Nu au aer teatral și se i se adresează direct. Nu au un ton impersonal și robotic. Nu caută savante formulări. Își interpretează doar propriul rol. Mesajul transmis e sigilat de personalitatea fiecăruia. Își odihnesc zâmbetul în insensibilul obiectiv de filmat. Și știu că expresivitatea lor ar face și cele mai îngândurate pietre să mustăcească.
Sunt tonici. Și ancorați în frumusețea vieții. Sunt blânzi. Și înarmați cu hotârâre și optimism. Au o inteligență ascuțită ca un bisturiu. Mizează pe farmec și curaj. Pe intuiție și noroc. Și sunt la vârsta în care își doresc să atingă stelele și vor ajunge cel puțin pe Lună. Pare că au aripi ca îngerii de pe pereții bisericilor. Și au atins vârsta la care nu-și subestimează nici cel mai bont creion. Sunt mai super ca Superman și mai super ca Superwoman. Sunt mai naturali ca toți actorii din „Liberian Girl” al lui Michael Jackson. Și mai încrezători ca orice păpușă simpatică made in Russia.
Elevii de la British School luminează cu căldură. Și ar putea să ia oricând un casting pentru un film bun. Pentru că sunt implicați în minidiscursul pe care-l prezintă. Și devin parte a poveștii pe care o spun. Povestea de la British School s-a născut dintr-o poveste în franceză. Clădită pe fiecare fir de praf roșiatic de la Roland Garros și pe ideea colegului nostru, Remus Achim.
Povestea de la British School e spusă din rândul patru, banca de la geam. Pentru a patra jucătoare de tenis a lumii: Simona Halep.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER