Au trecut deja câteva zile de când Olanda nu s-a dat la o parte destul și ne-a executat toate visurile și calculele. E deja tardiv să-l mai luăm pe Pițurcă la întrebări de genul „de ce nu l-ai băgat pe Marica” sau „ce a cautat Florentin Petre la Euro”. Ceea ce m-a frapat însă a fost declarația lui Contra: „Ați fi vrut să atacăm? Păi cu cine?”. Ei bine, trebuie să recunoaștem, cam avea dreptate.

La prima vedere pare simplu. Italia-Franța 0-0 și, vorba celui mai urât optimist din România, ne doare-n pălărie cu Olanda.

Numai că problema asta simplă se complică înmiit când e vorba s-o aplicăm pe teren. Nu că ar fi imposibil, dar nu depinde de noi, așa că nu trebuie să ne gândim la asta neapărat. Și totuși, cum ar trebui să jucăm cu Olanda?

4-0 cu Muntenegru. Să recunoaștem, a fost exact genul de scor pe care îl speram la meciul ăsta. Numai că jocul n-a fost și asta mă îngrijorează un pic, evident, cu mențiunea că a fost doar un amical.

Ce-a fost bine:
Mutu: exact ceea ce speram de la el. Nu se bagă unde nu-i fierbe oala (decât puțin, așa, că doar na, e vedeta!), își păstreză sarcinile, vine și în apărare, e bătăios și scoate din joben câte o execuție de „il fenomeno”.
Dică: e ce trebuie să fie, adică omul-surpriză. Execuțiile lui ne fac să sperăm că, dacă Mutu prinde o zi proastă, avem pe cine să ne bazăm.
Lobonț: sigur, calm, capabil chiar să-și depășească norma.
Chivu: a dat câdteva pase excelente, a fost un play-maker neașteptat, dar eficient

Luca Toni îi urează lui Adi să aibă un Euro de excepție. Domenech și Donadoni ascund în spatele declarațiilor de complezență teama de Mutu. Și noi, ziariștii, când îl întrebăm pe câte vreun olandez, englez sau pakistanez ceva de naționala României, începem cu „ce părere ai de Mutu?”. De-abia pe urmă urmează aceeași întrebare despre Chivu și, dacă întrebatul chiar știe de ambii, îndrăznim să pomenim de Lobonț. Ne punem speranțele în el chiar dacă încercăm cu orice ocazie să aruncăm clișee de genul „există 11 jucători în echipă” sau „România nu e dependentă de el”. Mutu trebuie să facă față unei presiuni nebune, e adevărat, dar ceva mai diferită. Trebuie să suporte toate speranțele noastre, trebuie să înfrunte toate grijile și angoasele care ne bântuie. Și, după toate astea, trebuie să mai si joace bine, să strălucească, să dea goluri și să ne treacă de grupe. Pare cam mult, nu? Păi e cam mult!

Șase patroni din fotbalul românesc vor ca echipele lor să nu se mai prezinte contra Stelei în campionatul viitor dacă Gigi cu a sa geantă nu va fi retrogadat. În Liga I există déjà echipele care își dau viața pe teren cu Steaua de parcă ar fi finala Ligii Campionilor și cele care se lasă orbite de nocturna de pe Ghencea mai mult decât e cazul. Giovani a sărit din barca lui Dinamo și a trecut în cea a lui Gigi. L-au cooptat și pe Nețoiu și au făcut împreună „3G”. Suporterii din Liga I s-au împărțit între cei care îl aplaudă pe Gigi și cei care îl urăsc de moarte. Suporterii Stelei s-au împărțit și ei după același algoritm. Și la capitolul arbitri e cam la fel. Pe la FRF și LPF, aceeași poveste. Pro Gigi sau anti Gigi. La asta a ajuns să se rezume fotbalul din România.

În România, în fiecare domeniu de activitate există anumite cutume și un anumit fel de a face lucrurile. De exemplu, politica se face la o fleică, iar fotbalul se joacă cu geanta de bani pe masă. Sau, mă rog, pe vremuri, cu aprobările de Dacia 1300 sau de Aro (pentru marile performațe!). Ocazional, cele două domenii, fotbalul și politica, se intersectează. Acum, la mijloc e Gigi. Cu al său vicepreședinte-amic-compatriot-comisionar, Teia și cu mai puțin celebrii Fane&Marcel. Mai mult, despre primul am aflat că Gigi îl consideră și” un om citit”. Cine știe, poate la sala de wu-shu sunt pe pereți citate din Kirkegaard și Eliade. În fine. Ce-am învățat din ancheta DNA? Că gențile cu bani există în fotbalul românesc și că Gigi Becali e principalul furnizor. Bravo măi băieți! În sfârșit, ne-ați luminat și pe noi, lucru pentru care vă mulțumim. Și iar l-am văzut pe Gigi pe la toate televiziunile, explicând cum el a făcut multe lucruri ilegale în viață, dar niciunul imoral. Eu aștept cu interes și momentul în care DNA, SRI, SPIR, DIAS, cine-o fi, or să descopere că Gigi a dat bani și unor echipe ca să nu-și rupă picioarele. Și atunci o să fiu la fel de șocat ca și acum.

Steaua a învins la Craiova și pentru că, în duelul principalelor guri de foc ale celor două echipe, Pepe Moreno i-a luat fața lui Florin Costea.

E adevărat, dacă stăm să privim statistica, nu cu mult. La pase reușite sunt sensibil la fel, la intercepții e egalitate, la pase utile de asemenea, iar până și la șuturi pe poartă, poate cea mai utilă parte a respectivei statistici din moment ce subiecții monitorizați au fost doi atacanți, scorul e 1-1.

Soare orbitor, crănțănit de semințe, o galerie dinamovistă contestând tot, de la acționari la jucători. Atmosferă de lâncezeală.

Lucruri notabile la Dinamo în primele 30 de minute: o săritură a lui Goian pe lângă minge, câteva fente mai lente ca melcul ale lui Zicu, câteva neînțelegeri Bratu-Dănciulescu, plus capriciile lui Cristea (un dribling, o pasă bună și un șut în plopi). Craiova: atenție, ambiție, un ricoșeu dumnezeiesc până la Dina și e 0-1! Dinamo trage de ea, se trezește un pic, o pune și de câteva atacuri. Dorel Stoica pune și el umărul la resuscitarea lui Dinamo, cu un cot în gura lui Dănciulescu. Pe urmă iar liniște. Și dintr-o dată, Zicu dă o pasă „genială”, care îi deschide drumul spre fericire lui Costea. 0-2! Craiova jubilează, dar încă n-a văzut nimic!

Câteva lucruri inedite pentru Giulești. Spectatori, plase, chibrituri contra brichete la intrare și, poate cel mai ciudat, Pandurii Târgu Jiu venită pe cai mari, având în dreptul ei epitetul de echipa momentului. Șase victorii consecutive și un egal, un palmares mai mult pentru o echipă care trage la titlu decât pentru una care se uită cu teamă la locurile care duc în „B”.

Puțini spectatori, mai multă lume de prin cartier și galeriile celor două echipe. Urziceniul, o echipă inventată peste noapte de Bucșaru și crescută ca Făt-Frumos (într-un an cât alții în zece) de Petrescu și Meme contra Buzăului, a.k.a. Steluța, echipa în care oricine prinde o ură momentană pe Steaua

Am râs cu toții de Gigi când a zis în iarnă că își vrea echipa pe primul loc până la Paște. Acum, la cum merg lucrurile, se naște întrebarea dacă nu cumva până atunci Steaua va fi, matematic, campioană! Și pentru că toate mergeau în favoarea lor, minus episodul „amicalului”

Amenințările lui Rădoi de dinainte de meci n-au fost doar vorbe în vânt! Căpitanul și-a asumat responsabilitatea pentru declarația „CFR-ul e doar un lider de conjunctură” și a intrat pe teren încă din primul minut ca să-și probeze cuvintele.
Mirel a dat uitării problemele de la genunchi și a reintrat pe gazon! Pentru prima dată după mult timp, tribunele de

ProSport vă prezintă în amănunt cum se poate naște povestea de camaraderie dintre doi rivali de pe terenul de joc: legenda în viață a Stelei și o fostă glorie a lui Dinamo. Uneori, din astfel de cazuri poate reieși frumusețea fotbalului. Marius Lăcătuș e un simbol al Stelei. „Fiara”, singurul număr 7, adevărata emblemă a roș-albaștrilor, așa cum le place suporterilor din Ghencea să-l numească.

În primăvara anului trecut, Steaua și CFR se băteau cu același patos ca și acum, miza atunci fiind locul al doilea, pentru că pe Dinamo nu putea s-o mai ajungă nimeni. Iar meciul direct a fost runda decisivă. Câștigată de Steaua, partida are o poveste aparte. Întâlnirea de la Cluj s-a disputat în aprilie 2007. Vișiniii aveau prima șansă, făcuseră un campionat excelent și, cu o victorie în fața roș-albaș­trilor, și-ar fi asigurat în proporții mari locul al doilea, cel care ducea în preliminariile Champions League.

În timp ce suporterii îi strigau insistent demisia, Mircea Rednic (foto) s-a dezlănțuit la conferința de presă, atacându-i fără menajamente pe jucători. „Puriul” i-a găsit responsabili de eșec pe oamenii din defensivă, făcând trimitere la Marius Constantin și la Vasile Maftei. „Universitatea a jucat excelent, noi rușinos! Este incredibil că un jucător al nostru a făcut ce a făcut la ambele goluri ale Clujului.

Giuleștiul a avut mereu ceva aparte în a-și aclama idolii. Că în tribună sunt 20.000 sau 8.000 ca aseară, nici nu are importanță. Iar Pancu e un idol, poate singurul și fără discuție cel mai mare dintre ei. Și tocmai ceva-ul ăla al tribunelor te face să vrei mereu să le răsplătești.