„A schimbat jocul în atâtea moduri, pentru totdeauna. Chiar și în fața celor mai buni jucători, precum Sampras sau alții, el spunea >. A făcut asta ani de-a rândul. A fost cu adevărat primul care a avut un impact atât de important de pe linia de fund a terenului”. Iată portretul pe care i-l face Roger Federer. Prima dată vă gândiți la Rafael Nadal? Derulați rola câteva cadre, în istoria tenisului. Roger Federer s-a lovit brutal în anii de început în circuit de Lleyton Hewitt, jucătorul care a propus o schimbare, o filosofie de joc îmbrățișată de mulți alții și dusă mult mai departe, înghițându-l și lăsându-l în urmă pe Lleyton.
Zilele de glorie ale lui Hewitt par la fel de antice precum Legendele Olimpului. A fost jucătorul care îi lua fața lui Federer, a fost jucătorul cu care Federer era comparat pe vremea când ambii erau doar tinere speranțe ale circuitului și cel care îl lăsa în urmă pe Federer, atunci când elvețianului i se reproșa pe la 20 de ani că încă nu câștigă destul – și mai ales nu se impunea la turneele care contau. Conform biografiei oficiale a elvețianului, „comparativ cu Hewitt, rezultatele sale deveniseră între timp slabe”.
Acea epocă a tenisului a fost parcă ștearsă din amintirea multora – atât de îndepărtat este acest demult. Strălucirea jocului lui Federer și era de glorie cu recorduri fabuloase ce a urmat te fac astăzi să ridici sprânceana când citești – „Federer, omul incapabil să triumfe în Grand Slam-uri”, pentru că între timp a stabilit recordul în ceea ce privește titlurile câștigate.
Acela a fost însă timpul lui Hewitt. Lleyton Hewitt. Primul antagonist, prima „bestia nerra” pentru Federer. Astăzi, tenisul și lumea știe că Rafael Nadal este jucătorul anti-Federer, construit parcă de la zero pentru a strica jocul perfect al elvețianului. Hewitt, cu jocul său centrat pe matematica punctelor, a fost primul tenismen al cărui joc contrasta puternic cu cel al lui Federer. Hewitt a fost și un precursor al lui Nadal, iubit poate de mulți dintre fanii spaniolului: pentru ca înainte de „Vamos”-ul ibericului, tenisul a înregistrat pentru totdeauna în memoria colectivă „Come on!”-ul lui Lleyton Hewitt.
Răsfoind biografia lui Federer, „În căutarea perfecțiunii”, dibuiești rapid biografia lui Hewitt – rivalul care s-a pierdut pe drum, pentru că dacă în primele pagini numele său este introdus abrupt și revine, de peste 15 ori, în episoade pline de emoție pentru Federer, în a doua jumătate numele său dispare și revine doar în enumerații.
Dar dacă…? Sportul nu face casă bună cu „dacă”… Dar, Lleyton Hewitt și Roger Federer, colegi de generație – elvețianul fiind născut cu cinci luni și 12 zile mai târziu decât australianul, ar fi putut fi colegi de antrenament în Australia, iar drumurile lor s-ar fi intersectat diferit. „În 1997, familia Federer s-a văzut confruntată cu o altă decizie importantă: compania Ciba i-a oferit lui Robert (n.r. – tată lui Roger Federer) o funcție de conducere la sucursala din Australia. Inițial, ideea de a imigra la celălalt capăt al pământului a fost primită cu mare entuziasm. Pe măsură ce consecințele apăreau însă tot mai evidente, familia a devenit sceptică (…) nu erau siguri dacă Roger avea să beneficieze în Australia de aceleași șanse ca în Elveția”, dezvăluie cartea „În căutarea perfecțiunii”.
Și îl cunoaștem pe Lleyton Hewitt, prin prisma poveștii spuse de Roger Federer.
Antagonistul. „Hewitt avea însă o strategie de joc diferită, ceva mai simplistă: era foarte rapid, unul dintre cei mai mari luptători de pe terenurile lumii, care își intimida adversarii cu gesturi și răcnete de războinic. Singurul său scop era să trimită mingea peste fileu o dată mai mult decât adversarul său, ceea ce și reușea. În timp ce Hewitt învingea adesea fără să joace extraordinar, Federer făcea exact contrariul: el își entuziasma publicul cu artilerie de lovituri dintre cele mai diferite și cu o tactică agresivă demnă de un virtuoz. Federer părea să aibă posibilități nelimitate – cu toate acestea el pierdea mai mereu împotriva unor concurenți de valoare inferioară, de parcă, după ce ar fi ghicit numerele norocoase la loterie, nu ar fi știut ce să facă cu banii câștigați”, stă scris în cartea despre Federer.
„Una dintre cele mai nemaipomenite partide ale mele”. La 19 ani, „în octombrie, lui Federer îi venise în sfârșit vremea să câștige. În fața a 9.000 de fani adunați la Basel, el a apărat o minge de meci a lui Hewitt, celebrând după trei înfrângeri, prima sa victorie în fața jucătorului australian (n.r. – 6-4 5-7 7-6/6). >”. Un succes-ancoră, capital pentru Federer.
„Am irosit o șansă uriașă, iar asta doare”. Hewitt era numărul unu, dar jocul nu mergea. În 2002, Federer simțea că este favorit la Turneul Campionilor de la Shanghai. „A început furios partida cu câștigătorul turneului din anul precedent, preluând conducerea cu 3-0, apoi cu 5-2. Hewitt însă aleargă bine și luptă din răsputeri. El reușește să apere cinci mingi de set, să preia conducerea cu 6-5, să mai apere alte cinci mingi de break și să câștige primul set cu scorul 7-5. (…) După două ore, Federer avea un oarecare avantaj. La scorul de 4-3, el beneficiază de două mingi de break, pe care însă le irosește. Servele lui devin tot mai nereușite. 4-5. Hewitt ajunge la a doua minge de meci, dar comite o dublă greșeală! Următorul break, 5-5. Federer folosește mingi noi. Acum este rândul lui să facă greșeală dublă, după care mai face una. Iarăși se ajunge la break și Hewitt are o șansă să câștige meciul. Federer reușește să apere și cea de-a treia minge de meci, dar pe cea de-a patra o trimite în out„. Presei internaționale, Federer i-a declarat – „Nu îmi reproșez nimic”, dar biograful Rene Stauffer punctează că pentru jurnaliștii cunoscuți, din Țara Cantoanelor, Federer admite: „Norocul nu a fost de partea mea. Am irosit o șansă uriașă, iar asta doare„. În fața lui Hewitt, jocul lui Federer, încă neperfectat, ca și mentalul, era expus. Iar asta contrasta cu nevoia elvețianului de a-și vedea rivalul de moment răpus. Complex? Nu. Dar o povară în plus în duelurile cu Hewitt exista, iar simptomele se regăsesc până în ziua de azi în jocul lui Federer, atunci când nemesis-ul său are un nume, un chip și un CV bine pus la punct.
Luptătorul din arena-congelator. Hewitt este unul dintre primele nume care îți vine în minte atunci când trebuie să numești rapid jucătorii cei mai încăpățânați în a se agăța de adversar, în a amâna înfrângerea până dincolo de limitele suportabilului din punct de vedere fizic. Darren Cahill explica, într-un amplu interviu, că întreaga forță mentală și încrâncenare din partea celui pe care l-a instalat în cărțile de istorie la rubrica cel mai tânăr număr unu din istorie se alimenta tocmai dintr-o lipsă de încredere pe care acesta o simțea venind de la cei din jur. De la liderii tenisului australian. „Înr-un fel, era Lleyton Hewitt versus restul lumii„, afirma Cahill. Federer s-a ciocnit de luptătorul Hewitt, în Cupa Davis – o combinație supremă pentru jucătorul predispus la meciuri maraton, australianul având cele mai multe partide de cinci seturi jucate în turneele de Mare Șlem – 45! În Cupa Davis însă, Hewitt era un alt animal – mai flămând, mai determinat. A ridicat Salatiera de Argint deasupra capului în două rânduri – 1999 și 2003, dar poveștile cu Lleyton Hewitt și al lui sacrificiu pentru Australia sunt mult mai multe. Ca și mesajele pe care fani din lumea întreagă i le trimit în ultimele luni: Love Hewitt.
„Duminică, o zi răcoroasă, Federer pare să domine partida cu Hewitt, inițial jocul fiind relaxat. La scorul de 7-5, 6-2, 5-3, victoria cu numărul 11 din Cupa Davis pare de neevitat (n.r. – în contul lui Federer). Totuși, cu două puncte înainte de a câștiga, meciul își schimbă direcția. O mică scăpare a lui Federer îi e suficientă lui Hewitt pentru a reveni în joc, sub privirile a 12.000 de spectatori„, pe Rod Laver Arena, acolo unde acoperișul este lăsat deschis. Și este frig, foarte frig. Jurnaliștii se retrag în centrul de presă, pentru că scrisul devine un calvar pe Central. „Hewitt povestește plin de mândrie că s-a gândit permanent la felul în care Pat Cash a schimbat, la Melbourne, direcția partidei din Cupa Davis împotriva suedezului Pernfors – mi-a rămas în minte fiecare punct din acel meci„. Și cartea atestă: Hewitt reușise prin acel succes, 5-7, 2-6, 7-6(4), 7-5, 6-1, din start de 2003, să îl determine pe Federer să își spună: nu merit să fiu numărul unu în acest an.
