SPECIAL | Alexandra Dulgheru împlinește, azi, 30 de ani. „Am o relație bună cu Henri Leconte”. Cutia cu amintiri: „Intru în vestiar, mă vede. Și, așa cum e ea, mai băiețoasă, îmi dă o palmă peste spate, de am crezut că o să cad pe jos pe acolo'” VIDEO

Corespondență din Paris

Alexandra Dulgheru împlinește astăzi, pe 30 mai, 30 de ani. Se află la Paris – într-un oraș pe care îl iubește, la Roland Garros – un turneu pe care îl iubește. Dacă totul ar fi fost perfect pentru ea, atunci s-ar fi aflat pe teren, luptând pentru un loc în turul trei. Din păcate, nu poate fi decât pe margine, un spectator care privește altfel, cu toate datele despre tehnică, tactică, condiție fizică, accidentări și chichițe manageriale. Nu vă așteptați însă la o mină mohorâtă pe chipul ei. NU! Vă va face să zâmbiți, ba chiar să râdeți cu hohote. Vă promitem.

Jucătoarea care rupea bariera Top 30 în 2011, stabilindu-și reperul carierei la poziția 26 WTA, și care poate să imite orice personaj de prim-plan din seria „Harry Potter”, ba chiar și pe mereu aburitul căpitan Jack Sparrow, ne întâmpină relaxată, după ce tocmai a ieșit de la un meci. Unul care i-a plăcut, între Dimitrov și Cilic, încheiat cu o surpriză – victoria bulgarului în fața croatului cap de serie 11. Alexandra este mai jovială decât oricând, are chef de vorbă și povestește cu vervă, alunecând aproape singură dintr-o poveste în alta, fără să fie nevoie să o tragi de limbă sau să o provoci prea mult. Zâmbește, vorbește și dă viață unor personaje când rememorează clipele favorite trăite în complexul de la Roland Garros.

Schimbă prefixul, ea, fata care nu a avut noroc cu cartilajele, fiind parcă mereu trasă în jos de probleme, dureri și pauze prea lungi. Genunchii sunt singurii care i-au luat-o cu mult înainte vârstei din buletin, cum i s-a întâmplat și lui Nadal. Asta dacă mai era nevoie să le lege ceva destinele celor doi jucători născuți sub zodia Roland Garros-ului.

Alexandra Dulgheru povestește pentru ProSport cum se vede Openul Francez, ediția 2019, prin ochii unui jucător cu gustul dulce al topului între dinți, dar care se află de această dată în tribune.

„Acum, văd tot ceea ce se întâmplă în jur, sunt ca o cameră 360 de grade care vede absolut tot ceea ce se întâmplă, de la spectatori, la jucători, la copiii de mingi pe care nu i-am văzut niciodată până acum!”

Alexandra, ai venit să sărbătorești ziua de naștere la Paris și la Roland Garros?
Da, e un mod de a spune că am venit să îmi sărbătoresc ziua la Paris. De data asta știam sigur că voi fi aici de ziua mea. Am venit până la Paris să mai stau în atmosfera de Grand Slam, care este cea mai frumoasă din toate turneele care există. Mi-a fost un pic dor, pentru că după ultima operație din noiembrie, nu am jucat foarte mult, doar două turnee WTA și două ITF-uri. Chiar mi-a fost dor să fiu alături de cei pe care îi cunosc, în familia tenisului. Acum, un pic, am inversat rolurile. Sunt eu în spatele camerelor.

Și cum se vede Roland Garros-ul din partea cealaltă?
Chiar este interesant și voiam să vorbesc cu tine, sau, mă rog, cu voi, de chestia asta. Este o experiență interesantă. Nu vreau să fiu în poziția asta, îmi doresc foarte mult să fiu acolo, pe teren, să mă lupt, să am toate șansele și să sper până în ultimul moment că pot să întorc situația și tot ce implică un sport. Este, însă, interesant și din poziția mea de acum. Altfel trece timpul. În momentul în care joc, sunt concentrată doar pe lucrurile pe care le fac. Am multe gânduri, sunt într-o altă zonă de mental, sunt ca într-un tunel. Sunt mai puțin relaxată și mai concentrată pe ceea ce fac, mai puțin pe ceea ce este în jur. Acum, că am timp, văd tot ceea ce se întâmplă în jur, sunt ca o cameră 360 de grade care vede absolut tot ceea ce se întâmplă, de la spectatori, la jucători, la camere, la copiii de mingi pe care nu i-am văzut niciodată până acum! Există copii de mingi, pe terenurile centrale, unde sunt camerele de jos, de la picioarele jucătorilor. Ei, acolo sunt niște copii de mingi care strâng mingile în momentul în care intră mingile sub acele găuri. Toate detaliile posibile!

Am libertate să mă mișc și să fac ce vreau toată ziua. Nu trebuie să am un program fix, un program disciplinat. Tot mă gândeam eu, când termin cu tenisul, voi mai vrea să vin la Grand Slam-uri să mă mai uit. Eram curioasă cum se vede din perspectiva celui care nu joacă, sau cum se va vedea în momentul în care eu nu voi mai juca.

Acum nu este momentul să mă las de tenis, dar este interesant. Mi se pare că ziua trece altfel, mult mai relaxant, pentru că văd mult mai detașată tot ceea ce se întâmplă, și la meciuri de băieți, și la meciuri de fete. Sunt ca un spectator care, pur și simplu, se bucură de tenis.

Îi văd pe toți ceilalți că se agită, că au lucruri de făcut, că trebuie să intre în meci, iar eu, ca o floricică toată ziua. Ok, acum mă uit la meciul ăsta, după hai să vedem unde mai mergem, ce meci interesant mai e. Mai merg pe la un shop să văd poate iau ceva de aici, de la Roland Garros. Este mult mai relaxant, dar, repet, nu vreau să fiu în poziția asta, încă. Le văd pe toate celelalte jucând și mi-aș fi dorit mai mult să fiu acolo, jucând, decât aici, asta e clar. De aceea, m-am uitat mai mult la meciuri de băieți. L-am văzut pentru prima dată pe Nadal pe Chatrier! De câte ori a jucat Roland Garros-ul nu  l-am văzut niciodată pe el jucând aici, pe Chatrier.

„Nadal, pe Chatrier, arată ca la el acasă! Arată că el e șeful!”

Și cum arată Nadal, pe Chatrier?
Deci, Nadal, pe Chatrier, arată ca la el acasă! (N.r. – râde) Arată că aparține locului, că el este șeful.

Arată totul foarte bine, și cu noul central. Este foarte drăguț, mai ales varianta nouă. Și se vede mai frumos decât la televizor, pentru că acolo vezi doar terenul. Ca spectator, în realitate, chiar se vede totul. Panorama este, într-adevăr, spectaculoasă. Am și avut norocul să mă uit și la meciul Simonei, și la Nadal, foarte aproape de teren. Stăteam aproape de boxa jucătorilor și se vedea, într-adevăr, foarte bine. Și încă nu au fost tribunele pline! Dar cred că acustica este fantastică în momentul în care aplaudă 90% din stadion. E, într-adevăr, frumos.

• Rafael Nadal a învins doi sportivi veniți din calificări în drumul spre turul trei. Ibericul, de 11 ori campion la Roland Garros, a cedat doar 13 game-uri în două meciuri la ediția 2019 a Openului Francez.

Îmi place că au schimbat foarte multe la Roland Garros, au înnoit toată baza. Și terenurile dimprejur, nu doar centralele, jumătate din ele le-au renovat, și într-un sens bun. E mai mult loc pentru spectatori, este mai ferit pentru noi, să nu ne mai ciocnim cu ceilalți oameni, e totul mai frumos structurat. Ce să mai spun? Este, cred, Grand Slam-ul meu preferat, din punct de vedere al suprafeței, pentru că, așa, fiecare Grand Slam este unic în felul lui. Wimbledon îmi place foarte mult, e foarte select, este frumos, clasic, dar, Roland Garros-ul, pentru că am crescut pe zgură, este favoritul meu. Când văd zgura roșie…

„Terenul pe care am jucat primele meciuri la Roland Garros nu mai există. Le-au schimbat total, toată dinamica”

Ce nu ai mai găsit la Paris de la prima ediție pe care o ții minte. De la prima ta vizită la Paris, ce îți lipsește?
Prima vizită la Paris a fost în 2010, dacă nu mă înșel, pentru că în 2009 câștigasem la Varșovia și nu am mai ajuns la turneu. Eram în calificări. Nu mi-a părut rău, sincer! Terenul pe care am jucat atunci primele meciuri nu mai există. Le-au schimbat total, toată dinamica. Lângă Terenul 1, era Place des Mousquetaires. Chiar mă uitam zilele trecute și mă înrebam de ce nu mai este statuia acolo?! Îmi plăcea foarte mult, știu că acolo am făcut, la început, poze.

Era locul tău favorit de selfie-uri?
Daaaa… Nu știu dacă atunci se făceau selfie-uri, dar îmi aduc aminte că mi-a plăcut mult piațeta și am făcut acolo primele poze. În schimb, față de celelalte Grand Slam-uri, la Roland Garros, care este favoritul meu, nu am jucat niciodată pe Central, am jucat doar pe Terenul 1. La Wimbledon am jucat pe al doilea teren, după central. Dar aici nu am jucat nici pe Lenglen, nici pe Chatrier. Mi-ar fi plăcut. Dar, mai am timp (n.r. – râde).

Dintre francezi, dintre oamenii de aici, din staff, cine te iubește cel mai tare?
La francezi?

Da!
Am o relație bună cu staff-ul, chiar m-am bucurat când am venit că, mai mulți francezi, și de la transport, de la staff-ul care ne ajută cu mingi, legături pe la turneu, m-au luat la întrebări – Ce faci Alexandra? Ne pare bine să te vedem, dar de ce nu ai jucat? Foarte drăguți, amabili. Am o relație bună cu Henri Leconte (n.r. – 55 de ani, fost număr cinci mondial). El este un om foarte simpatic. Am jucat niște meciuri pe echipe la clubul lui, am câștigat într-un an și am jucat finală în al doilea. De atunci am rămas în relații foarte bune. Cum este el, așa, foarte jovial – Alexandra, ça va, ça va? Bisous, bisous (n.r. – pupici, pupici). Foarte plăcut. Am mai stat cu el de vorbă zilele astea. Una peste alta, îmi place cam tot, dar în momentul în care jucăm ne cam săturăm de tot, vrem să jucăm și apoi să plecăm, să ne odihnim. Dar, cum eu șase luni nu am jucat, chiar îmi place acum atmosfera de aici, mă încarcă. Altfel, stăteam o săptămână degeaba, nu făceam nimic. Vine și ziua mea, o serbez și aici, la Paris. Am vorbit cu băieții și cu fetele, în funcție de cum au meciurile, poate seara ieșim la o cină și facem ceva frumos împreună.

„Trebuie să mă ocup de genunchi, trebuie să iau o decizie„

Aș fi vrut să stau până la final, dar trebuie să ajung acasă, să mă ocup de ale mele. Trebuie să mă ocup de genunchi, trebuie să iau o decizie. Deocamdată fac pauză și încă investigăm cu echipa de doctori ce este de făcut.

Ce suspectează medicii că ar fi, de data asta?
Pe partea medicală – revenim un pic la situația mea actuală – am venit aici la Roland Garros și pentru a vedea niște doctori, să mai adun niște opinii. E posibil să am o problemă pe cartilaj. Deocamdată, încă mai investighez, încă mai aștept niște opinii, dar asta ar fi problema. Deocamdată, sunt în momentul în care adun informații, aștept să văd care este concluzia, ce tip de tratament, câtă pauză trebuie să fac. O să vă țin la curent cu tot ceea ce se întâmplă. Orice-ar fi, îmi doresc să nu mai văd spitale, săli de recuperare, vreau să fiu cât mai mult timp pe teren. Dacă e să mă rup, să mă rup pe teren! (N.r. – râde) Dar, să joc.

• Alexandra Dulgheru s-a operat pe final de 2018 la genunchiul stâng, aceasta fiind a treia astfel de intervenție chirurgicală efectuată de bucureșteancă de-a lungul anilor.

Da… pentru că știm că ești talentată și că îți place desenul – ai făcut, vreodată, vreo schiță cu terenul central de la Roland Garros?
Am făcut câteva schițe în perioada cât am mai stat. Dar, sincer, aici, la Roland Garros, nu am făcut. Aș putea, dacă mai urmăresc vreun meci pe Central, să încerc să fac o schiță. Bună idee.

Cu jucători, sau fără jucători?
Nu știu dacă am timp într-un meci să prind și un jucător. Ce pot să fac, în timpul unui meci, să schițez centralul și, după, să iau doi jucători și să îi copy-paste, să îi schițez separat.

Amintiri de la Openul Francez: racheta crăpată, momentul în care s-a întrebat de ce mai bea apă și povestea cu „zic: mersi, dar nu mă accidenta înainte de Roland Garros!„. „Când am terminat, m-am pus în fund, ca un copil mic, așa, pe teren, am aruncat racheta din mână, m-am uitat la staff-ul meu: așa trebuie să joc fiecare punct ca să câștig meciul ăsta?!”

Ne-am înțeles cu Alexandra Dulgheru să terminăm într-o notă pozitivă acest dialog, așa că, ne bazăm pe flerul ei de povestitoare și o provocăm să își aducă aminte de cele mai haioase momente petrecute la Roland Garros, din 2010 și până în prezent. Punem pariu că Alexandra vă va face să zâmbiți.

„Au fost destule momente haioase și pe teren, și în afara lui. Îmi aduc aminte că în al doilea an în care am câștigat Varșovia, am venit direct aici de acolo și mă văd cu Schiavone. În anul acela (n.r. – 2010), ea a câștigat Roland Garros-ul. Și, intru în vestiar, mă vede. Și, așa cum e ea, mai băiețoasă, îmi dă o palmă peste spate, de am crezut că o să cad pe jos pe acolo. Cică – Alexandra, grande Alexandra, ce lucru mare că ai câștigat Varșovia!  Zic: mersi, Francesca, dar nu mă accidenta înainte de Roland Garros! (n.r. – râde!) Râdeam cu ea pe acolo. Anul ăla a câștigat. La următorul turneu, o văd și fac cum face ea, aceeași schemă – îi dau una peste spate și voiam să îi spun – Grande Francesca!. Nici nu s-a clintit! Zic, măi, ori nu i-am dat suficient de tare una peste spate, ori nu știu ce să cred (n.r. – râde din nou). Se întoarce ea așa, agale și – che? Pâi, cum, che? Ai câștigat Roland Garros-ul! Felicitări!!! A fost un moment haios.

Îmi mai aduc aminte că am jucat cu Wozniacki (n.r. – tur 3, în 2010), pe Terenul 1, un meci foarte bun. Am avut schimburi lungi, interesante și, la un moment dat, am avut un schimb de 40 sau 45 de lovituri peste fileu. Mi se pare că eu am câștigat până la urmă punctul, iar când am terminat m-am pus în fund, ca un copil mic, așa, pe teren, am aruncat racheta din mână, m-am uitat la staff-ul meu și am zis așa – privirea mea era ceva de genul – așa trebuie să joc fiecare punct ca să câștig meciul ăsta?! Mai veneam și după șase meciuri câștigate la Varșovia.

Au fost momente foarte frumoase. Mai ales când ești în formă, ai meciuri în picioare, este realmente o plăcere să joci.

Îmi mai aduc aminte că am jucat cu Hradecka (în primul tur, în 2010, Alexandra era cap de serie 31, cehoaica – pe 87 în lume, iar Piti s-a impus 7-6/1, 4-6, 6-3). La un moment dat avea cel mai tare serviciu de pe circuit. Am jucat cu ea pe Terenul 13, care, în trecut, era în altă zonă și era cel mai rapid de pe complex. Și în primul game nu am atins mingea. Au fost trei ași și un semi-as. Eu m-am dus să beau apă între game-uri, la pauză, dar nici nu știu de ce mai beam apă. În același meci cu ea, mi s-a rupt racheta Babolat cu care jucam, de la serviciul ei, am blocat, m-am băgat mai mult la retur și mi s-a crăpat racheta în două. Nu înțelegeam de ce fâsâie! A trebuit să o schimb. Nu mi s-a rupt racordajul, mi s-a rupt, efectiv, rama rachetei!

Ai pățit, deci, ca Radwanska, ei i-a fugit capul rachetei într-un meci (n.r. – Australian Open 2019)?
Nici chiar așa, radical. Ei i-a fugit, efectiv, capul rachetei, a rămas cu cotorul în mână! Mie mi s-a crăpat capul rachetei. Sunt multe, multe momente. Și cu staff-ul meu, și cu români, și cu francezi, și cu Monfils, și cu Tsonga – care sunt super-simpatici și sunt de-ai casei.

E frumos. Parisul, deși e cel mai mic dintre Grand Slam-uri , e frumos ca atmosferă. Parisul e frumos, orice ar fi!”, trage linie Alexandra Dulgheru.

La mulți ani, Alexandra!