Mândri(i) că suntem români! Darul Simonei Halep pentru frații săi

Armatele de troli ieșite din bezna minții unei națiuni, imediat după ultimul schimb de mingi al finalei feminine de la Australian Open, indică destul de precis gradul de alterare la care a ajuns nucleul de reprezentare a valorilor din societatea noastră.

Simona a jucat duminică a treia finală a unui turneu de Mare Șlem. A pierdut-o, așa cum le-a pierdut pe toate: 2014, 2017 – la Roland Garros, 2018 – la Australian Open. Toate, în trei seturi, toate după o luptă formidabilă, toate pe muchie de cuțit. A fost numărul 1 mondial, acum va coborî pe 2.

Cum sună: a fost prima în lume, acum e a doua!

Ce spune asta despre Simona? Autorii Live blogului de pe contul de Twitter al Australian Open au surprins esența în cele câteva semne pe care ți le permite rețeaua de socializare: „Incredibilă luptătoare!”.

„LUPTĂ‚TOARE”. Alăturat, steagul României și poza jucătoarei.

Să fim cinstiți. Simona n-a fost îmbrățișată de geniul lui Ilie Năstase. N-a fost dăruită cu fizicul Serenei Williams. N-a avut în spate industria de la Academia lui Bollettieri. Simona… Așa e ea: ambițioasă.

Plătește totul peșin, pe loc, cu transpirație. N-are shortcut-uri. Mâna ei nu găsește lovituri incredibile, pe care nimeni altcineva înainte nu le-a gândit. Adversarele nu se accidentează înaintea finalei, arbitrii nu greșesc pentru ea în game-ul decisiv.

Simona își construiește punctele cu fiecare schimb, cu fiecare sprint, cu fiecare raliu, cu fiecare broboană înnodată în bărbie.    

Ghinion. În România, genul ăsta de performanță are un preț mic. Stă pe raft, nu se înghesuie lumea.

Nu suntem obișnuiți să recunoaștem și să apreciem câștigul cinstit.
Și de unde am putea fi?

Ciudat, imaginarul colectiv valorizează, totuși, determinarea. Dar la alții. Ne place să îi aplaudăm pe „sârbi” (înțelegând aici tot ce este ex-iugoslav) pentru că sunt „luptători”, suntem copleșiți de nemți, pe care „știi că i-ai bătut doar când îi vezi urcați în autocar”, respectăm tenacitatea chinezilor și a japonezilor, lăudăm mentalitatea britanicilor, suntem intimidați de agresivitatea turcilor și a grecilor.

Și când o avem lângă noi pe Simona, care este toate cele de mai sus la un loc, o înjurăm.

Într-o țară care și-a desființat învățământul profesional pentru că nimeni nu mai vrea să fie tâmplar, strungar sau croitor și unde a-ți lua diploma tocind cărțile și nu pe șpăgi a devenit ridicol, ce pățește acum Simona e, pe undeva, de înțeles.

Ce vină are Halep azi? Că n-a câștigat încă un turneu de Mare Șlem. Că „joacă pentru ea”. Că „e plină de bani”. Că „e machedoancă”.

Rar poți întâlni o colecție mai mare de imbecilități, tocmai pentru că fiecare afirmație, luată în parte, reprezintă de fapt un motiv de apreciere malformat în mintea „omului nou”. Comunismul și deceniile de cleptocrație care i-au urmat au forjat o scară nouă a valorilor.

Ca să i se poată reproșa că n-a câștigat „încă” un turneu de Mare Șlem, Halep a trebuit să ajungă în finală. De trei ori! Asta nu mai e întâmplare. Stați liniștiți, va câștiga, până la urmă. Este doar o chestiune de timp.

De ce ar fi vinovat cineva care „luptă pentru el”? Dar pentru cine ar trebui să lupte? Occidentul întreg, toată civilizația europeană ultraperformantă la care privim cu jind, toate invențiile și toate recordurile s-au construit pe individualism, pe competiție, pe ideea că ai dreptul și trebuie să te bucuri de rezultatele muncii tale. Frații Dassler au inventat pantofii de sport pentru a face profit, Zuckerberg a făcut Facebook ca să-l monetizeze, Steve Jobs a născut iPhone cu gândul la profit, Roger Federer își pune la treabă forehandul în propriul folos, Cristiano Ronaldo dă golurile ca să mai pună un milion la contract. Așa merge lumea.

Simona e, într-adevăr, „plină de bani”. Dar sunt banii ei, munciți de ea. Nu datorează nimănui nimic – în afara părinților care au crezut în ea și au susținut-o. Reproșându-i că face bani muncind non-stop, fără Crăciun, fără Paște, fără Revelion, fără concediu, fără să aibă timp să vadă măcar zecile de orașe prin care trece, într-o veșnică navetă între teren, hotel și aeroport, sărind matematic dintr-un avion într-altul, validăm fără să vrem miile de lichele din țara asta care fac averi de 100 și de 1.000 de ori mai mari decât ea furând banii de canalizare, de medicamente, de autostrăzi și de aeroporturi. Pe cei din a doua categorie, milioane de români îi votează și îi laudă: „Sunt șmecheri, s-au descurcat”. Și iată reversul: ceilalți, care reușesc muncind, merită scuipați.

Cine sunt cei care o arată cu degetul pe Simona că „nu e româncă”? Dar câți dintre ei sunt români puri, get-beget, 100% descendență daco-romană? Și de ce asta în sine ar constitui un merit? Cine dă certificatul de „român verde”? Cum arată instanța care decide de la ce nivel încolo te califici să fii demn exponent al nației? Nimeni nu răspunde. S-ar părea că nu s-a inventat încă „românometrul”. Îl plângem pe Neagu Djuvara ca pe o pierdere ireparabilă pentru societatea noastră și îi mulțumim, chiar și postum, pentru îndrăzneala de a ne fi vorbit despre istoria noastră adevărată. Râdem și azi la glumele lui Toma Caragiu. Mergem la teatru să vedem produsul minții lui Ion Luca Caragiale, ne gândim cu respect la Andrei Șaguna, mitropolitul ortodox al Transilvaniei care s-a bătut ca un leu pentru drepturile românilor în plin regim opresiv austroungar. Ne plac filmele lui Stere Gulea, am ieșit în stradă la golurile lui Gică Hagi și știm că părinții noștri au făcut nopți albe după titlurile mondiale câștigate de Cristian Gațu.
Și o înjurăm pe Simona.

România se va schimba atunci când o masă critică de cetățeni ai acestei țări va apuca pe drumul Simonei. De fapt, aceasta este lecția și marele dar făcut de Halep românilor și României: revalorizarea muncii. Fără efort nu poți avea niciun merit, concluziona Confucius acum două milenii. Simona ne reîmpachetează modern și atractiv maxima celebrului filosof chinez. Și le-o livrează copiilor noștri.
Și ne mai face un cadou: o nouă etichetă. Presa internațională o asimilează deja ideii de luptătoare. De om tenace și muncitor. Ea, Simona, steagul României, cuvântul „muncitor”. Știm să valorificăm această oportunitate?

Ce s-ar întâmpla dacă fiecare din locuitorii acestei țări ar munci și ar lupta cu gândul să ajungă ei înșiși, în meseriile lor, la fel de buni ca Simona? Cum ar arăta o Românie plină de bucătari, ingineri constructori, IT-iști, frizeri, profesori, tractoriști, doctori, zugravi și politicieni care să fie nu între primii 10, dar măcar între primii 10.000 din lume în meseriile lor?
Am avea de ce să fim mândri că suntem români. Mândri, cu un singur „i”.
Vă las pe dumneavoastră să vă imaginați această Românie.