„Am început la tenis de masă pentru că am fost recrutat la școală de niște antrenori foarte inimoși de la tenis de masă, din Cluj. Și jucam bine. Am ajuns să joc Campionate Naționale, eram destul de bun. Până când a venit tatăl meu la sală și i s-a părut că e aerul prea închis și a zis că ar trebui să facem o schimbare. A fost grea schimbarea, pentru că eu deja începusem să fiu bun și chiar mă atașasem de tenisul de masă. El, fiind sportiv foarte bun, fost atlet, mai juca tenis cu prietenii lui. Așa am ajuns la tenis„, povestește Ciprian Porumb, proiectându-ne în trecut, cu mulți, mulți ani, înainte de Revoluție, răspunzând invitației ProSport de a privi înapoi către un tenis care, la vremea respectivă, avea puține lucruri în comun cu realitatea tenisului mondial, dar și cu ceea ce avea să urmeze.
Deci, tatăl și-a dorit ca fiul să iasă afară să joace, să nu joace în aer închis?! Da. Deși Clujul era un centru excelent de tenis de masă la momentul acela și producea jucători pe bandă rulantă. Aveam un club foarte puternic, CSM-ul producea atunci, era și un antrenor foarte bun…
V-a luat ceva timp să îndrăgiți tenisul de câmp, care vă lua de la tenisul de masă, un sport la care deja aveați niște rezultate? Mi-a plăcut tenisul. Și am uitat de tenisul de masă din momentul în care am ajuns la tenisul de câmp. Mi-a plăcut competiția. Erau jucători destui de mulți și bunișori la Cluj, spre deosebire de acum. Masa de jucători era mult mai mare. Erau buni pe plan local, jucau și la Naționale. Erau jucători care contau. Am reușit în timp foarte scurt să câștig meciuri cu jucători pe care, la început, îi vedeam ca fiind foarte, foarte, foarte buni. Asta m-a mobilizat și mi-a dat putere să muncesc mai mult. Deși, a fost foarte greu.
„Problema mare cu tenisul începe după ce te apuci să îl joci. După ce înveți să joci” Ciprian Porumb
Ciprian Porumb, în timpul mandatului de căpitan-nejucător al echipei cu Cupa Davis a României, 2011-2013. Foto: Mircea Roșca / Mediafax Foto
„Am jucat câțiva ani după ureche, imediat după Revoluție – exact anii de care ar fi trebuit să profităm”
Spuneți că a fost greu… în ce sens? A fost grea lipsa de cunoaștere. Nu știam nimic – ce înseamnă tenisul adevărat… Jucai pentru tine, ca să ajungi la un Campionat Național. Poate să îl câștigi. Astea erau țelurile atunci. Nu era puțin lucru, întrucât concurența era foarte mare. Existau cluburile tradiționale – Steaua, Dinamo, Constanța, Brașov, Timișoara. Exista un tur al turneelor naționale, în care veneau echipele cu foarte mulți jucători. Se făcea, așa, în ordine: o luai de la vest – Timișoara, Arad, Oradea, Cluj, Brașov, București. Și, așa, jucai o lună și jumătate sau două luni. Zi de zi, meciuri cu jucători buni, se făceau competiții între cluburi, între echipe. Era un tur național paralel. Știam foarte puține despre turul mondial, la momentul respectiv. Asta a fost – zic eu – neșansa jucătorilor care am fost mai bătrâni la Revoluție – 17, 18, 19 ani. Noi trebuia să intrăm la profesioniști, iar șocul a fost puțin cam mare, deși generația a fost, cred, una dintre cele mai bune pe care le-a avut România. Mă refer la numărul de jucători care jucau bine și foarte bine. Și totuși, niciunul nu am reușit să ajungem să rupem bariera primilor 100 din lume, pentru că era problema financiară, era problema vizelor, era problema transportului, antrenorii nu erau nici ei foarte pregătiți și erau greu de găsit cei care ar fi știut ce este de făcut. Am jucat câțiva ani după ureche, imediat după Revoluție – exact anii de care ar fi trebuit să profităm. Cred că o dovadă este și generația jucătorilor care erau cu 3-4 ani mai mici. Pescariu, Pavel, Voinea, Alex Rădulescu – o grămadă de jucători care au reușit să se dezvolte mult mai bine, având 14-15 ani la Revoluție.
Generația pentru care Revoluția a venit prea târziu. Concluzia lui Ciprian Porumb. Foto: Cezara Paraschiv
Deci generația care a avut 18-19 ani la Revoluție a fost o generație sacrificată? Da, a fost sacrificată, așa cred. Sigur, am jucat chiar foarte bine unii dintre noi, pentru pregătirea și resursele pe care le aveam la vremea respectivă. Chiar am făcut, zic eu, lucruri frumoase. Dar se putea și mai mult, cred, pentru că a fost o generație de excepție. Ce să mai spun, apoi, de cei care erau mai mari ca noi și aveau 20, 22 de ani, sau 25 de ani la Revoluție? Asta a fost. Apoi, s-a ușurat. Dar, a intervenit problema financiară, care încă există. Problema mare cu tenisul începe după ce te apuci să îl joci. După ce înveți să joci.
„În momentul în care fizicul nu te mai ține, nici psihicul nu mai rezistă. Începi să strigi, te înfurii”
Ce v-a dat tenisul de masă, ca să vă ajute la tenisul de câmp? Eu am venit la tenisul de câmp foarte organizat. Pentru că am avut niște antrenori foarte buni, dar și foarte severi, care ne-au crescut într-un spirit de respect și de sportivitate. Asta mi-a prins bine toată cariera, și de tenismen. Apoi, sigur că diferă sporturile, evident. Tenisul mi se pare un sport mult mai complex, având această latură fizică foarte accentuată, mai nou. În tenisul de masă – concentrarea pe termen scurt te ajută foarte mult, iar asta ajută și în tenisul de câmp.
Tenisul de câmp, comparativ cu tenisul de masă, ar fi, deci, ca un sport de anduranță comparat cu un sprint? Exact. Și ai nevoie de o pregătire mentală de mai lungă durată, care are o legătură foarte trainică cu fizicul. Pentru că în momentul în care fizicul nu te mai ține, nici psihicul nu mai rezistă. Începi să strigi, te înfurii. Trebuie să fii foarte biune pregătit fizic ca să poți rezista mental. În schimb, mi se pare că la tenisul de masă, partea mentală este mult mai pregnantă. Poate greșesc. Dar, așa o simt, gândindu-mă la ceea ce am jucat acum mulți ani.
„Eram, într-un fel, puși deoparte, și ca jucători, și ca nație. uțini înțelegeau de ce noi nu aveam echipamente de la mărci renumite, de ce nu aveam racordaje de nu știu ce fel. Ne era greu și nouă. Banii? La nivelul nostru nu mai tragi linie, pentru că te sperii”
Ați prins niște deplasări și înainte de ’90? Am prins câteva… Eram mici, tineri. Am prins, la nivel de juniori deplasări, dar nu în Occident – de unde puteai veni cu gențile pline și cu celebrele video-uri. Eram prea tânăr. Mă preocupa tenisul și atât. A fost o experiență frumoasă, dar și traumatizantă. Pentru că veneam dintr-o țară în care nu aveam nimic – nici echipamente, nici rachete. Doar strictul necesar. Eram, într-un fel, puși deoparte, și ca jucători, și ca nație. Nu era vina nimănui. Dar puțini înțelegeau de ce noi nu aveam echipamente de la mărci renumite, de ce nu aveam racordaje de nu știu ce fel. Ne era greu și nouă să acceptăm chestia asta, copii fiind. Dar, am trecut peste. Am jucat, eu zic, onorabil pe la turneele acelea, unde aveam o companie super-selectă. Era Goran Ivanisevic, Jim Courier – am fost în turnee cu el, pentru că echipa Statelor Unite venea câte o lună în Europa. Fabrice Santoro, Richard Krajicek, Nicklas Kulti – suedezul, Wayne Ferreira – din Africa de Sud. Erau foarte mulți jucători care au devenit legende ale tenisului. A fost o șansă, dar eram marcați de faptul că nu ne puteam ridica la nivelul lor din punct de vedere al materialelor. Nu prea aveam pantofi de tenis, genți de tenis. Tot timpul încropeam câte ceva ca să putem să ținem pasul cu ei. Dar, pe de altă parte, a fost și o experiență foarte frumoasă.
În momentul acesta, se spune că este nevoie să aungi în Top 100 ca să poți spune cu adevărat că ai făcut bani din tenis. La vremea respectivă, banii câștigați din tenis erau suficienți? Erau suficienți de exemplu pentru a putea deschide un club de tenis într-un oraș din România? Nici pomeneală! Nu poți să faci asta, doar dacă stai un timp în Top 100, pentru că trebuie acoperite și cheltuielile pe care le faci până acolo. Dacă e să o iei ca un business, să te gândești să câștigi bani peste ce ai investit, trebuie să stai cam mult în top 100. Ar cam trebui să aungi chiar în Top 50, ca să spui că poți să pui ceva deoparte și să strângi bani. Deci, e greu. Noi am jucat așa, din ce făceam, cu ce mai primeam de la părinți. Eram fericiți dacă mai câștigam ceva bani cât să ne asigurăm transportul la următorul turneu. Să vedem ce facem acolo. Banii nu contau acolo și bănuiesc că nici astăzi, pentru jucătorul profesionist nu prea contează banii, contează să acumulezi punctele în clasamentul mondial, pentru că apoi vin și banii. Fiecare știe asta. La nivelul nostru însă, nu mai tragi linie, pentru că te sperii. Nu mai tragi nicio linie, o lași așa și încerci doar să faci cât mai bine și mai mult în tenis. Să ajungi cât mai sus.
Ciprian Porumb a jucat finala Campionatului Național de tenis, din 1991, fiind învins de Andrei Pavel. Foto: Mircea Roșca / Mediafax Foto
Ciprian Porumb este mulțumit însă. În prezent, când spune că „Federația, momentan, este un capitol închis„, își dedică cel mai mult timp clubului său de tenis, de la Cluj. „Un club mic și cochet, într-o zonă liniștită. Sunt destul de mult timp acolo, am avut patru terenuri, am renunțat la două dintre ele. Sunt două terenuri cochete, bine îngriite, pe care mă simt bine. Se joacă destul de mult, mai ales vara, în vacanțe. Mă bucur că vin copii să joace, vor să joace între ei„, spune Ciprian Porumb.
Se simte, în momentul de față, că avem o jucătoare numărul unu în lume? Aduce ea mai mulți copii la cluburile de tenis? Se simte, clar. Vedem ce înseamnă nu doar Simona, ci fenomenul tenisului feminin în România. E clar, majoritatea părinților tineri își îndrumă copiii spre tenis. Este îmbucurător, pentru că avem o bază de selecție mai mare și să sperăm că, în continuare, vom reuși să mai scoatem campioni, nu numai la feminin, ci și la masculin.
Unde ar fi mai mulți copii? La ce categorie de vârstă? Se diluează foarte mult odată cu creșterea în vârstă. Devin cheltuielile mai mari, intervine școala, alte priorități. Să zicem că cei mai mulți copii sunt la 8-10 ani, apoi la 12, 13, 14 și, ajungând spre juniorii mari, seniori – fenomenul își pierde din anvergură. Dar, să vedem. Idei, planuri… Federația trebuie să vină cu idei și planuri. Ca să facem sportul acesta ca, după ce începi să îl joci bine, să nu mai fie atât de scump. Să facem acele centre regionale cum s-a spus. Copiii foarte buni să fie duși la pregătire centralizată și o grămadă de lucruri.
Acum, laboratorul principal de produs campioni pare a fi Constanța… Da, au o tradiție grozavă în tenis. Au scos jucători și înainte de ’89 și după ’89. Jucători foarte buni. Desigur, poate că îi ajută și clima. Este o climă mai blândă, se poate juca mai mult tenis afară, nu în balon. Eu asemăn ceea ce se întâmplă acolo, bineînțeles – făcând o comparație exagerată, cu Barcelona, unde merg foarte mulți jucători să se pregătească și se pregătesc afară tot timpul anului. România are, predilect, terenul de zgură, iar jocul afară se leagă foarte tare de terenul de zgură. Cred că asta poate fi o explicație a apariției unor tenismeni atât de buni în Constanța. Desigur, au fost centre foarte bune și la Brașov, Clujul a reușit să se ridice puțin, au apărut cluburi destul de frumoase care au reușit să aducă turnee Futures de-a lungul timpului. Și cu câteva rezultate la juniori.
Foto: Cezara Paraschiv
„În tenis, ești mult prea puțin timp în echipă. Tu ești ‘dușman’ cu toți cei cu care joci și nu poți lega prietenii în timpul carierei de sportiv. Asta am pățit-o și eu. După ce ne-am lăsat de tenis, ne-am reîntâlnim și am ajuns să fim prieteni buni”
Se întrevede acum un copil mai talentat, în acest moment, în Cluj? Este devreme. În tenis este greu să faci niște predicții care să se și adeverească. Cred că antrenorii care au cât de cât habar despre fenomen ar trebui să fie mult mai rezervați în a da predicții. Sigur, sunt jucători talentați care spun ceva la prima vedere, dar nu este doar atât. Trebuie foarte multe lucruri să se unească și să întrepătrundă, ca să se ridice un copil la seniori și să facă față la nivel de seniori.
Băiatul dumneavoastră? Băiatul meu a jucat foarte bine la juniori, apoi nu i-a mai mers așa bine cu cariera de tenismen. Acum, este într-o pauză. Stă să se gândească. este și la o vârstă la care deja e matur și poate lua deciziile. A avut o intervenție la umăr, la 17 ani, iar asta l-a ținut pe loc. Operația a fost un succes, o super-reușită, dar a intervenit un blocaj la nivel mental. Jucători pe care îi bătea au urcat în clasament, l-au depășit și nu a înțeles lucrul acesta – că va fi depășit. Și că a trebuit să lupte apoi să îi ajungă. Se aștepta să rămână acolo. Și-a dorit foarte mult, să stea cu ei acolo și cred că asta i-a dăunat. Dar, nu e totul pierdut. Eu l-am sfătuit să joace un pic dublu. La dublu nefiind un efort fizic atât de solicitant, m-am gândit că îl ajută să recupereze diferența. Găsindu-și un partener bun, ar avea șanse. Are calități pentru dublu, este înalt, are anvergură mare – lucruri care trebuie pentru un jucător de dublu și pe care el le cam are. Un serviciu bun, retur bun, voleu, smash. Dar, trebuie muncă și pentru asta și necesită și înțelegere foarte mare din partea unui jucător obișnuit să joace individual. Pentru a intra într-un parteneriat cu cineva, pentru a putea face echipă adevărată – ceea ce este atipic pentru tenis.
Există și mentalitatea aceea că dublul este doar o probă auxiliară, nu? Sigur, sigur! E clar că este așa. Dar, se poate face o carieră și la dublu, chiar o carieră frumoasă. Vedem la jucătorii noștri de dublu, ce cariere frumoase au făcut la dublu și ne bucurăm pentru ei. Dar, în tenis, când crești, joci simplu. Te familiarizezi cu asta – atacul, adversarul, atacul și adversarul. Ești mult prea puțin timp în echipă. Tu ești „dușman” cu toți cei cu care joci și nu poți lega nici chiar prietenii în timpul carierei de sportiv, de tenismen. Asta am pățit-o și eu. După aceea, după ce ne-am lăsat de tenis, ne-am reîntâlnim și am ajuns să fim prieteni buni, cu mulți dintre competitori, dar în timpul carierei este greu, pentru că aveam meciuri împreună, aveam fiecare ritualul lui. Tenisul este un sport individual și este mult mai greu să legi prietenii.
E o chestie ce ține de români și România? Nu, nu! Este o chestie generalizată. Nu vedeți cum merg jucătorii doar cu staff-ul lor? Este nevoie de un staff! Te gândești – de ce are nevoie Djokovic de un staff atât de mare? Pentru că ești un tip singuratic și ai nevoie de cineva care să stea lângă tine. Antrenorul trebuie să stea lângă tine și să compenseze într-un fel acea lipsă de prieteni din tur.
„Sunt convins că un jucător de la masculin are foarte multe să le spună fetelor și să le explice ce e bine, ce e rău în circuitul masculin pentru circuitul feminin și invers. Eu mă gândesc că o femeie, venind din WTA, îți poate spune și alte lucruri. Este o experiență în plus” Ciprian Porumb
Excepția ar fi, poate, zona de spanioli? Cred că acolo, mai ales în jurul lui Nadal, s-au strâns pentru că au șansa de a fi atât de mulți și se antrenează împreună. Sunt, totuși, convins, că relațiile sunt doar de tenis și atât. Nu cred că merg mai mult de atât. Au gândit: avem șansa asta, de a fi atât de mulți jucători aici, hai să o folosim în fața tuturor celorlalte nații. Asta se vede și la francezi, pe care, după ce și-au terminat cariera, îi vezi în spatele jucătorilor tineri. E de mirare.Te miră. pentru că jucători ca Pioline, Grosjean, Forget, care și-au terminat cariera și au fost niște sportivi extraordinari, sunt cooptați de Federație și îi vezi în spatele jucătorilor tineri de acum. Este mare lucru. Cred că, odată cu terminarea carierei de profesionist, devii mai matur. Vezi lucrurile un pic mai panoramic.
Dar, parcă în Franța este și un paradox. Au numit-o pe Amelie Mauresmo căpitan la echipa de Cupa Davis și pe Bennetteau la Fed Cup… Poate ține și de experiența ei cu Andy Murray. Da, este ok, mi se pare o deschidere. Sunt convins că un jucător de la masculin are foarte multe să le spună fetelor și să le explice ce e bine, ce e rău în circuitul masculin pentru circuitul feminin și invers. Eu mă gândesc că o femeie, de exemplu, venind din WTA, îți poate spune și alte lucruri. Este o experiență în plus. Pentru jucătorii buni, care, clar, sunt jucători cerebrali, care se maturizează mult mai repede decât vârsta lor, este un plus mare.
Ciprian Porumb nu se poate ascunde. Îi lipsește câteodată sentimentul și viața aceea trepidantă, săptămână de săptămână, pe circuit. „Puțin, da. După ce m-am lăsat, am mers foarte mult cu Cip, cu juniorul meu. M-a ținut, cumva, în fenomen, mult mai tare. Am mers la multe turnee împreună. În ultimul timp simt câteodată că îmi lipsește acea competiție, la orice nivel. Este o competiție frumoasă, care naște caractere frumoase. Asta este cel mai important. Tenisul te pregătește pentru meciuri, dar și pentru viață, zic eu„, ajunge Ciprian Porumb la finiș. La game, set și meci, pentru moment.
Ciprian Porumb a ajuns până pe poziția 394 ATP, la simplu. Foto: Cezara Paraschiv
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER