Pe Sever Dron l-am găsit forfotind de la un teren de zgură la celălalt, la Academia sa de tenis de la Complex Sportiv 2000. Terenurile – alăturate ca într-un vagon de tren, mingi țăcănite, echipamente de tenis ude de transpirație, copii exersând de zor în spatele baseline-ului. La intrare, mingi vechi, roase, fuseseră transformate de copii în ornamente cu personalitate și un mesaj puternic – drag de tenis, poftă de joacă și ceativitate. Marți după-amiază, românul-francez care a învățat generații de sportivi și pe malul Senei, și pe al Dâmboviței, cu aceeași dragoste, plecat ca fugar și apatrid, în 1972, pentru 17 ani, reîntors apoi acasă, le pregătise o surpriză copiilor de la academie: o întâlnire cu Mihaela Buzărnescu, eroina desprinsă din basmele cu prințese, Cenușărese și zâne, din tenisul românesc.
Surprize pentru Mihaela Buzărnescu. Foto: Dorel Avăcăriței / ProSport
„Imaginați-vă: vreți să faceți turul lumii, vă cumpărați un bilet și după treisferturi de an – el durează un an – sunteți obosită. Mai aveți de văzut Australia și Noua Zeelandă. Vă oprițI? Mihaela a intrat în această lume a tenisului, este un pic fragilă”
Povestea anului în tenisul românesc este Mihaela Buzărnescu. Care este secretul ei? Cred că secretul este voința care a făcut-o să treacă peste toate greutățile pe care le-a avut, toate accidentările, peste toate necazurile, peste faptul că nu a avut bani, la un moment dat, să meargă în străinătate pentru a juca tenisul ei frumos. Eu spun, chiar dacă lumea m-a criticat un pic, că ea are un tenis mai complet un pic decât cel al Soranei. Are o lovitură de dreapta foarte interesantă, dă și cu reverul foarte bine, merge și la fileu, un serviciu bun. Faptul că a fost accidentată nu i-a permis să își exprime calitățile ei de bază, însă are o voință de fier, așa a luptat peste tot, cu totul. Nu știu cum s-a întâmplat. O cunosc de multă vreme, am văzut-o când era accidentată, când era supărată și zicea – „iară mă doare, iar am încercat„. Și, dintr-o dată, a trecut tot. Ce-a făcut natura, ce-o fi făcut Dumnezeu, acolo sus, să o ajute? S-o fi gândit: ‘hai să o ajut pe fata asta, că merită’. Și dintr-o dată și-a dat drumul și într-un an a ajuns de pe locul 580 mondial, în jur de 20 mondial și merită și mai mult. Dacă nu se accidenta, din păcate, acolo, putea să meargă și mai departe.
Ați înțeles de ce, în momentul în care a putut să joace, a jucat cât de mult s-a putut și nu a vrut să ia pauze, nu a vrut să sară niciun turneu, nu a vrut să renunțe la US Open? Eu înțeleg foarte bine. Pentru că, vă dați seama, atâta de mult a visat să joace turmee WTA deja – pentru că jucase mult prea multe turnee ITF. Și vrea să joace atât de multe turnee, vrea să joace peste tot. Am vorbit cu ea. I-am spus – fată, mai oprește-te. Zice: Sever, nu pot, pentru că așa mult mi-am dorit să joc turneele astea și acum am ocazia să mă duc. Chiar dacă sunt obosită, trec peste oboseală. Dacă sunt supărată – trec peste supărare. Vreau să joc cât mai multe. Același lucru, după accidentare: visul ei a fost să joace Flushing Meadows. De ce să nu joace US Open? Până în ultima clipă a sperat că poate. Sigur, sănătatea este mai importantă decât toate și atunci, până la urmă, s-a retras. Nu a făcut-o, după părerea mea – așa cum au spus unii, care au dat-o în judecată – pentru bani. Nu e adevărat. Ea a vrut să joace neapărat acest turneu și să se pregătească și pentru alte turnee. Pentru că poate merge și mai sus în clasament. Imaginați-vă: vreți să faceți turul lumii, vă cumpărați un bilet în jurul lumii și după treisferturi de an – el durează un an – sunteți obosită. Mai aveți de văzut Australia și Noua Zeelandă. Vă oprițI? Și obosită vă duceți în Australia și în Noua Zeelandă. Asta este. Ea a intrat în această lume a tenisului, este un pic fragilă: e normal, cu atâtea turnee și oboseli. Dar eu cred în steaua ei până la urmă.
„În Franța se joacă mult tenis cu plăcere, nu de plăcere, cu plăcere, pentru că în Franța sunt vreo 2 milioane de jucători, de la 7 ani până la 80 de ani”
Domnule Dron, ce este diferit în mentalitatea copiilor care vin să facă tenis în România – față de cei care merg să facă tenis în Franța? Primul lucru: în România, majoritatea vor să facă tenis de competiție. Să ajungă cât mai sus. Pentru ei, devine un sport prin care s-ar putea câștiga bani și o viață mai bună. În Franța se joacă mult tenis cu plăcere, nu de plăcere, cu plăcere, pentru că în Franța sunt vreo 2 milioane de jucători, de la 7 ani până la 80 de ani. Anul ăsta, în Franța, au trebuit să facă turnee de veterani de 80 de ani. Vă dați seama! Și erau vreo 20, 30 de participanți. În Franța, există această posibilitate și organizare foarte bună, în care toată lumea poate să joace tenis.
Părinții, în momentul în care își aduc copiii la tenis, se gândesc – este, oare, noua Simona Halep? Un antrenor de tenis de câte ori își pune întrebarea asta când vine la clubul de tenis? Când vine un copil la clubul de tenis, primul lucru care ne interesează este să vedem dacă acel copil are talent, pentru că talentul nu se produce, cu talent te naști. Iar noi, antrenorii de tenis, trebuie să fim foarte atenți să nu cumva să stricăm pe cineva care are talent. Suntem, uneori, atât de deștepți – fă ca mine, fă ca mine!, dar, până la urmă, sămânța campionului este acolo și trebuie numai să o ajutăm să crească. Aici este problema, pentru că, din păcate, toată lumea în România știe tenis, vrea să facă tenis, sunt mulți specialiști, sunt foarte multe cluburi, foarte multe baze sportive. Nu putem să ne mai plângem că nu avem baze sportive. Există, totul depinde acum de organizare. În Franța, există organizare de ani de zile, care este cea mai recunoscută din lume. Poate și cehii – și ei ei scot jucători foarte buni. Cam asta ar fi problema. Sigur, toată lumea vrea să fie o Simona Halep, o Mihaela Buzărnescu acum, înainte – un Ilie Năstase, un Andrei Pavel. Dar, până la urmă, aleșii sunt foarte puțini. Unul singur e numărul unu în lume.
Operator video: Dorel AVĂ‚CĂ‚RIȚEI (ProSport)
„Au reușit să se adapteze la multe lucruri, din păcate nu se adaptează tot timpul anului”
La US Open, niciuna dintre jucătoarele României, nici la dublu… nu am reușit să ducem un sportiv dincolo de turul doi – cu excepția Ralucăi Olaru, la dublu mixt. Au fost condițiile extreme o problemă pentru români? Și ar trebui să ne punem problema că nu au condiție fizică? Nu cred. Ele ar trebui apreciate mult mai mult decât sunt apreciate acum, în România. Ele au reușit să îmbine utilul cu agreabilul. În afară de familia lor, nu le-a ajutat nimeni, au lucrat mult ca să ajungă aici, iar câteodată condițiile nu sunt aceleași cu cele care ar fi ideale pentru ele. Dacă ajungeți la Flushing Meadows, sunt avioane la fiecare cinci minute. Publicul este ceva de speriat. Parcă sunt copii: vin pe teren în timpul schimbului, mănâncă hotdog, mănâncă popcorn, țipă, iar dacă joci cu un american – parcă joci cu Dumnezeu! Poate că din pricina asta nu au reușit să se descurce acolo. Dar, un profesionist trebuie să se adapteze la orice situație. Când te duci în Australia, este fusul orar – zece ore diferență față de noi. În China trebuie să te obișnuiești cu mâncarea lor. Ele au reușit să se adapteze la multe lucruri, din păcate nu se adaptează tot timpul anului. Asta este tot timpul. Uite, Irina Begu a câștigat anul trecut turneul de la noi, anul ăsta a pierdut în primul tur. Ce s-a întâmplat? Eu nu știu, ele pot spune. Ele țin racheta în mână.
Care este jucătoarea care a reușit să valorifice la maximum absența Serenei Williams din circuit? Cred că fără doar și poate – este Simona Halep. După dispariția, sau absența Serenei Williams și a Mariei Șarapova – din alte motive, toate jucătoarele au văzut o poartă deschisă. Au zis: trebuie să mergem și noi acolo, pe ușa asta. Dacă ne uităm la statistici, la ultimele turnee de Mare Șlem au fost 8 jucătoare care au au câștigat, niciuna nu a câștigat două. Fiecare a avut șansa ei. Dar, una singură a ajuns să fie numărul unu mondial, încă mai este și sper că va mai dura. Pentru că, deși a făcut un pas greșit la Flushing Meadows, își dă drumul înainte, mai are mult de câștigat, mai are, din fericire, și la tenis de învățat. Am văzut că lucrează foarte bine cu Darren Cahill, și el a spus că trebuie să lucreze mai mult la voleu, trebuie să o mai învețe unele lucruri. Până la urmă, chiar când ești numărul unu mondial, mai ai încă de învățat. Simona mai are încă de învățat și e foarte bine.
„Noi ne băteam cu turcii la Plevna pentru nu știu ce eliberare și Wimbledon-ul se făcea deja. E un sport care există de ani de zile, cu reguli. Serena s-a crezut mai presus de orice regulă. Mouratoglou a făcut-o pentru el. Am văzut meciuri, la turnee mai mici, unde s-a pierdut meciul din cauza asta. Ultimul game, arbitrul a spus game, set și meci adversar, de a rămas toată lumea cu gura căscată”
Cine a greșit în finala de la US Open? Serena Williams, Patrick Mouratoglou sau arbitrul? Fără doar și poate, Serena Williams. Sunt dezamăgit din cauza asta, Nu se poate să te crezi mai presus de niște reguli. Nu se poate să te crezi mai presus de un sport care există de ani de zile. Mai spuneam, la nu știu ce radio, că noi ne băteam cu turcii la Plevna pentru nu știu ce eliberare și Wimbledon-ul se făcea deja. E un sport care există de ani de zile, cu reguli. Ea s-a crezut mai presus de orice regulă. Arbitrul nu a greșit deloc. În trei faze de care se spune, Mouratoglou a greșit pentru că știe foarte bine că nu are dreptul să facă coaching. Pe el l-aș critica un pic, pentru că am impresia că a făcut-o pentru el. Să arate el că face coaching. Serena a spus: n-am nevoie de coaching-ul lui. Acolo… ce s-a întâmplat? Și el a spus – da, bineînțeles, am făcut coaching. Și el a trăit meciul mai intens, și el a greșit, pentru că nu avea voie să facă asta. Și ea a greșit. Normal să îi dai avertisment pentru coaching. Normal să îi dai avertisment când sparge racheta. Iar când tratezi arbitrul de hoț… Este normal să iei amendă! Astea sunt regulile în tenis – avertisment, punct pierdut, game pierdut. Din păcate, s-a întâmplat la 4-3. Am văzut meciuri, la turnee mai mici, unde s-a pierdut meciul din cauza asta. Ultimul game, arbitrul a spus game, set și meci adversar, de a rămas toată lumea cu gura căscată. Pentru că s-a ajuns la limita avertismentelor. Nu pot să-i dau dreptate ei. Bineînțeles, americanii sunt americani, au început să huiduie. E un naționalism dus la extremă. Cred că și ea o să stea la rece, o să-și vadă fetița, o s-o mângâie și, la final, o să-și ceară scuze.
Cine are ego-ul mai mare: Serena Williams sau Patrick Mouratoglou? Eu cred că Patrick Mouratoglou are ego-ul mai mare. Eu l-am antrenat pe acest băiat în Franța. A fost la mine la antrenament. Nu a fost mare jucător de tenis. E un băiat deștept, care a ajuns printr-un artificiu financiar să creeze o Academie. Tatăl lui era armator în Grecia, a vândut niște vapoare și a făcut niște bani acolo. El a spus un lucru foarte simplu: dați-mi copiii mie, îl antrenez, îi dau tot ce pot, dacă o să câștige, o să îmi dea banii înapoi. A avut o șansă enormă cu Baghdatis, care a venit la el, s-a antrenat doi-trei ani și a ajuns în finală la Australian Open. I-a dat cu vârf și îndesat banii înapoi. După aia, nu a mai reușit nimeni cu metaoda lui. Acum, costă foarte mult să te duci la el. Știu că e un băiat deștept, a reușit să intre în anturajul Serenei Williams, dar Serena nu l-a așteptat pe el ca să fie numărul 1 mondial. Ea era #1 mondial când a venit și el să o ajute, într-o situație în care Serena se descurca mai greu. Pentru că, până la urmă, coaches în tenis suntem cei care dăm o mână de ajutor pentru un anumit timp. Nu putem fi perfecți, ani de zile. Nu cunosc în lume decât trei exemple care au fost coach tot timpul: Bergelin – al lui Borg, Țiriac – cu Vilas și Rodriguez – cu Justine Henin. Ei au fost singurii care au rezistat în timp. Valsul coach-ilor.
„Problema la noi este că ne credem toți și coach, și antrenor în același timp”. Unde apare diferența
Top 3 coach în tenis, la nivel mondial? Despre antrenori? Există cuvântul antrenor și cuvântul coach. Este o diferență destul de mare. Eu sunt antrenor, am copii aici, în spate. Le spui – ia mingea mai din față, aruncă mingea mai sus la serviciu, ai grijă să nui dai duble greșeli. Sunt antrenor. Pe teren, sunt ca profesorul de la școală: și-a făcut temele, vreau să și le facă pe teren, ca antrenor. Face o dublă greșeală: eu, ca antrenor, spun – pâi… nu am lucrat cu el toată dimineața? N-am făcut 100 de mingi? 200 de mingi? 1000 de mingi? Coach-ul e acolo, spune: nu-i nimic, data viitoare dai mai bine. Coach-ul e altceva – încurajează. El este cel care cunoaște jucătorul și care îl conduce mai sus. Este o mare diferență. Problema la noi este că ne credem toți și coach, și antrenor în același timp. Există coach, cum e Fissette, cum e Darren Cahill, Dar Cahill nu vine pe teren ca să îi spună Simonei cum să dea cu dreapta. El spune ce să facă cu dreapta. El conduce treaba asta. Iar racheta o conduce jucătoarea. El numai ajută mai departe. Antrenorul, cum au fost antrenorii din tinerețea Simonei, la Constanța, când a început să joace tenis, cum a fost cu domnul Firicel – care a fost mult cu ea, au învățat-o să joace acest tenis frumos. Coach-ul vine după și profită de ce a făcut antrenorul, ca să spun așa. E altă meserie.
Și coaches de top în tenisul feminin, care ar fi, în acest moment? Cu siguranță, Darren Cahill, Fissette. De când a apărut această istorie a on-court coaching-ului, sunt enorm de mulți părinți. Coach-ul, până la urmă, se apropie mai mult de un părinte, pentru că, până la urmă, asta este mai important – să îi dai încredere jucătorului să meargă cât mai departe pe teren și dacă crezi în el, iar el crede în tine, simbioza se face și lumea merge mai departe.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER