Dincolo de valoarea echipei lui Zoran MilinkoviÇ, Chipciu&Co vor trebui să suporte în deplasare și presiunea incredibilă a fanaticilor suporteri sârbi. „Grobari” sunt recunoscuți drept unii dintre cei mai fanatici din Europa și, la nivelul peluzelor, ar putea fi calificați an de an în fazele finale ale Champions League. În urmă cu mai puțin de doi ani, jurnaliștii ProSport au asistat la un meci jucat de echipa de baschet a lui Partizan. Vă prezentăm mai jos experiența trăită atunci de Costin Negraru, actualul ofițer de integritate al FRF.
„Meciul nu mai are cine știe ce miză. Avem șanse mici să ne calificăm, dar o să fie o experiență frumoasă pentru tine!”, te introduce un fan al lui Partizan în atmosfera partidei ce stă să înceapă în aproape o oră. Echipa de baschet din capitala Serbiei joacă în Euroliga împotriva ucrainenilor de la Budivelnik Kiev, ultimul loc din grupă, pe impresionanta Kombank Arena. Sala de 25 de mii de locuri este însă aproape goală și începi să ai dubii legate de „experiența frumoasă” pe care ți-au promis-o suporterii sârbi. Singurul loc din Kombank Arena plin-ochi este cel în care stau ultrașii lui Partizan. Și aceea este o zonă în care, înainte să intri, te gândești de mai mult de două ori. Asta pentru că aici nu par să existe restricții pentru ultrași. De fapt, aceasta este situația tuturor cluburilor mari din Serbia, indiferent de ramura sportivă.
Ultrașii „pitici”de la inelul al doilea
Înapoi în sală unde se sudează țigările. Un alt lucru neobișnuit pe care trebuie să îl accepți pe Kombank Arena din Belgrad.
„Volim ga!”, se aude de undeva de la inelul al doilea al sălii. Întorci mirat capul împreună cu ceilalți trei mii de oameni. Încă o dată: „Volim ga!”. În întunericul de la etaj distingi siluetele a 15-20 de puști, niciunul mai mare de 12 ani. Copii încearcă să dea tonul unui cântec pe care, de obicei, jucătorii îl cântă împreună cu galeria la finalul partidelor. „Volim ga!”, a treia încercare și „Grobari” intră în jocul puștilor! Vocile copiilor se combină ciudat cu cele ale bărbaților în mijlocul cărora te-ai fi temut să stai. Urmează un sfert de oră în care ți-e greu să te hotărăști unde să te uiți. Zâmbești. „Galeria noastră are viitorul asigurat. Băieții ăștia sunt viitorul!”, îți zice, cu mândrie, un bărbat pe la vreo 40 de ani. E în sectorul rezervat jurnaliștilor, dar asta nu-l împiedică să se urce pe scaunul așezat în fața sa și să fluture fularul alb-negru al lui Partizan.
„Nu există un Divac în fotbal!”
Oameni se liniștesc. Nu e neapărat cuvântul potrivit, dar atmosfera e ceva mai calmă după sfertul de oră în care te-au sufocat cântecele sârbilor. Profiți de ocazie și de faptul că au mai rămas minute bune până la începutul meciului și începi să te informezi despre pasiunea nebună pe care oamenii o au pentru baschet. Deloc surprinzător, toată lumea din jur se grăbește să-ți explice. Și încep variantele. Nu se bat cap în cap, dar nici foarte multe în comun nu au. „Nu știu dacă ai văzut vreun meci de fotbal de la noi, dar îți spun că te ia somnul în fața televizorului! N-ai ce să vezi! Nivelul este foarte slab, iar de performanțe europene nici n-are rost să vorbim. Aici e altă situație. În 2010, de exemplu, am ajuns în în Euroligă! E o performanță uriașă!”, e primul argument primit. Urmează, imediat, al doilea motiv: „Spațiul iugoslav are tradiție în ceea ce privește sportul ăsta. Și de aici au plecat jucători uriași. Vlade Divac, de exemplu, a fost fantastic, un jucător legendar în NBA. Lui nu ai cum să îi găsești un corespondent în fotbal”.
Cum tu vii dintr-o țară în care atenția îndreptată către alte sporturi este minimă, încerci să aperi sportul căruia mulți îi spun încă „rege”: „Bun, dar Iugoslavia l-a dat pe Robert Prosinecki… el a jucat la Barcelona, la Real Madrid. Nu poți mai sus de atât în fotbal!”. Sârbii nu renunță: „Ah, dacă vrei să vorbim despre Croația, atunci amintește-ți de Drazen Petrovic. Unic! Inegalabil!”
Oamenii par să nu depună nici cel mai mic efort în a-și apăra cauza, probabil că poartă des discuții de genul acesta cu străinii prea puțin familiarizați cu baschetul. Dialogul se termină brusc. Nu pentru că n-ai mai vrea să îi auzi povestind, ci pentru că, pur și simplu, fluierăturile îți lovesc puternic timpanele. Au intrat pe parchet jucătorii lui Budivelnik și sigur nu ți-ai dori să fii în locul lor.
Un YNWA într-o limbă imposibilă
Baschetbaliștii lui Dusko „Dule” Vujosevic intră în sală doar atunci când un „ole” spectaculos le însoțește numele. Așa spune tradiția la Partizan. Începe imnul, moment în care fiecare om din sală își ține fularul deasupra capului. Observi că ești singurul fără echipamentul potrivit. Îți plimbi privirea prin sală și încerci să înțelegi ceva din cântecul sârbilor. Finalul te surprinde într-o tentativă ușor penibilă și complet involuntară de a îngâna melodia.
Meciul – unul de care suporterii sârbi se temeau – se dovedește a fi fără mari probleme. Perfect pentru spectatorii neutri care își împart timpul între jocul propriu-zis și spectacolul tribunelor. Ai senzația că sala stă să se prăbușească atunci când 19.000 de oameni sar și te întrebi cum Dumnezeu reușesc jucătorii să-și păstreze concentrarea.
Împreună la final
76 – 61, scor final! Partizan câștigă mai lejer decât arată tabela. Te pregătești să ieși din sală, îți pare rău că s-a terminat, dar o mână pe umăr te oprește din drum: „Stai! Trebuie să vezi finalul!”.
Jucătorii se aliniază în fața galeriei. Tăcere! Liderul ultrașilor dă tonul pentru un ultim cântec alături de baschetbaliști. Mesajul e simplu, dar reflectă adevărul la Belgrad: „Oriunde vei juca, noi vom fi alături de tine!” „Gde god ti da igras tu su tvoji Grobari…”.
Pe YouTube există o filmare cu reacția fanilor lui Partizan după o înfrângere din Euroliga. Tradus, titlul filmulețului – „Casovi ljubavi” – înseamnă „Lecții de iubire”. La Belgrad, lecția e predată la fiecare meci.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER