„M-aș împușca dacă ar trebui să mă reapuc de tenis!”

Goran(38 de ani) joacă șase turnee pe sezon și se relaxează în
compania vechilor săi prieteni și adversari. Sâmbătă el a făcut
show la arenele BNR în demonstrativul de retragere al lui Andrei
Pavel. „Dacă mi-ai spune acum că trebuie să mă trezesc din nou în
fiecare zi la 7 și să stau șapte-opt ore pe terenul de tenis, mai
bine m-ai împușca”, ne întâmpină Goran.

Goran, ți-e dor de circuitul ATP?
Particip în ATP Champions Tour, unde am și câștigat câteva turnee,
dar nu se poate face o comparație. Jucăm șase-șapte turnee pe an și
ne relaxăm în compania vechilor prieteni și adversari. Nu are nimic
în comun cu încrâncenarea meciurilor din circuit. Nu mă încearcă
niciun sentiment de nostalgie, am jucat 17 ani la cel mai înalt
nivel, și dacă mi-ai spune acum că trebuie să mă trezesc din nou în
fiecare zi la 7 și să stau șapte-opt ore pe terenul de tenis, mai
bine m-ai împușca.

Ai acceptat invitația lui Andrei de a juca la meciul lui de
retragere…
-Andrei a fost un mare campion. Sunt puțini jucători în circuit
care pot juca la nivel de Top 10 pe toate suprafețele. Ca adversar,
nu-ți doreai să-l ai în față când prindea o zi bună. O singură dată
am jucat împotriva lui și m-a exasperat. Parcă la Hamburg. În afară
de asta, Andrei e o persoană extraordinară, un bun prieten, un tip
care te lasă mereu cu zâmbetul pe buze.

Care au fost principalele momente în
carieră?
Două dintre ele ies în evidență. Unul este titlul de la Wimbledon.
M-am bucurat enorm, pentru că nu voiam să-mi închei cariera fără
niciun titlu de Grand Slam. Dar poate cel mai emoționant moment a
fost în ’92, la festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de
la Barcelona, când am fost purtătorul steagului Croației, la doar
un an după declararea independenței. Ulterior am obținut medalii de
bronz la acea ediție, atât la simplu, cât și la dublu.

Ai și regrete de pe urma tenisului?
Cel mai mare regret este că nu am ajuns niciodată nr. 1 în
clasament, deși eu cred că puteam și meritam asta.

Ai câștigat Open Romania în ’93 și ai fost finalist în ’94.
Ce îți mai aduci aminte de atunci?
Aproape totul. Când câștigi un turneu, îți aduci aminte toate
detaliile. Țin minte că era prima ediție, venea foarte multă lume
la meciuri. Publicul era fantastic.

Revenind la victoria la Wimbledon, i-ai dedicat victoria din 2001
marelui Drazen Petrovic. Cât de apropiați erați?
Eram buni prieteni, iar Drazen a fost un mare campion, un model.
Noi, croații, suntem înnebuniți după sport și mai ales după
baschet. Era perioada de aur a NBA-ului, cu Lakers, 76ers și
Celtics din anii 80 și Bulls la începutul anilor 90, era de
neconceput ca un jucător european să fie lider de echipă, dar
Drazen a reușit la Nets. El era un simbol al aspirației, nici acum
nu m-am împăcat cu faptul că el a plecat dintre noi într-un
accident stupid de mașină.

Totuși, a jucat la Cibona, iar tu ești din Split. Nu ar trebui să
fii fost fan Jugoplastica?
A jucat la Cibona, dar era născut în Sibenik, care e lângă Split.
În afară de asta, Jugoplastica din acea perioadă este probabil cea
mai bună echipă din istoria baschetului european, cu Kukoc, Radja,
Tabak, Perasovic. Așa că puteam admira și alte echipe, că tot noi
câștigam.

Ce ne spui despre celelalte echipe pe care le susții, Hajduk Split
și West Bromwich Albion?
Cu WBA țin de la „Marea Scăpare” din 2005. Nici acum nu înțeleg cum
au reușit să scape de la retrogradare atunci. Cu Hajduk țin de mic.
M-am și antrenat cu ei de câteva ori, am făcut și un cantonament cu
echipa. Mi s-a oferit și un loc în echipă pentru un meci oficial,
dar am refuzat. Dacă pierdeam din vina mea, aș fi fost supărat pe
mine tot anul. Nu puteam risca așa ceva. Am jucat însă în meciul de
retragere al lui Boban și am și marcat un gol.

Adrian Cruciat