„Furtuna perfectă” a poveștii Federer – Hewitt. În 2004, în finala US Open-ului, „Federer reușește o adevărată operă de artă, nepermițându-i jucătorului australian să obțină în 17 minute decât 5 puncte. Când, la scorul de 0-6, 0-2, Hewitt reușește să câștige primul său game, publicul de pe stadionul Arthur Ashe este în picioare, aclamându-l„. Roata se întorsese și chiar dacă Hewitt revenea în set, Federer punea propteaua și își păstra întâietatea, cu un 7-5. „Dacă ar fi reușit să egaleze la seturi, meciul ar fi fost cu totul altfel„, admitea Federer. Dar apoi, „orice urmă de opoziție din partea lui Hewitt fusese spulberată„. Hewitt a fost ironizat, luat la mișto, terfelit de presă, pentru că devenea doar al doilea jucător din istorie care pierdea finala US Open-ului cu două seturi albe, de 0-6. Federer iși luase prima revanșă după eșecul din frigiderul lăsat deschis de australieni în Cupa Davis, pe același teren australian, chiar de Ziua Australiei, învingându-l în Openul Vesel pe Hewitt. Cu finala de la US Open, se aduna deja un șirag cu patru meciuri luate de Federer, fiecare cu câte un set la zero. Însă spiritul lui Hewitt era înfrânt abia după US Open.
Ecuația fusese rezolvată. În același timp, Hewitt îmbătrânea, jocul lui fizic producea fisuri care urmau să ducă la accidentări. iar Federer absorbise șocul – un șoc pe care avea să îl resimtă peste ani, de la jucătorii care au venit cu o nouă viteză, o nouă turație și ceva forță în plus față de Hewitt. Precedentul fusese creat pentru Federer, însă mult mai dureros pentru Hewitt.
Maratoniștilor din următoarea generație, venită când Hewitt încă era în floarea vârstea, australianul le-a numărat începând din 2006 game-urile luate. Șase victorii strânse de Nadal, cu cel mai strâns set – un 6-4. Lui Djokovic, Hewitt i-a smuls patru seturi, dar finalurile i-au aparținut de șase ori consecutiv sârbului. Pe Federer l-a mai învins de două ori – la Halle, în 2010 și la Brisbane în 2014, victorii în turnee mici, surprize, care nu mai ștergeau nici măcar praful de pe un verdict dat cu ani în urmă: Hewitt este un jucător care până la urmă „a rezistat surprinzător de multă vreme asalturilor lui Roger Federer”. Hewitt a eșuat, în timp, pe o listă ce îl cuprinde și pe Roddick, a non-rivalilor lui Federer, pentru că, susțin analiștii, rezistența opusă de aceștia în perioada de glorie a lui Federer a fost minimă. Totuși, Hewitt are în cărțile de istorie ale tenisului una dintre cele doar 12 domnii care a inclus un an calendaristic fără sincopă.
Și Lleyton Hewitt s-a operat, în 2006 și în 2012 la picior, iar în 2008 la șold. Trei operații plus alte zeci de accidentări „mărunte”. Hewitt este și un „continuator al artei limitării, a lui Jimmy Connors, varianta modernă – după cum susține Heinz Gunthardt” (în care americanul considera că este un avantaj cunoașterea unui număr limitat de lovituri, pentru că astfel problema selecției era eliminată). Hewitt a ieșit de patru ori din Top 100, după perioada de domnie în fruntea ATP. A revenit de trei ori, iar acum, când este numărul 308 ATP, spune adio tenisului văzut din spatele liniei de fund, pentru a-l privi de pe banca din teren, din postura de căpitan-nejucător al echipei de Cupa Davis a Australiei.
Trimis prea departe pe tablou de Federer la tragerea la sorți pentru a spera la un ultim meci de adio la Australian Open împotriva elvețianului (posibil doar în finală), Hewitt părăsește scena sportului alb, realizând o dată în plus saltul important înaintea lui Federer. Elvețianul mai are meciuri de jucat și poate și trofee importante de ridicat deasupra capului.
Hewitt, jucătorul cu inimă de leu, născut la Adelaide, se retrage cu 30 de titluri și peste 600 de victorii în circuit. Retragerea lui, în inima unui complex a cărui arenă centrală îi aduce omagiu lui Rod Laver, împrumutându-i numele începând din anul 2000, va smulge lacrimi. Va depăși ca intensitate momentul Flaviei Pennetta, de la US Open? Va semăna cu ultima reverență făcută de Andre Agassi pe Arthur Ashe stadium, în 2006? Este un pariu greu de pierdut acela că Hewitt va spune adio tenis pe Terenul Central. Fanii îi vor simți lipsa. Când va spune adio – marți, sau joi, sau sâmbătă… este o chestiune de timp…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER