În cei 93 de ani care au trecut de la câștigarea independenței față de Statele Unite ale Americii, Republica Dominicană, o țară răsărită în nordul Mării Caraibilor, care numără peste 10 milioane de suflete și se întinde pe 48.000 de kilometri pătrați, nu a oferit sportului o poveste mai frumoasă decât cea a lui Victor Estrella Burgos. El este jucătorul de tenis care inspiră o națiune întreagă și care a dovedit că „nimic nu e imposibil” nu e doar un clișeu sau un mesaj folosit de marile firme de echipament sportiv în campaniile de marketing.
Duminică seară, spectatorii de pe arena centrală a complexului care găzduiește turneul ATP 250 de la Quito, Ecuador, au fost martorii unei performanțe fabuloase în istoria modernă a tenisului. Câștigător în 2015 și 2016, Victor Estrella Burgos a salvat o minge de meci în fața italianului Paolo Lorenzi, a ieșit învingător dintr-un thriller electrizant, după două ore și 37 de minute de luptă asiduă, și a pus mâna pe al treilea titlu al unei cariere de-a lungul căreia a fost considerat o anomalie și a avut de depășit obstacole care par neverosimile pentru actuala generație. La 36 de ani, „Viti” a devenit regele turneului introdus în calendarul ATP-ului în 2015, numele lui fiind scrijelit în dreptul câștigătorului în fiecare dintre cele trei ediții, a ajuns la 15 victorii în tot atâtea meciuri jucate pe cea mai rapidă zgură a circuitului profesionist și a scris, cu tușe de pasiune și dramatism, un nou capitol dintr-un scenariu irepetabil.
Lista celor mai importanți sportivi din Republica Dominicană:
Cum să înveți să joci tenis fără antrenor
Tenisul i-a adus lui Estrella Burgos cele mai mari satisfacții ale vieții. Trei titluri ATP la Quito, peste 1,5 milioane de dolari în conturi, un loc 43 în lume, o decorație din partea președintelui Republicii Dominicane și multe borne istorice, dar incursiunea în lumea sportului alb a început într-un mod total diferit față de al majorității jucătorilor. Se întâmpla la opt ani, când tatăl lui, sătul de zilele în care micuțul Victor nu făcea decât să se bată cu cei trei frați – Henry, Hector și Felix – a luat legătura cu un antrenor de tenis din Santiago (oraș din Republica Dominicană cu aproximativ 550.000 de locuitori) pentru a-i găsi o modalitate de a-și petrece timpul liber. Iar destinul a făcut ca Victor să ajungă în curtea unui club de tenis din orașul în care s-a născut și în care trăiește și acum. Dar nu ca jucător așa cum obișnuiau, la aceeași vârstă, rivalii de azi, ci pentru a alerga după mingile pierdute de puținii oameni care se încumetau și își permiteau să joace tenis în Santiago.
Situată în Oceanul Atlantic, Republica Dominicană are un singur vecin, Haiti, alături de care formează insula Hispaniola
Pentru Victor, însă, rolul de copil de mingi s-a dovedit a fi tot ce avea nevoie. Timp de câteva ore în fiecare zi, înainte și după școală, cel mai important jucător de tenis din istoria Republicii Dominicane s-a prezentat la terenuri pentru a le asigura altora condițiile propice pentru tenis. Nu știa, nici măcar nu îndrăznea să spere că, peste 28 de ani, avea să fie considerat o legendă în țara sa. Era finalul anilor 1980, iar tenisul evoluase. În alte părți ale lumii, mai norocoase, puștii beneficiau de condiții de lux: antrenori personali, turnee în străinătate, rachete și echipamente de joc. Fără toate acestea, Victor a pus pur și simplu mâna pe o rachetă și, așa cum chiar el povestește, a început tenisul pe cont propriu: „Nu am avut pe nimeni care să-mi arate cum se joacă. Am văzut că ceilalți jucau cu mâna dreaptă, am luat o rachetă și am inceput și eu. La început, nimeni nu m-a învățat nimic, doar i-am copiat pe ceilalți, apoi am început să joc”, sunt cuvintele folosite de Estrella, stângaci în viața de zi cu zi, atunci când vorbește despre începuturile în tenis.
Un vis îndeplinit, un altul zdrobit de sărăcie
Cu noroc, pentru că familia nu avea banii necesari pentru a-i plăti antrenamentele, Victor a fost acceptat la clubul de tenis din orașul său. La nouă ani câștiga primul titlu ca junior și începea să atragă atenția oamenilor din jur. Devenea rapid un jucător de top în Republica Dominicană și ideea unei cariere serioase se înfiripa în mintea tânărului din Santiago, dar banii, problemă cu care s-au confruntat multe actuale staruri din America Centrală și de Sud, îl împiedicau să-și urmeze visul și aripile îi erau frânte prematur. În 1998 trece la profesioniști, dar doar cu numele, pentru că nu are capacitatea financiară de a călători în afara țării și joacă doar turnee mici. Totuși, își îndeplinește un vis și reprezintă Republica Dominicană în Cupa Davis. Ba chiar la 23 de ani, clasat abia pe locul 1.100 ATP, reușește să-l învingă în Cupa Davis pe uruguayanul Pablo Cuevas, viitor jucător de top 20. Peste ani și ani avea să-și amintească acele clipe: „M-am oprit din jucat tenis patru ani și jumătate. Nu am călătorit, nu am jucat turnee, dar am jucat pentru Republica Dominicană în Cupa Davis, iar ăsta a fost visul meu.”
Până în 2017, Victor Estrella Burgos va ajunge la 41 de victorii și 17 înfrângeri la simplu în Cupa Davis
Dar banii și sponsorii întârzie să apară, așa că decizia logică, de a renunța la tenis, vine firesc. Sportul alb e mult prea costisitor, iar în Republica Dominicană aproape că nu există. Încă tânăr, Victor menține legătura cu pasiunea sa și nu renunță la ideea de a deveni cândva un nume important. Rămâne în Santiago, dar nu ca jucător de tenis, ci ca antrenor. Începe să le ofere lecții copiilor, se antrenează în paralel și strânge bani pentru a-și începe cu adevărat o carieră în tenis. Timp de patru ani face același lucru zi de zi: îi învață pe alții sportul pe care îl iubește cu speranța că, la un moment dat, va găsi soluția. În 2006, lasă în spate Santiago și cei 26 de ani petrecuți acolo și se îmbarcă în avionul care-l duce în Miami, punctul zero al noii vieți. Pe bună dreptate, toată lumea îi spune că e prea târziu să se apuce cu adevărat de tenis la o vârstă la care alții se satură de numărat bani și trofee: „Toți au crezut că e prea târziu să încep, dar eu cred că niciodată nu e prea tarziu”, spune Estrella Burgos, la un deceniu distanță de momentul în care și-a început aventura în tenisul mare.
Ambiție de fier. Sau cum să te apuci de tenis la vârsta la care alții se satură de bani și trofee
„Noua viață” a început cu turnee futures în care avea să-și descopere un serviciu foarte bun, un forehand năpraznic, dar și incapacitatea de a lovi vole-ul drive. Pentru că i-a lipsit antrenorul care să-i modeleze tehnica la începutul drumului, Estrella Burgos a avut de suferit întreaga carieră de pe urma backhand-ului, dar, cu timpul, mâna sa dreaptă a putut produce un slice decent, prin care-și poate pune în încurcătură adversarii.
Reacția lui Victor Estrella Burgos după primul trofeu la Quito, la două decenii distanță după ce descoperea tenisul în Santiago
După alți patru ani în subsolurile tenisului, în al treilea deceniu al vieții Estrella a intrat în top 300. A terminat anul 2010 pe locul 211, dar simțea că nu făcuse destul. O accidentare gravă la cotul drept a fost aproape de a-i încheia prematur povestea, dar în 2013, la 33 de ani, găsea portița și făcea primii pași importanți, câștigând câteva turnee challenger.
2014 a fost anul în care și-a atins scopul. Avea aproape 34 de ani și intra pentru prima dată în top 100, îl învingea pe Richard Gasquet (numărul 14 ATP la ora meciului) și făcea o semifinală în Columbia, la Bogota. Tot în 2014 începe și seria recordurilor: devine cel mai vârstnic debutant la un turneu de Mare Șlem și primul jucător din țara sa care miroase aerul unei asemenea competiții. Dar își spune că se poate mai mult, pentru că, nu-i așa?, nu muncise aproape toată viața doar pentru un loc printre cei mai buni 100 de jucători ai lumii.
Victor și Quito, o legătură unică în circuit
Pe 8 februarie 2015 a venit și ziua cea mare. După o săptămână în care a învins în minimum de seturi patru jucători foarte buni, Victor Estrella Burgos s-a trezit față în față cu clipa pe care a așteptat-o încă de la prima minge culeasă din zgura terenurilor din Santiago. Era la Quito, în Ecuador, la prima ediție a turneului. Și era în finală, unde-l aștepta Feliciano Lopez, un spaniol apropiat ca vârstă, dar cu o carieră mult mai solidă. După un 6-2 clar pentru Victor în primul set și un tiebreak câștigat de „Feli” în al doilea, titlul avea să se decidă în setul decisiv. Tot în tiebreak, deci tot cu dramatism, căci latinii nu cunosc calea ușoară. Cumva, Estrella ajunge la minge de meci, observă cum un forehand al lui Lopez ratează terenul și mintea zboară spre fiecare ban strâns, fiecare minge lovită la antrenament, fiecare tură de teren dată în Santiago. Toate au meritat, pentru că era campion la Quito. Și nu orice campion, ci primul din țara sa și cel mai vârstnic câștigător în premieră al unui turneu.
Băiatul sărac din Republica Dominicană reușise, expusese lumii întregi o poveste la care Feliciano Lopez nici nu se putea gândi. Dar rămânea modest: „Acum sunt la un alt nivel, dar nu mă voi schimba. Sunt același Victor. Victor care muncește din greu în fiecare zi și care zâmbește mereu în vestiar. Voi fi mereu același, nimic nu se va schimba”, spunea, sincer, în momentele în care cocheta cu gloria.
Victoria pe zgura din Ecuador a dat startul petrecerii în Republica Dominicană, țara descoperind, prin Victor Estrella Burgos, un nou sport și, mai ales, un nou model. La trei zile după succes, președintele Danilo Medina îl numea Ambasador al Republicii Dominicane în semn de mulțumire pentru satisfacția adusă, iar luna iulie îl aducea într-un nou capitol al carierei. Intra în top 50, pe locul 43 ATP, și-și mai îndeplinea un vis. Rămânea constant și aștepta luna februarie pentru a-și încerca norocul. În 2016, la 35 de ani și jumătate, vine din nou la Quito, de data aceasta din postura de campion en-titre, trece peste cinci meciuri de foc, revine de la 0-1 la seturi în finală și ridică din nou trofeul deasupra capului. E obișnuit deja cu senzația, dar emoțiile tot îl copleșesc: „Quito e ceva special pentru mine. Mă simt încrezător și simt că joc foarte bine. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am câștigat turneul din nou”, declara Victor, cu gândul că un alt trofeu e aproape imposibil de obținut.
Duminică seară, cumva, s-a găsit din nou în finala unui turneu. Evident, cel de la Quito, pentru că Ecuadorul e locul în care produce tenisul său cel mai bun. Pe parcurs a salvat o minge de meci în fața uriașului Ivo Karlovic, iar locul 156 ATP și forma deplorabilă în care se afla, la 36 de ani, nu-l recomandau ca favorit. Rezistă, însă, unei finale dramatice cu Paolo Lorenzi și, la finalul unui meci nebun, în care a revenit de la 0-1 la seturi, break în spate în al doilea și minge de meci, s-a văzut din nou cu trofeul în mână. A treia oară, la 36 de ani! A devenit rege la Quito, unde a câștigat 15 meciuri din 15 jucate, și a transmis un mesaj clar: nimeni nu se atinge de trofeu atât timp cât copilul sărac din Santiago e aici și joacă tenis.
Puterea de a le oferi altora tot ce ți-a lipsit
Al treilea titlu la Quito i-a dus borna câștigurilor la 1,6 milioane de dolari, puțin pentru un jucător de tenis, dar mult pentru un om de rând. La 36 de ani, e unul dintre cei mai bătrâni jucători din circuit, dar gândul retragerii nu-i trece prin minte. Nu după doar 10 ani de tenis. Acum, însă, e momentul să se gândească la viitor. Pe care, inevitabil, îl leagă de tenis și de Santiago.
Conștient că șansele ca Republica Dominicană să mai ofere vreodată tenisului un triplu câștigător de turneu ATP sunt mici, Victor a lăsat Miami și s-a întors acasă, în orașul din care a plecat în 2006 pentru a-și găsi drumul în viață. S-a întors un alt om, cu altă energie și cu alte gânduri. Are în plan înființarea unei fundații care să-i ajute pe tinerii dominicani să joace tenis și vrea să lucreze cu guvernul pentru a construi terenuri publice de tenis în Santiago, totul pentru a se asigura că puștii din țara sa vor avea mai puțin de suferit în drumul lor spre vârful tenisului. Iar filosofia sa e cât se poate de sănătoasă: „Pe mine mă întărește faptul că am plecat de foarte de jos. Vin din Republica Dominicană și rolul meu e să deschid calea altor jucători, iar asta mă motivează să fiu din ce în ce mai bun. Eu sunt un câștigător! În țara noastră aproape nimeni nu joacă tenis. Până la 18 ani nici nu auzisem despre un turneu precum US Open, dar acum mă bucur de fiecare clipă, nu contează că am 38 de ani sau mai mult. De fiecare dată când intru pe teren devin mai puternic. Cred că totul se întâmplă acum pentru că așa a fost scris. Nu mă pot întoarce în timp, nu pot începe să mă gândesc de ce nu s-a întâmplat totul la 22 sau 23 de ani. Se întâmplă acum și sunt foarte fericit”.
Sunt cuvintele unui om care și-a împins limitele la maximum și a trecut cu calm și știință peste orice obstacol ivit de-a lungul carierei. Sunt cuvintele care pot ține oricând loc de o prefață a unui manual de tenis răsfoit în fiecare seară de cei care știu că adevărata înfrângere e doar renunțarea la visuri.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER