după meci, la sesiunea de autografe, cu flori, cu inel, cu tot felul de lucruri. Am fost surprinsă, dar am luat-o ca pe o glumă, sincer. Dar, într-adevăr, m-am simțit bine (n.r. – zâmbește).
„Fetele din România știu de pasiunea mea pentru muzică. La turneele mai micuțe, seara mergeam la karaoke. Și-au dat repede seama”
Îți place să fii model, îți place latura asta – glamour – a tenisului? Da, da. Îmi place foarte mult. Îi spuneam mamei mele, că dacă nu aș fi fost jucătoare de tenis, mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu model. Și cântăreață.
Cânți la dușuri, în camere de hotel, la turnee? Știu colege tale din circuit despre această pasiune a ta și faptul că au o voce în vestiar? Da! Cel puțin fetele din România știu, pentru că atunci când mergeam la turneele mai micuțe, mergeam seara la karaoke. Și mereu mă puneau să cânt. Și-au dat repede seama de (n.r. râde) această latură mai specială. Și mereu mă puneau pe mine în față.
Ce muzică îți place? Știu că Alexandra Dulgheru este mare fan Michael Jackson… Și mie mi-a plăcut foarte mult Michael Jackson. În general, ascult muzică comercială, de toate. Nu am o preferință. Dar, de la noi, din România, o admir foarte mult pe Andra, pentru că are o voce și un timbru extraordinar, și pe Antonia – pentru frumusețea ei.
Gabi joacă la intensitate maximă. Foto: Cezara Paraschiv
„Gabi Trifu a fost omul care m-a încurajat când mi-a fost cel mai greu, atunci când am avut momentele de cumpănă”
Pe pereții camerei tale erau postere? Da! Era un singur poster, cu Romeo și Julieta! Mi-a plăcut foarte mult piesa și sunt anumite moto-uri pe care eu le am. Mi se par destul de importante pentru cariera unui sportiv.
Dă-mi un exemplu, de moto care te reprezintă… Victoria vine atunci când curajul conduce.
L-ai avut manager pe Gabi Trifu. Cum a început colaborarea și ce înseamnă să ai un astfel de om în spate, cu o experiență nu doar în România, ci și peste Ocean, în Statele Unite? Da, și încă îl am. Și îi mulțumesc pentru asta. Gabi m-a văzut prima dată atunci când aveam 14 ani. Nu jucam un tenis extraordinar, dar i-a plăcut foarte mult de mine, de atunci. A văzut ceva în mine. Și am început să vorbim. Încet-încet, ne-am apropiat. Mi-a spus că vrea foarte mult să mă ajute, și că speră să facem o echipă foarte bună. A fost mereu din spatele meu, omul care m-a încurajat când mi-a fost cel mai greu, atunci când am avut momentele de cumpănă.
Gabi Trifu a jucat în echipa de Cupa Davis a României între 1995 și 2005, a fost cooptat în staff-ul echipei și este co-propietar al United Tennis Academy & Club, în Bradenton, Florida
Poți să estimezi un buget – cam cât au investit părinții tăi în cariera ta? Sincer, habar n-am. Nu mă gândesc niciodată la bani, nu banii au fost o prioritate pentru mine – nici câștigați, nici dați. Dar, pentru sport de performanță, mai ales în România, unde nu există sponsori, trebuie să investești enorm de mulți bani!
În luna mai, Gabi a părăsit clubul Dinamo, potrivit informațiilor postate pe site-ul său. Foto: Cezara Paraschiv
Acum, la 20 de ani, care este visul tău cel mare? Visul meu cel mare este clar să ajung numărul unu mondial și să câștig cel puțin un turneu de Mare Șlem.
Gabi Ruse încheie cu un zâmbet. Ca o rază caldă de soare, după o furtună de o oră.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER