INTERVIU | ProSport l-a provocat pe Adrian Cruciat la un meci de cinci seturi. Fascinanta poveste a timișoreanului absolvent de jurnalism. Antrenorul Irinei Begu și al Ralucăi Olaru vorbește despre cele mai fierbinți subiecte din tenis

• Adrian Cruciat a început munca de antrenor alături de junioara Ioana Ducu. Timișoreanul e convins că felul în care a reușit să înțeleagă problemele pe care le-a avut în cariera de jucător profesionist reprezintă secretul succesului din cariera de antrenor
• Cruciat consideră că a irosit ani buni la pregătire, în Spania, și de aceea „la 24 de ani, am cam învățat de la zero tenisul, sau dacă nu de la zero, dar am început să îl reînvăț”
• „Nu există colaborare antrenor-jucător în care doar unul se simte bine”, avertizează tehnicianul care deocamdată a lucrat doar cu jucătoare – junioare sau din WTA
• Timișoreanul se mândrește că eleva sa, Irina Begu, este înconjurată de o echipă pe care o consideră profesionistă și o consideră un exemplu de mentalitate sănătoasă „dacă odată ajuns în Top 100 investești în continuare în tine, mai mult, îți transmiți că poți”
• „Pe Irina am văzut-o la 16 ani, când a câștigat Campionatul European, la un antrenament și mi-a plăcut stilul ei de joc, cu lovituri apăsate, un joc destul de ofensiv. La acea vreme, în circuitul feminin, se juca un tenis mult mai conservator, mult mai defensiv”, a povestit Adrian Cruciat prima intersectare cu tenismena Irina Begu.

„Știam că voi încerca această meserie, dar nu știam dacă voi practica pe termen lung. Acum mă consider un antrenor bun de fete, poate mai bun decât aș fi dacă aș antrena, la acest moment, băieți”. Adrian Cruciat (31 de ani) lucrează, alături de alți patru oameni, cu Irina Begu, a doua jucătoare de tenis a României în circuitul WTA, dar și cu specialista probei de dublu, Raluca Olaru. El afirmă că este „un antrenor în formare”. A făcut tranziția din mers între viața de jucător în circuitul masculin, către locul privilegiat din lojă și a învățat de la Robredo, până la generația lui Nadal, Gasquet și Djokovic, cel care i-a suflat primul loc în topul preferințelor sale, lui Federer.

„Am văzut multe generații de top, crescând alături de mine, trecând peste nivelul meu, în mod evident. Și, zic eu, am înțeles într-un final de ce au fost mai buni decât mine și decât colegii mei care au rămas în urmă. De aceea, ca antrenor, am avut foarte repede rezultate bune”, este convins Cruciat. Timișoreanul ajuns la București cu mai bine de zece ani în urmă, special pentru a lucra cu Marius Comănescu, a vorbit pentru ProSport, la finalul unui antrenament de la Centrul Național de Tenis despre cariera care îl ține într-un regim similar cu cel de sportiv profesionist „cu mențiunea că acum, cu Irina, merg la turnee mai mari decât în timpul carierei de jucător”. Iar propoziția pe care și-a promis că nu o va spune niciodată unui elev este:”Îți interzic să…”.

Când ai știut că o iei pe drumul antrenoratului?
Am știut practic înainte să îmi închei cariera de sportiv. Mi-a plăcut tenisul, am făcut asta timp de 20 de ani până am luat această decizie. Soția tocmai născuse prima noastră fetiță, veneam după accidentarea la genunchi, pe care nu am gestionat-o foarte bine. Nu reușeam să mă antrenez constant. Simțeam că încă pot să joc bine, să bat jucători buni, dar nu puteam să leg trei săptămâni de turnee bune cu multe meciuri, finale, semifinale. Reapăreau problemele la genunchi. Pierdeam ritmul și trebuia să o iau de la început.

Și…
Și a fost din ce în ce mai greu să mă motivez să fiu departe de casă. A fost normală trecerea la stadiul de antrenor. Doi foarte buni prieteni, cu care mă înțelegeam cel mai bine pe vremea când jucam, porniseră pe acest drum. A fost o tranziție foarte ușoară. Inițial știam că voi încerca această meserie, dar nu știam dacă voi practica pe termen lung, nu știam dacă îmi va plăcea, dacă sunt potrivit pentru asta, dacă pot gestiona astfel de situații, dar știam sigur că voi încerca. Un an, sau chiar mai mult, în care să văd dacă îmi place sau nu. Și iată-mă aici!

Adrian Cruciat lucrează într-o echipă de trei antrenori de tenis, alături de Artemon Apostu-Efremov și Adi Gavrilă. Jucătoarele antrenate la începutul sezonului 2015 de Cruciat sunt: Irina Begu (41 WTA, la simplu, a doua rachetă a României după Simona Halep – 3 WTA, colaborare în care Gavrilă nu este implicat), Raluca Olaru (54 WTA – la dublu, a doua jucătoare a României după Monica Niculescu – 38 WTA), Gabi Ruse (17 ani, locul 13 ITF) și Cristina Ene (19 ani, 614 WTA, la finalul lui 2014)

Asta în condițiile în care ultimul tău meci a fot la jumătatea lui 2013, în iunie?
Da. De fapt ultimul meci serios a fost prin 2010. Așa, am mai avut un turneu Futures, dacă a fost în București și am fost mai liber în week-end. Mă înscriu și mai joc un turneu, el este contorizat ca atare și așa am mai avut clasament ATP, pentru că m-am calificat la vreun turneu Futures.

Prima experiență ca antrenor cum a fost? Prima zi în care ai venit la teren nu la antrenamentul tău, ci ca antrenor. Care a fost impactul?
Prima experiență am avut-o cu Ioana Ducu. Și mi-a plăcut! Eram deja aproape de 30 de ani, când veneam la antrenament deja știam ce urmează să fac, nu mai trebuia să vină antrenorul să îmi spună tot ce am de făcut. Ok, chiar dacă aveam un antrenor. În mare știam ce trebuie să fac și mi-a fost ușor: practic am făcut același lucru, doar nu pentru mine, ci pentru altcineva.

Adrian Cruciat la capătul unui antrenament cu spaniolul Pablo Andujar la edițiadin 2011 a turneului ATP de la București – ultima apariție a timișoreanului la competiția organizată la Arenele BNR. Adi s-a oprit în turul secund pe tabloul de calificare, învins de Florent Serra

Ioana Ducu (18 ani) a început tenisul la 9 ani, a reprezentat România, în 2014, la Jocurile Olimpice de Tineret, a fost a 14-a jucătoare în topul ITF, iar în 2013 ajungea în clasamentul WTA în Top 1000, pe cea mai bună poziție a carierei – 830.

A fost deci o meserie învățată din mers? Sau a fost și o școală, o serie de cursuri pe care le-ai urmat?
Nu am făcut o școală de antrenori. Îmi place să mă documentez, mă pasionează diverse subiecte legate de tenis, în principal biomecanică și psihologia sportivă. De câte ori am ocazia, citesc cărți pe această temă. Am învățat de la an la an, acum sunt mai bun decât anul trecut, acum un an eram mai bun decât acum doi ani. Continui să învăț, să acumulez, nu mă consider încă un antrenor format, sunt în proces de dezvoltare, dar îmi place foarte mult ceea ce fac.

A fost o tranziție lentă, asta înseamnă că nu a existat acel moment critic în care știi – ăsta este ultimul meci, ultima zi, este acea vorbă celebră, „un sportiv moare de două ori, prima dată când se retrage”?
La mine nu a fost cazul. Eram într-o perioadă bună a vieții mele, se năștea fetița mea, nu a fost pe fond de frustrare. Pur și simplu am considerat că vreau să trec la următoarea etapă, să încerc altceva. Și datorită faptului că simțeam că fizicul nu îmi permite să joc la nivelul la care cred eu că puteam și asta era frustrant. Când mi-am format o familie nu îmi mai permiteam să zac în jurul locului 300, care nu aduce nici un beneficiu financiar, dimpotrivă, ești pe minus și, deși îmi plăcea tenisul și când eram pe locul 300, îmi plăcea să joc, nu îmi mai permiteam, aveam alte responsabilități.

„Este mai ușor să pătrunzi în circuitul junioarelor cu o fată bună. La băieți, ca junior, joci un Grand Slam, ești acolo cu jucătorii mari”, apoi te întorci la un turneu „unde nu ai nici apă, mingea sare prost, n-ai arbitri, n-ai copii de mingi”

De ce antrenor în WTA?
Așa s-a nimerit. Inițial, când a fost să pun racheta în cui, am crezut că voi antrena băieți. Era mai normal, cunoșteam bine circuitul masculin, cunoșteam problemele lor mult mai în amănunt, dar așa a fost să fie. Am început să lucrez cu Ioana Ducu, apoi cu Gabi Ruse și practic în România se face performanță mai bună la fete.

De ce?
Sunt fetele mai ambițioase, mai determinate, mai profesioniste, știu mai bine ce au de făcut. Mă refer la vârstele fragede, la juniorat. Sunt mult mai conștiincioase și în același timp este mai ușor să pătrunzi în circuitul junioarelor cu o fată bună. Deja poate câștiga direct turnee de 25.000, destul de lejer, în timp ce la băieți nu este cazul. Un junior bun are de tras mult ca să câștige un turneu Futures și atunci tranziția e mai lungă. Automat, nefiind la fel de fluidă, pot apărea frustrări. Când ești junior, joci un Grand Slam, ești acolo cu jucătorii mari, apoi însă nu este ușor să te duci la un turneu de 10.000, unde nu ai nici apă, mingea sare prost, n-ai arbitri, n-ai copii de mingi. Este un șoc! Și dacă nu reușești să  treci repede, te poți afunda puțin. Dacă nu treci repede de acea pătură, te poți pierde, au fost multe cazuri.

Ioana Ducu, prima elevă a antrenorului Adrian Cruciat

De cine depinde deci cel mai mult să nu te pierzi?si
De sportiv în primul rând. Dar, din păcate, nu depinde numai de el. Depinde și de conjunctură, dacă are echipă bună, dacă are sprijinul financiar, dacă a jucat unde trebuie și când trebuie. De exemplu, sportivii din Franța și Germania au alte turnee, se duc prin diverse locuri unde tablourile sunt mai slabe, își fac repede niște puncte. Acolo, deja de la Challengeruri se joacă un nivel bun, de calitate. Poți să îți continui dezvoltarea. La Futures-uri, un junior bun joacă mai bine decât un sportiv de locul 300-400, dar fizic este mult mai slab și de aceea, de cele mai multe ori, nu câștigă în fața acestuia, deși, ca și știință a jocului, ca și tehnică, dar ca și lovituri, este la același nivel sau chiar mai bun. Însă până nu recuperează deficitul fizic, este greu să treacă de acea etapă, începând de la zero – adică jucând calificări la 10.000, 10.000 tablou.

Ce urmează apoi?
Apoi, după ce reușești să câștigi, treci la nivelul de Challenger, durează cam vreo doi ani. În care tu joci la un nivel mai slab decât ai putea. Se și vede: jucători de valoare similară la juniorat… unii trec repede, ajung în prima sută, alții ajung acolo după patru, cinci ani. Durează mult.

„Este pozitiv să ai rezultate bune la juniori, pentru că la acel check-point, ești în grafic față de colegii tăi de generație, dar nu ai nici o certitudine”

Și la fete?
De multe ori jucătoarele care au rezultate la junioare au senzația că sunt deja acolo, dar de fapt sunt încă foarte departe. Ele știu cam 10-20% din ceea ce ar trebui să știe să facă pentru a ajunge jucătoare profesioniste și este ușor să cazi în această capcană, pentru că ai ajuns pe locul X la junioare sau ai câștigat un turneu. Poți spune „sunt cea mai bună la vârsta mea” este ok, dar ești abia la începutul drumului. Finalul este undeva departe. Contează mai mult continuarea cursei din acel punct până la linia de finiș decât ceea ce s-a întâmplat până la acel punct al junioratului. E pozitiv să ai rezultate bune la juniori, pentru că la acel check-point ești în grafic față de colegii tăi de generație, dar nu ai nici o certitudine. Nu știu câți dintre juniori înțeleg asta, nu doar la juniorii noștri mă refer.

Adrian Cruciat, despre cazul „Andrada”, jucătoarea al cărei tată și antrenor a fost arestat în Israel, după ce a lovit-o pe teren: „Nu vreau să comentez prea mult acel incident, nici nu știu exact ce s-a întâmplat, Opinii diferite… până la urmă, mi s-a părut destul destul de lipsit de etică că s-a insitat atât de mult pe cazul acesta, mai ales pentru că fata era minoră, 16 ani. Ea a suferit cel mai mult din această mediatizare a cazului.

Pentru tine cum a fost să te adaptezi la circuitul feminin?
Foarte greu. Așa, din punct de vedere tehnico-tactic, tenisul la fete, aparent, este mai simplu, nu pot să spun că nu am avut soluții să le ofer sportivelor cu care am colaborat, dar latura emoțională este mult mai intensă și chiar mi-a fost greu în primul an. Mi-a fost greu să le înțeleg cât de mult se consumă, cum gestionează ele eșecurile, e complet diferit. Pot spune că nu prea am înțeles la început, dar sunt o fire destul de ambițioasă, care, dacă face o greșeală, încearcă să înțeleagă de ce s-a întâmplat așa și nu repet aceeași greșeală, a doua oară. Încetul cu încetul am acumulat cunoștințe și la acest capitol, al psihologiei, mai ales specifice fetelor, iar acum mă consider un antrenor bun de fete, poate mai bun decât aș fi dacă aș antrena, la acest moment, băieți. Dacă aș schimba, ar trebui din nou să mă adaptez unei noi situații. Îmi place, e o provocare.

Deci asta a fost cea mai mare provocare – să negociezi această problemă cu emotivitatea? Pentru că acum se insistă mult, după declarațiile lui Toni Nadal de la numirea Galei Leon în postul de căpitan al echipei de Cupa Davis a Spaniei despre „a cunoaște sau nu adversarii”, mai ales de la Top 30 în jos, în momentul în care ca antrenor sau fost jucător faci pasul dinspre WTA spre ATP…
Nu cred că vreau să intru în polemică cu ce a zis Toni Nadal, cred că are dreptate, dar s-a făcut un scandal cu tentă misogină, el s-a referit la altceva.

Tu în cât timp ai învățat jucătoarele, adversarele din circuit?
Îți ia un an sau măcar un an de circuit ca să înveți cu adevărat majoritatea adversarelor. Nu le știi pe toate, dar clar, cu cât stai mai mult în circuit, cu atât știi mai multe. Pe mine, în afară de faptul că merg în circuit, faptul că și comentez meciuri la DigiSport mă ajută, am ocazia să văd multe meciuri, le observ pe multe dintre adversarele Irinei sau ale Ralucăi.

Raluca Olaru s-a specializat pe proba de dublu, pentru care lucrează special alături de Adrian Cruciat

„Circuitul feminin îl urmăresc din rațiuni profesionale mai mult, pe cel masculin, din plăcere”

De ce nu este și arbitrajul o alegere frecventă pentru jucătorii de tenis care aleg să rămână în sportul alb după retragere?
Ca să ajungi arbitru la un nivel internațional, ATP, WTA sau Grand Slam, trebuie să începi de mic. Dacă ai fost jucător până la 30 de ani, va trebui să începi de la zero, să o iei de la turnee de copii, de amatori. Nu cred că este foarte motivant. Majoritatea arbitrilor pe care îi vedem acum în circuit, au început să arbitreze de la 17-18 ani, a fost decizia lor atunci. Unii dintre ei, cei mai buni, au și jucat tenis și automat înțeleg mai bine jocul. Este o mare discrepanță în circuit la acest capitol, pentru că la același nivel, la același turneu, există arbitrii foarte buni, profesioniști, care îți fac și ție ca jucător, dar și lor, meciul ușor și știu să gestioneze situațiile, înțeleg situațiile și alții care doar știu regulile jocului și arbitrează.

Adrian Cruciat despre arbitrii cei mai buni din sportul alb: Sunt mulți cei pe care rar îi vezi făcând o greșeală, într-un meci. Mie mi-a plăcut foarte mult Eric Molina, care s-a retras recent, pentru că am și o relație personală cu el, ne cunoaștem. Irina pe circuit l-a avut deseori pe Mohamed Lahyani. Mi-a plăcut foarte mult, pentru că este foarte relaxat, zâmbește, este foarte bun, rareori greșește și are o atitudine foarte împăciuitoare. El îți spune „îmi pare rău, așa am văzut-o eu”, iar dacă jucătorul nu este de acord, nu îi alimentează frustrarea, știe să închidă acolo situația și meciul continuă normal.

Antrenezi și comentezi meciuri de tenis. Unde te simți mai în largul tău?
Mă simt bine în ambele ipostaze, jurnalismul sportiv a fost o pasiune încă din liceu. Mergeam la turnee și colaboram cu presa locală din Timișoara. Am avut un mentor în acest domeniu, el m-a încurajat în această meserie, deși este mai mult un hobby, cu toate că am urmat cursurile facultății de jurnalism din Timișoara. Inițial mi-a plăcut mult presa scrisă, dar acum a cam murit și am acceptat cu mare plăcere invitația celor de la DigiSport de a mă alătura echipei lor, îmi permite să văd foarte multe meciuri din circuitul feminin, pe care îl urmăresc din rațiuni profesionale mai mult, și din cel masculin – pe care îl urmăresc din plăcere. Stând atâtea ore în cabina de comentator pot să îmi iau notițe despre diverse jucătoare. Mă ajută.

Ai comenta un meci al Irinei?
Nu. S-a nimerit anul ăsta la Wimbledon: noi avem toate feed-urile de pe terenurile principale, putem alege. Și urma să intru la comentariu. S-a produs un decalaj, a fost un meci lung, cu set cinci, și l-am rugat pe redactorul-șef să pună meciul pe celălalt post. Am făcut repede rocada cu colegul meu Radu Abramescu. Mi-ar fi foarte greu să comentez un meci al Irinei, nu știu cum ar ieși acel comentariu, n-aș putea fi decât foarte subiectiv, aș sta în tensiune. Voi evita de fiecare dată situația, de câte ori s-ar putea ivi.

„Practic, la 24 de ani, am început să reînvăț tenisul”

Ce rutină aveai înainte de meciuri, ca jucător și ce păstrezi din această rutină, ca antrenor?
Mai trec pe la sala de forță, mai fac un antrenament pe bandă, mai rămân unele obișnuințe. Când fac jucătorii tăi anumite exerciții îți vine cheful să repeți și tu în pauzele lor. În rest, viața este cam aceeași – te scoli la aceeași oră, mănânci din aceleași locuri, la aceleași ore, stai pe teren la aceleași ore, doar că în altă ipostază. Seamănă foarte mult viața de circuit de pe vremea când jucam cu cea de antrenor – cu mențiunea că acum, cu Irina, merg la turnee mai mari decât am avut ca jucător.

Ce îți dorești să fi făcut diferit în cariera de jucător,  ce ai schimba?
Când aveam 17 ani, am plecat în Spania, la o academie și nu mi-a priit deloc. Jucam bine la acea vreme, eram locul 5 ITF și începusem să joc și turnee Satelit – pe vremea aceea, încă nu erau Futures. La 17 ani am avut prima victorie bună cu Marco Chiudinelli, la Futures. El era locul 300 și am câștigat destul de facil. Mi se părea că ar trebui să trec destul de ușor de acei jucători. După un meci sau două însă, fizic, eram terminat pentru turneul respectiv, era foarte greu să trec de sferturi. Am stagnat mult la acel nivel, până  m-am întors acasă. A fost un mod total diferit de a vedea tenisul față de ceea ce știam din România și nu mi-a fost deloc benefic. Mi-a luat mult să îmi regăsesc oarecum drumul, a fost puțin târziu, dar atât s-a putut face.

Și totuși…
Practic, la 24 de ani am cam învățat de la zero tenisul, sau nu de la zero, dar am început să îl reînvăț. Totuși, nu prea am regrete, am luat fiecare deciziile destul de calculat, chiar dacă uneori s-au dovedit a nu fi cele mai bune. Au fost cele mai bune decizii pe care le puteam lua la acel moment. Poate, un singur regret ar fi că am avut ofertă de a merge la colegiu, în Statele Unite… oferte bune, chiar de la Stanford, am refuzat. Asta ar fi o decizie mare pe care aș schimba-o. 

Adrian Cruciat a prins în circuit mai multe generații de tenismeni. Acum, le comentează meciurile

După o carieră de 14-15 ani ca jucător profesionist, cu ce ai rămas din tenis?
Cu multă experiență, am văzut multe generații de top, crescând alături de mine, trecând peste nivelul meu, în mod evident și zic eu, am înțeles într-un final de ce au fost mai buni decât mine și decât colegii mei care au rămas în urmă. De la Robredo, care zic eu că ar fi trebuit să fie un jucător mai bun decât a fost, dacă nu era chinuit de accidentări, apoi generația Gasquet, Nadal, Djokovic, Murray – i-am văzut crescând, jucând aceleași turnee, dar făcând lucrurile mult mai bine. Aș zice că am o experiență foarte bună din acest punct de vedere. De aceea am avut foarte repede și rezultate bune cu junioarele cu care am lucrat, apoi am confirmat aptitudinile de antrenor și cu jucătoare profesioniste, în circuitul WTA. Înțeleg foarte bine pașii intermediari care trebuie făcuți de la un junior de top, la jucător profesionist consacrat. Asta nu poți obține decât cu ani întregi stați în circuit, înțelegându-i pe acei juniori care au progresat și au confirmat, au demonstrat că au făcut lucrurile așa cum trebuie și văzând și cazurile care nu ajung să fie cunoscute, de jucători cu potențial care nu au reușit să facă lucruirle la fel de bine și s-au pierdut.

Ai lucrat cu mai mulți antrenori. Ai avut o experiență care te-a deranjat și ți-ai promis că nu o să faci asta niciodată cu nici unul dintre jucătorii tăi?
Da, am avut o experiență în Spania. Jucam cu un tenismen foarte puternic din punct de vedere fizic, mult mai în vârstă ca mine. Eu eram junior, destul de firav și simțeam că nu fac față fizic în fața lui de pe linia de fund. El acoperea mai bine unghiurile, juca foarte liftat și nu îmi permitea să intru în teren și am încercat să schimb tactic, să rup puțin ritmul, să fac puțin chip-and-charge cu returul, să fac voleul după serviciu, pentru că serveam bine – era una dintre armele mele.

Și ce s-a întâmplat?
Acel antrenor din Spania ori nu înțelegea, ori nu era pur și simplu de acord cu opțiunea mea. Dar el avea senzația că eu de fapt nu mai încercam să câștig meciul, că renunțam, deși eu încercam să găsesc soluții pentru a contracara jocul foarte solid al adversarului meu. Reacția lui a fost „îți interzic să mai urci la fileu”. Pentru mine a fost foarte frustrant, nici nu am știut cum să reacționez. Nu am putut accepta. Asta nu voi face niciodată unui elev: să îi interzic să facă ceva. Voi încerca să îi explic de ce ar fi sau nu ar fi bine să facă un anumit lucru, dar decizia trebuie luată împreună și jucătorul trebuie să fie convins, să creadă în decizie, fără să aibă dubii.

Cum îl convingi?
Antrenorul trebuie să îl ajute pe elev să înțeleagă, trebuie să aibă un fel de autoritate, mai ales dacă este vorba de un junior, dar mai ales să explice foarte clar. Dacă jucătorul simte un lucru, poți să îi demonstrezi: fie editezi un video cu mișcarea respectivă sau faci o statistică a situației, iar dacă este ambiguu, este bine să mergi pe feeling-ul jucătorului. Nu este indicat să faci un retur în lung de linie la minge de break, dar dacă jucătorul se simte bine astfel și o face suficient de bine, nu îi poți interzice. De asta trebuie să îți cunoști foarte bine elevul, să îl înțelegi, să poți lua deciziile din perspectiva lui.

Se adaptează antrenorul la sportiv sau sportivul la antrenor?
Amândoi. Sunt nenumărate cazuri de jucători foarte buni și antrenori foarte buni care nu au reușit niciodată să lucreze împreună. Trebuie să existe chimie.

Cum definești această chimie?
Este greu, este ceva care se simte. Ceea ce pot spune fără echivoc: ambii o simt în egală măsură. Nu se poate ca jucătorul sau antrenorul să se simtă bine fără ca și celălalt să o facă. Ori se simt amândoi bine și colaborarea merge, ori amândoi simt că ceva nu este în regulă și colaborarea se va destrăma. Ca în orice relație, în momentele dificile se vede dacă funcționează sau nu. La început, jucătorul vrea să facă noua colaborare să meargă, primele neînțelegeri apar în momentele dificile. Acela este momentul care definește relația.

Irina Begu (24 de ani) are o echipă de cinci oameni în jurul său: Adrian Cruciat, Artemon Apostu-Efremov (antrenori), Marian Lupu (pregătire fizică) și Monica Stănescu (antrenor parte mentală).

„Prin faptul că investește în ea, Irina transmite că are încredere că poate mai mult”

Cum ai descrie colaborarea cu Irina Begu?
Pot spune că am format o echipă destul de profesionistă pentru Irina, pentru că fiecare se pricepe bine în domeniul lui și nu bâjbâim foarte mult. Eu și Arti avem încredere deplină că Irina, pe partea fizică și pe partea de psihologie, lucrează bine și atunci ne putem concentra pe  tenis, pe ceea ce știm noi mai bine. De foarte puține ori fetele își formează o astfel de echipă completă – a făcut-o Simona, pentru că acum își permite, e destul de scump să faci o astfel de echipă. Ar fi și mai scump să îi iei cu tine la turneu. Irina nu a ajuns încă la nivelul să își poată permite acest lucru, dar ar fi cu adevărat benefic. Mă bucur că investește în ea și își transmite de fapt ei, în sub-conștient, că are încredere în ea că poate mai mult. Pentru că de multe ori ești tentant – după ce investești atâția ani, de la juniorat, să joci tenis, să călătorești, sunt foarte mulți bani, tu, sau părinții – ca atunci când ajungi în prima sută și câștigi primii bani, să spui „acum hai să pun și eu bani deoparte, să îmi iau o casă, o mașină”. Ideea asta – deși, nu o condamn, este sănătoasă dintr-un alt punct de vedere, în subconștient îți transmite că începi să pui deoparte pentru că nu ești sigură pe tine că poți să rămâi acolo și să câștigi. Pe când dacă investești în continuare mai mult, îți transmit că poți. Dacă ai reușit cu puțin să ajungi până aici, atunci cu o echipă profesionistă ai mai multe șanse.

Cum funcționează o astfel de echipă?
Lucrăm pe tot parcursul sezonului. La turneu suntem ori eu, ori Artie, dar dacă revine acasă își continuă pregătirea cu Marian, merge la doamna Monica la ședințe de psihologie. La turnee continuăm programul de pregătire fizică, corespondăm pe e-mail cu Marian. Cu Artie, noi coordonăm, noi suntem antrenorii, urmărim partidele și tragem concluziile în legătură cu ceea ce funcționează bine, ceea ce nu funcțioaneză, însă Marian are o experiență extrem de vastă, a lucrat cu foarte mulți sportivi de top, din toate sporturile, de la atletism până la fotbal și avem foarte mare încredere în el. O simte foarte bine din punct de vedere fizic pe Irina, și ținând cont de părerea lui, putem lucra mai mult. El știe foarte bine când ea este obosită și este cazul să o lăsam mai moale. Este un fel de colaborare foarte strânsă, fiecare are un cuvânt de spus. Dacă spune – „Irina este ok fizic acum” – noi schimbăm poate chiar programul competițional sau programul de antrenamente. Dar fiecare se așează foarte bine pe partea pe care o știe cel mai bine și așa reușim să evităm greșelile. Altfel, sigur am face greșeli, mai ales pe partea de pregătire fizică, chiar dacă și noi știm partea asta, am făcut și noi aceste exerciții fizice, pregătirea specifică. Dar alta e să fii „doctor” în domeniul pregătirii și alta este să bâjbâi, să experimentezi.  Am eliminat aceste greșeli.

Adrian Cruciat despre rolul echipei Irinei Begu în 2014, un an al revenirii pentru bucureșteancă, după o accidentare la umăr: „Un exemplu foarte bun că lucrurile se fac cum trebuie în echipa Irinei este că nu a mai fost accidentată în sezonul trecut, a avut doar o mică jenă, asta este imposibil de evitat – dar a jucat foarte mult, de la turnee de 25.000, pentru că își pierduse clasamentul la început de an. Volumul de meciuri a fost unul ridicat și totuși nu a avut nici o accidentare. Asta ne confirmă. Iar la finalul anului a fost în plină formă, a fost cel mai bun rezultat al anului. Asta arată că pregătirea a fost bine făcută.

Ar fi mai corect să spui că abia în momentul în care ajungi să îți faci o asemenea echipă devii cu adevărat profesionist?
Profesionist ești dinainte, dar cu cât ai mai mulți specialiști în echipă, cu atât elimini greșelile. De multe ori, la televizor, când te uiți la un meci, nu se văd toate aceste lucruri, dar sportivii comit greșeli în pregătirea unui meci, în pregătirea unui turneu. De puține ori lucrurile sunt făcute cap-coadă perfect. Excepții sunt poate doar un Federer, un Djokovic, care ajung să se cunoască foarte bine, să își știe organismul perfect și să știe exact ce să ceară de la el. Însă de la locul 2-3 în jos… toți fac greșeli. Cu cât ai mai mulți specialiști în jurul tău, cu atât ești mai aproape de pregătirea optimă. Asta nu înseamnă că îți garantează că sezonul viitor va fi cel mai bun din viața ta, dar dacă lucrezi cu o echipă 3-4 sezoane, ai șanse foarte mari să te apropii de potențialul tău maxim.

„Dacă pui într-o cameră doi tenismeni să se uite la un meci de tenis, cu siguranță vor discuta deciziile tactice ale meciului. Atunci când mă uit la un jucător bun, nu stau să îi admir eleganța, ci caut să înțeleg de ce a lovit acolo, de ce s-a poziționat acolo”

Irina Begu l-a impresionat pe Adrian Cruciat din perioada junioratului

Cu Irina Begu ai fost coleg de antrenament, când vă antrenați alături de Marius Comănescu. Cum te ajută faptul că ați fost colegi, că sunteți apropiați ca vârstă, relația antrenor-jucătoare?
Cu Irina aveam o relație foarte bună. Noi ne-am antrenat amândoi cu Marius Comănescu, care pot spune că a fost mai mult decât un antrenor. Eu sunt din Timișoara și când am venit în București, am venit special pentru el, pentru că voiam să mă antrenez cu el. Cu ajutorul lui, am atins cel mai bun loc al carierei, locul 148 ATP. Fără el n-aș fi reușit acest lucru și cred că dacă nu aveam problema cu genunchiul, aș fi reușit mai mult, lucrurile mergeau bine, eram pe o pantă ascendentă. Însă asta este.

Dar…
Dar cu Irina am fost coleg. Am văzut-o la 16 ani, când a câștigat Campionatul European, la un antrenament și mi-a plăcut stilul ei de joc, cu lovituri apăsate, un joc destul de ofensiv. La acea vreme, în circuitul feminin, se juca un tenis mult mai conservator, mult mai defensiv. Între timp, s-a schimbat mult, acum tenisul feminin a evoluat foarte mult față de acum 7-8 ani. Irina de pe atunci avea serviciu, lovituri puternice. M-a atras din prima și atunci încă nu lucra cu Marius. Așa se întâmplă când te antrenezi, mai tragi câte un ochi și la cei mici, care se antrenează alături, îți mai dai cu părerea, care ne place, care nu ne place. Am și jucat dublu mixt, o dată am câștigat. Ne-am antrenat împreună. Pot spune că înainte să ajung să colaborăm, dacă m-ar fi întrebat cineva pe cine aș fi vrut să antrenez, aș fi zis „pe Irina”. Întotdeauna mi-a plăcut și știu că poate mai mult. Este pe drumul bun, dar trebuie să avem răbdare, să fie sănătoasă, să muncească.

2014 a fost un an în care s-au întâmplat multe în tenis. De la o finală de la Turneul Campionilor, care nu s-a disputat la cazul lui Nadal care a jucat cu apendicită. Discutați în  cadrul echipei situații concrete din circuit, care nu o implică pe Irina – în logica „cum am fi gestionat noi această situație, ce am fi făcut”?
Sunt subiecte pe care inevitabil le discuți. La micul dejun deja discutăm ce s-a întâmplat cu o seară înainte, rezultate. Irina este fan Federer, noi o mai șicanăm. Eu am fost și eu mult timp fan Federer, dar a început să îmi placă foarte mult Djokovic și o mai împungem pe această temă. Firesc că discutăm diverse decizii. Inclusiv dacă ne uităm împreună la un meci discutăm, deși nu pot să zic că face parte din antrenament. Dacă pui într-o cameră doi tenismeni să se uite la un meci de tenis, cu siguranță vor discuta deciziile tactice ale meciului. Este ceva ce ne pasionează. Pentru  mine asta este cel mai interesant, atunci când mă uit la un jucător bun. Nu stau să îi admir eleganța cu care lovește, ci caut să înțeleg de ce a lovit acolo unde a lovit, de ce s-a poziționat acolo unde s-a poziționat.

Federer – fostil favoirit, Djokovic – actual favorit al lui Adrian Cruciat

Practic este o lecție continuă?
Da, astea sunt lucrurile care îi fac pe acei jucători cei mai buni, pentru că pe Djokovic, Nadal sau Federer, foarte rar îi vezi că forțează. Sau că fac un meci fantastic. Li se întâmplă de 2-3 ori pe an. În rest, cu un nivel al lor mediu, cum știința jocului și deplasarea lor în teren sunt mult superioare, ei câștigă 90% din meciuri fără să facă ceva deosebit. De aceea și pierd atât de rar, pentru că nu ajung în zona de a risca, de a fi în meciuri pe muchie de cuțit. Sunt tot timpul în control și știu ce se va întâmpla. Este foarte interesant dacă știi la ce să te uiți. De cele mai multe ori, dacă te uiți la un raliu care pare anost, cu mingi cross, în care pare că nu se întâmplă nimic – de fapt se întâmplă foarte multe lucruri în acel raliu.

Ce ai fi sfătuit-o pe Irina să facă dacă era în situația Simonei Halep, la Singapore, înaintea meciului cu Ivanovic care a ținut-o în turneu pe Serena?
E o decizie grea, greu de dat un răspuns abstract. Depinde de sportivă în primul rând, sunt sportivi care sunt mai relaxați, care digeră mai ușor o înfrângere, pentru că spunea chiar Federer că Turneul Campionilor, deși l-a câștigat de șase ori, este un turneu ciudat, pentru că pierzi, apoi îl câștigi. Irina nu știu dacă ar putea să piardă un meci, iar a doua zi să nu simtă acea înfrângere și să fie la 100%. Un meci câștigat este cel mai bun antrenament, atât din punct de vedere al tenisului, cât și ca pastilă de moral, pentru orice tenismen, mai ales un meci câștigat la Turneul Campionilor, în fața unui alt jucător din Top 8. Oarecum zic că a fost frumos gestul Simonei, a fost decizia ei. Ar fi prea ușor dinafară să spui ceva. Poate spune mult și faptul că a bătut-o pe Serena și nu îi este frică, vrea s-o bată și a doua oară. Asta spune mult despre caracterul ei sportiv.

Irina este a doua rachetă a României în tenisul feminin, dar în momentul ăsta, este o adevărată isterie în jurul Simonei Halep. Cum se gestionează situația asta, din punct de vedere emoțional? Este o motivație în plus  pentru fetele care „o urmăresc” pe Simona Halep?
Le-am auzit pe toate fetele spunând că este o motivație în plus. Eu nu simt neapărat că ar fi o motivație în plus. Tenisul este individual. Ar fi loc să fie primele 10 jucătoare, toate din România. Nu este ca în alte sporturi în care poate îți ia cineva locul în lotul national pentru Jocurile Olimpice, în care este o realitate mult mai dură. La tenis, putem fi prieteni, sta împreună la turneu, dar fiecare își vede de treaba ei, lucrează la chestiile la care dorește să progreseze. Nu prea timp să te uiți să vezi ce face altcineva. Nu te ajută. Ele sunt, dacă stai să le pui una lângă alta, Simona, Irina, Monica, Sorana, Alexandra – sunt total diferite una de cealaltă. Nu seamănă cu nimic. Nu prea au ce să fure una de la cealaltă. Este posibil să îți dea o oarecare încredere, pentru că au crescut împreună, te gândești că ai jucat de la egal la egal 15 ani, uite, ea a reușit să ajungă atât de sus, cred că este posibil…

Dar…
Dar nu cred că este o motivație în plus. Eu  nu văd să aibă asupra Irinei niciun efect pozitiv, niciun efect negativ.

Simona Halep este tenismena din România cu cel mai bun clasament în 2014, urmată de Irina Begu

Este pur și simplu o altă rivală în fața ei?
Da. Eu mă bucur doar că este foarte atentă. Irina este foarte concentrată pe munca ei și nu sunt puține lucrurile care pot fi îmbunătățite. De exemplu, când ești la un Grand Slam, am vrea să vedem un meci seara, pe Central. Dar de multe ori nu apucăm, pentru că mai este de făcut un antrenament, de pregătire fizică sau o sesiune de recuperare. Sau mai este un antrenament a doua zi dimineață. Te gândești tot timpul la meciul următor. La următoarea adversară. Încerci să o vezi. Faci un antrenament specific pentru ceea ce vrei să faci în meciul următor, un antrenament specific. Nu prea mai ai timp. Poate apuci să vezi la televizor, în camera de hotel, un set. Altfel, nu prea apuci să urmărești colegele de turneu. Dar, sigur, ne bucurăm când câștigă…

„Este mai greu să abordezi o jucătoare pentru pariuri”

Sunt tot mai frecvente cazurile în tenis în care în timpul turneelor, după turnee, se nasc relații între jucători și jucătoare. Cum vezi aceste cupluri?
Este absolut normal, nu este nici o regulă, nici ceva ieșit din comun, ca în orice colectiv, dacă se petrece mult timp împreună, apar și astfel de situații, nu mi se pare nimic deosebit față de ce se întâmplă între colegii de serviciu.

Care sunt subiectele tabu în circuit, între jucători și antrenori?
Între jucători și antrenori ar fi bine să nu existe subiecte tabu, pentru că ar trebui să fie o comunicare cât mai deschisă, atât jucătorul să poată să își spună problemele, cât și antrenorul să poată comunica cât mai optim ceea ce observă. Dacă există subiecte tabu între cele două părți înseamnă că acea colaborare nu prea funcționează și nici nu va mai dura mult.

Între jucători?
Să mă gândesc. Anti-dopingul și meciurile trucate sunt subiecte destul de delicate, în principiu toată lumea vrea să se ferească, să nu se audă.

E o metodă de protecție?
Da, mai ales fetelor le-ar fi foarte greu să vorbească despre așa ceva. Cred că în circuitul feminin nici nu există.

Djokovic, Opera și directorul Operei. „Jucătorii nu sunt niște animale!”

E mai curat tenisul feminin din punct de vedere al meciurilor trucate?
Da, sută la sută. Este mai greu din partea celor care se ocupă cu așa ceva, să abordezi o jucătoare. Ele sunt mai distante de obicei. Au echipa lor, antrenorul îi programează antrenamentul, stabilește partenera, se ocupă de toate. Jucătoarea își vede de antrenament și de meci și în rest stă destul de retrasă. Băieții sunt mai independenți, mai deschiși. Mai ușor intri într-un cerc de băieți decât într-unul de fete. Eu unul nu cred că în circuitul feminin există corupție. Cel puțin la nivelul de Top 100 sigur nu, în rest am călătorit mai puțin. Când vine vorba despre doping, toată lumea se crispează, mai spune câte o anecdotă – am venit de la doping, m-a sculat de la zece, mi-a stricat toată ziua, dar parcă este un pic de tensiune. Nu este un subiect de discuție în circuit.

Când fetele se plâng pe rețelele de socializare, postează fotografii de la testele anti-doping, se plâng, este și o încercare de a demonstra că sunt testate?
Nu, uneori chiar mi se par aberanți cei de la doping, în sensul că știu o poveste interesantă. În 2012, s-a dus Djokovic cu Tipsarevic la Operă, la un spectacol programat seara, aveau bilete. Jucătorii trebuie să se logheze pe un cont WADA, trebuie să anunțe programul zilnic. Dacă astăzi ești în București și intervine ceva, pleci la munte, trebuie să anunți exact unde vei fi, la ce hotel poți fi contactat. Dacă nu ești acasă, primești avertisment, la trei avertismente ești suspendat doi ani, ceea ce mi se pare destul de stresant pentru jucători. Apar diverse lucruri, poți să pierzi un avion, trebuie să cauți Internet, să anunți că nu ești, este  foarte stresant. De multe ori mi se par abuzivi. Sunt pro controale – să fie cât mai multe, și de sânge, dar să fie la ore rezonabile, la turnee, la antrenament.

Dezvoltă, te rog!
Trebuie găsit un echilibru ca jucătorii să fie testați, dar să  aibă și un anumit confort, pentru că până la urmă nu sunt niște animale, nu îi poți supune la acest stres continuu. Au apărut cu controlul la Operă. Și acolo, când începe spectacolul, nu mai poți să intri, se închid ușile, ca să nu deranjezi. Noroc că fiind vorba de Djokovic, a intervenit directorul Operei.

 În 2014, Irina a avut aproape cel mai bun an al carierei la simplu și la dublu. Vine un moment în care trebuie să faci o alegere clară între cele două probe, să stabilești o strategie?
Irina oricum joacă dublu pentru că îi place. Niciodată nu este obiectiv într-un turneu, dar dacă ai pierdut la simplu, mai ales dacă ești pe un alt continent, într-un circuit, încerci să mergi cât mai mult, la maximum, la dublu, pentru că oricum nu ai ce face. Ea se antrenează exclusiv pentru simplu, nu facem antrenamente specifice de dublu, cum face Raluca Olaru, care joacă doar dublu.

Un pronostic pentru 2014: ce face Irina?
Nu vreau să dau un pronostic, o cifră, cred că poate urca, dar nu vreau să pun presiune pe ea, fără să vreau, dând o cifră, pentru că după aceea începi să faci calcule. Important este să meargă pe aceeași linie, să progreseze, să se îmbunătățească. Automat vor veni și rezultatele mai bune și clasamentul mai bun.

Top 30 este obiectivul anunțat de Irina Begu pentru 2015, la finalul lunii noiembrie

Care este obiectivul tău pe termen lung – rămâi în circuitul WTA sau vizezi circuitul ATP?
Îmi place să lucrez cu orice sportiv motivat, îmi oferă satisfacție atunci când reușesc să îl ajut, să îl văd că progresează, că prinde încredere, că am reușit să găsim împreună răspunsuri la anumite probleme. Fie că este vorba de ceva tehnic sau tactic. Nu este exclus să antrenez pe viitor și băieți, dar acum sunt foarte pasonat de circuitul feminin. Cunosc bine jucătoarele, după câțiva ani în circuit. Consider că învăț continuu chestii noi și deocamdată voi continua în circuitul feminin. Îmi place mult să lucrez cu fetele, mai ales acum și am prins gustul. Am învățat să gestionez mai bine latura lor emoțională și este ca o partidă de șah, este foarte interesant să gestionezi acest aspect și îmi place foarte mult. Cu băieții cred că este mai simplu, atmosfera este mult mai relaxată, muncesc mai mult, pentru că au o capacitate fizică superioară, dar abordarea este puțin diferită.

Mulțumesc și succes în 2015!
Mulțumesc și eu.