Cine a fost omul num��rul unu al lui Dinamo ��n meciul cu Rapid? Hai s-o lu��m pe ghicite.. Alexe? A dat dou�� goluri, ��i-a f��cut treaba ��i avea nevoie de aceast�� resurec��ie la o or�� de v��rf, cu maxim�� vizibilitate. Dar nu e el. Curtean? Surpriza pl��cut�� a derbyului, lucid cu mingea la picior, prieten cu obiectul muncii. Dar nici el nu e! Alvarez? Ei, a��i! Sl��bit miraculos, are calitate ��n centr��ri, dar e liniar ca firul de a���� ��i joac�� doar c��nd are mingea. Bonetti? ��i el inspirat, dar ��n nici un caz omul serii. B��lgr��dean? A scos miraculos de sub bar��, dar e vorba despre altcineva. Balaj? Ha,ha! Au fost ceva probleme, dar nici el nu culege sufragiile.

Pe un post, Oțelul-Astra. Pe altul, Real-Celta. Pe al treilea, Juve-Napoli. La ce să te uiți mai întâi? Mai la vale, pe telecomandă, tenis de masă. Auzisem ceva de un Campionat European în Danemarca, de o finală la dublu.

Gabi Iancu e de pus oricând pe prima pagină, înaintea arestării lui Ciorbă, a jetului lui Bora Nikolici sau a nopții generalilor echipei naționale, după meciul cu Olanda.

Dacă Adi Popa e un fotbalist care bate cu succes la poarta afirmării, Corneliu Vadim Tudor e o instanță. De peste 30 de ani judecă precum un președinte de complet moral și fizic al nației tot ce vede și probabil că dacă n-ar face-o cu talent și spirit și-ar atrage și mai mulți adversari decât are în realitate. De multe ori însă, necunoscând sau lăsându-se pradă primei impresii, maestrul riscă să pronunțe sentințe pripite asupra unor oameni care chiar nu merită să cadă nevinovați sub verbul său vitriolat.

Într-o emisiune mondenă l-a făcut praf pe Adi Popa, comparându‑l cu o damigeană care se rostogolește. Total eronat și total nedrept! Poate și descurajant pentru un tânăr care a ajuns prin muncă în pragul echipei naționale și care a apucat să-i intre pe poartă chiar și pentru mai puțin de o jumătate de ceas.

Popa a avut privilegiul de a debuta în echipa națională, dar și ghinionul de a o face într-un moment prost, la 3-1 pentru Olanda, când, în ceea ce ne privește, mai erau foarte puține de făcut. Și tocmai el a încercat să clatine ceva din mediocritatea care ne cuprinsese, însă arbitrul scoțian n-a vrut să dea penalty la o fază în care, conform multor specialiști, ar fi trebuit să recurgă la acest gest.

Dacă am pierdut meciul cu Olanda, nu Adi Popa e principalul vinovat. Într-o canonadă de critici asupra lui Pițurcă, un om de vârsta, experiența și nivelul lui Corneliu Vadim Tudor n-ar fi trebuit să-și scape obuzele asupra unui tânăr care are două defecte. Primul, că s-a

De fapt, pentru noi totul s-a terminat în minutul 8, când am primit acel gol marcat de Lens, cu capul din afara careului. Stați liniștit, domnule Csaba Asztalos – mereu îmi vine să vă spun George Astaloș, ca poetului și dramaturgului stabilit la Paris – nu e nici o aluzie rasistă în titlu, e doar o întîmplare veche de mai bine de treizeci de ani, pe care o voi povesti imediat.

Echipa națională a României a fost învinsă, marți, pe Arena Națională din București, cu scorul de 4-1 (3-1), de reprezentativa Olandei, într-un meci din Grupa D a preliminariilor Cupei Mondiale din 2014, acesta fiind primul eșec al „tricolorilor” în actuala campanie de calificare.

Au marcat: Marica ’40 / Lens ‘9, Martins Indi ’29, Van der Vaart ’45+2 (penalti) și Van Persie ’86.

Chiar dacă multora nu le convine, sau mai corect spus, nu ne convine, să aducă laude unei persoane cu care au fost deseori în conflict, este imposibil de separat victoria din Turcia de meritele clare ale lui Pițurcă. De flerul cu care a gândit anumite situații, de inspirația pe care a avut-o și până la urmă de norocul care l-a ocrotit și ne-a ocrotit. Încă nu știm dacă vom ajunge în Braziolia, dar dacă vom fi acolo punctul de plecare al călătoriei peste Atlantic trebuie să fie malul asiatic al Bosforului.

Nu-l numesc arici tricolor, pentru a nu bagateliza un simbol național. Doar galben, e mai bine așa! Asta e echipa națională a României, un arici cu țepi, pe care nu poți pune mâna, mingea sau ce vrei să pui, pentru că te înțeapă. Țepii noștri naționali au fost extrem de ascuțiți, ne-am strâns cu totul sub ei și am izbutit o seară rezonantă.

Când toată lumea spune c-ar trebui să facem 6 puncte din dubla cu Turcia și Olanda, dar că n-ar fi rele nici 4, Mircea Sandu ne taie tot elanul și proclamă că ar fi foarte bine să luăm măcar un punct! Cum adică, doar unul? Uite așa! Unul!

Alexandru Maxim se bucura de venirea la echipa națională prin prisma privilegiului de a-l cunoaște pe Mutu. Fotbaliștii născuți în 1990 și după, care nu l-au prea apucat jucând pe Hagi, continuă să se închine la icoana lui Mutu. Ei scriau numărul și numele lui pe spate, îi sorbeau biografia din tabloide și golurile de pe net. Îi inventariau întâmplările vieții și-și doreau, poate că își mai doresc, să joace și ei, într-o viață de om, la Inter, la Juve și la Chelsea.

La acest capitol chiar n-avem de ce să-l certăm pe selecționer. Cât te-ai uita prin fotbalul nostru, rămas în țară sau plecat în diasporă, nu dai de un fundaș dreapta decent. E indecent să constatăm asta, dar e adevărat! După accidentarea unicatului Mățel, care ne dăduse iluzia c-ar putea rezolva problema, am intrat complet în ceață.

Lui Raul Rusescu i-au spus reporterii că e convovat la echipa națională. Atacantul Stelei a dat semnificativ din cap, apoi a schimbat subiectul, ducându-se tot în direcția meciului cu CFR, unde fusese iarăși cel mai bun român de pe teren (pentru că numărul unu per global a fost Georgievski) și marcase, iarăși și iarăși, golul victoriei.

Al-City și Al-PSG sunt două oaze doldora de bogății arăbești, ticsite cu cămile îngrășate artificial și golite complet de suflet. Miliardarii pe covoraș le-au îmbuibat dintr-o vanitate pe care Orientul o subîn

Nu e doar un joc de cuvinte, e o realitate. BATE Borisov, colega din urna a patra a CFR-ului, a câștigat în prima etapă la Lille, ceea ce este aproape același lucru cu a spune că ai noștri au învins la Braga, deși Lille a cucerit nu demult un titlu în Franța, ceea ce înseamnă destul de mult.

Apoi, în runda a doua, cu United, CFR și-a arătat limitele de echipă estică alcătuită din vestici, în vreme ce BATE a dat de pământ cu Bayern. O să se spună că Manchester e cea mai valoroasă echipă care a venit în ultimii ani în România, de acord cu asta, dar Bayern e finalista în exercițiu a Champions League, despărțită de toartele trofeului doar de un penalty de departajare.
În loc să se împreune, de-aici încolo ideile se despart. CFR a investit bine, a câștigat trei din ultimele cinci titluri interne, și-a bazat mereu filosofia pe străini, în fața lui United aliniind în formula de start doar trei români, iar pe parcurs mai intrând unul. E un vestiar în care se vorbește mult portugheza și o structură bazată pe un sistem de vânzare-cumpărare eficient. În lojă sunt mai mereu scouteri care vin fie după Kapetanos, fie după Sougou, fie, în trecut, după Alvaro Perreira sau Traore. Mecanismul economic funcționează perfect, relațiile din echipă sunt corecte, dar parcă lipsește acea coeziune care să-i facă pe jucători să lupte până cad jos și pe suporteri să-i simtă mereu ca fiind de-ai lor.

Dincolo, la Borisov, lucrurile stau exact pe dos. Cu Bayern, pe teren au fost 10 titulari bieloruși plu

În toamna lui 1993, un puști de nici 17 ani se agăța de scara acceleratului Craiova-București. Cu părul încă ud de la duș, se lăsa greu tras de limbă despre meciul pe care tocmai îl încheiase. Debutase în prima ligă în echipa lui Electroputere antrenată de Ovidiu Drânceanu, alături de Narcis Mohora, Cristi Albeanu, Gabi Popescu, Fane Nanu, Samir Zamfir, iar acum alerga la lotul de juniori. Vreun an Ionel Dănciulescu a tot făcut naveta așa, între Valea Roșie și lotul național.

Am văzut echipa Petrolului plecând de la hotel spre stadion. Ca să ajungă la autocar (mai contează oare că e colantat cu galben-albastru peste însemnele alb-negre ale lui U Cluj?), fotbaliștii au trecut printr-un culoar viu, însuflețit de dragostea suporterilor. Oare unde în România jucătorii mai sunt petrecuți cu încurajări în drumul spre arenă? În mod normal, atunci când agenții de pază fac cu greu față mulțimii care vrea să te atingă ți să te încurajeze, te încarci pentru zece vieți iar pe teren te descarci tot ce ai mai bun.

Săptămâna trecută, după Pandurii – CFR, ni se spunea dinspre Gruia că ar trebui ca organele statului să-l ancheteze pe Cristi Balaj, care are un nivel de trai foarte bun, mult peste cât i-ar permite câștigur

Cu toate că Steaua merge ceas, Laurențiu Reghecampf are aerul că-l deranjează ceva. Parcă nu e el, n-arată ca un antrenor care conduce în clasament, a făcut un rezultat bun în Europa și s-a calificat în Cupă. Senzația pe care o lasă, în ciuda laudelor cu „Tata Reghe” venite dinspre loja oficială, e că opera încă nu e completă. Iar acesta pare să fie motivul pentru care Reghe a decis la un moment dat să-și sisteze (sau doar sa-ți rărească?) aparițiile televizate

De la stadionul pustiu ca o peșteră și neprimitor ca un beci părăsit al lui Dinamo, imaginile s-au mutat imediat la Ploiești. Parcă într-o altă lume, aici era animație, pasiune, viață. Pentru un meci cu Măciuca, arena se umpluse mai mult de jumătate, galeria era la locul ei, cântecele se auzeau clar, în frunte cu acel șlagăr „Pentru tine fac orice”, care e un fel de Hotel California al muzicii de peluză, adică un fel de maximum al genului, greu de egalat.

Tribuna Petrolului e frumoasă pentru că stadionul e superb, dar și pentru că dintotdeauna a existat publicul care să merite așa o arenă. Petrolul a avut suporterii în spate și când juca la matineu, și când era în exil la Moreni sau la Buzău, tot timpul! Oamenii de acolo nu numai că-și iubesc echipa, dar și simt fotbalul, se prind imediat când cineva sare coarda și-l scot pe client de la suflet. La fel, îi adoptă instantaneu pe cei pe care îi simt devotați și profesioniști, dovadă că foștii rivali Galamaz și Geraldo le-au ajuns la inimă.

Tocmai aici apare problema. Duminică, pe minunatul stadion de la Ploiești vine Steaua. În timpul meciului cu Damila, scandările tribunei mai ales la asta s-au referit, iar în dimineața următoare casele de bilete au fost cotropite de solicitări. Să nu uităm că acum un an la meciul cu Steaua s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Să nu uităm că din cauza acelei nopți de coșmar Petrolul a avut de suferit, a jucat șase meciuri cu tribuna descompletată, a pierdut o grămadă de puncte acasă, a ajuns la

Prima măsură i s-a aplicat deja. Printre cântece de bucurie, patronul l-a criticat voalat, amenințându-l, cam muzical, la început că-l scoate de la inimă, apoi din echipă, în final chiar de pe banca de rezerve. Dar, când critici și ameninți cu impresia victoriei în minutul

Artileria grea a CFR-ului l-a atacat frontal pe Cristi Balaj după meciul de la Târgu Jiu, dezaprobarea mergând până într-acolo unde pedantul la nuanțe domn Paszkany nu s-a sfiit să-l cataloghe pe arbitru drept bufon. Conform DEX, bufonul este un personaj comic (…..) menit să întrețină o atmosferă veselă la curțile suveranilor. Dar cine sunt suveranii?

Demult, foarte demult, în 1975. Steaua și Rapid au jucat semifinala de Cupă pe fostul 23 August, arhiplin, într-una din rarele nocturne ale acelor ani.

Ce-a spus Iordănescu, a fost perfect adevărat. Că Steaua putea să câștige, după cum putea să și piardă. Că a greșit Chiricheș. Că Pârvulescu a fost de multe ori depășit în bandă. Că schimbările de la pauză au adus ceva nou în jocul Stelei la Stuttgart. Adevăruri evidente, limpezi, aproape de necomentat. Poate doar afirmația cu amestecul patronului în menajarea câtorva titulari să fi fost cam hazardată, câtă vreme nu e clar dacă e vorba doar de o sugestie sau de o impunere. Dacă a fost sugestie, ea trebuia să rămână doar sugestie, adică să nu fie luată în seamă. Dacă a fost impunere, atunci trebuia combătută cu argumente. Dacă a fost inițiativă proprie, atunci a fost eroare. Iertată, firește, din moment ce a fost corectată la pauză prin introducerea lui Pintilii și Rusescu.

Însă la ce-a însemnat pentru Steaua și pentru echipa națională, Anghel Iordănescu are dreptul să emită păreri despre cele două structuri chiar dacă ar fi să vorbească prostii. Din fericire nu vorbește, ci spune lucruri pline de miez, care capătă greutate atunci când sunt rostite de fostul mare jucător, de rezerva-surpriză de la Sevilla, de cel care a stat pe bancă la finale de Cupa Campionilor sau Cupa Intercontinentală, în fine, de selecționerul cu trei calificări la turnee finale sau de antrenorul cu șuviță încărunțită timpuriu care lua înainte hora de la Pasadena.

Iordănescu e mai mult cecât o voce. E o instanță, așa cum e Dinu (alt contestat) pentru Dinamo sau Balaci pentru Craiova. De fiecare dată câ

Succesul CFR-ului la Braga e memorabil, organizarea defensivă, impecabilă, Felgueiras, magnific, Andone, inspirat, iar Bastos, cu momente de geniu. N-am să insist asupra meritelor cumulate sau disjuncte, am să revăd doar, mulți ani de-aici încolo, […]

După prostiile în lanț făcute cu Valencia, Getafe și Sevilla, era clar că The Only One e mult sub The Special One. Noua titulatură, de fapt noua autointitulare, părea să încurce un tip neobișnuit să fie încurcat. Toate puteau sta în picioare, ghinionul, oboseala titularilor Spaniei după un nou titlu european, dar în nici un caz că Mourinho n-are echipă. Când a spus, după înfrângerea de la Sevilla, că „no tengo equipo”, planeta s-a frecat la ochi. Cum naiba să n-ai echipă când nu ți-a plecat nimeni important, când îți permiți să-l ții la infinit pe tușă pe Kaka și când don Florentino ți-a făcut hatârul să ți-l cumpere pe Essien, cel pe care-l puneai primul pe hârtie la Chelsea, urmând să adaugi apoi pe lângă el niște cantități neglijabile precum Lampard sau Drogba?!

Monotonia știrilor după‑amiezei de luni, între sorții geografici ai Cupei României și ratările Astrei de la Cluj, a fost brusc înviorată de o veste cu totul remarcabilă: Ovidiu Hațegan va arbitra joi Tottenham-Lazio în Europa League. Dacă ar fi fost doar o partidă de Europa League, să zicem Tottenham cu Maribor, care e în aceeași grupă, am fi zis că e o delegare de seviciu. Așa, cu Lazio, e cu totul altceva. E vorba de un meci între două forțe, cu Lennon deoparte și cu Klose de cealaltă, cu Villas Boas lucind la doi pași de tușă, cu atmosfera de pe selectul White Hart Lane, cu o confruntare anglo-italiană care face toți banii de mai bine de o sută de ani.

Imediat, am luat fișele ultimei etape și l-am căutat pe Hațegan. Nu l-am găsit la nici un derby, l-am depistat într-un târziu la un periferic Ceahlăul-Brașov aproape nemăsurabil de aparatele care exprimă ratingul. Cel mai bine plasat arbitru român, trimis la o muncă de rândaș. Cu justificări mergând de la o ușoară accidentare până la un program încărcat, care a cuprins în trecutul recent un ȚSKA Moscova-AIK Stockholm și un Elveția-Albania, meciuri care te storc atât ca ritm, cât și ca ore de zbor, din Câmpia Rusă până spre Alpi.

Sesizați nuanța din paragraful precedent. Am spus arbitrul român cel mai bine plasat, nu cel mai bun. Cei mai buni sunt în mod cert Balaj și Tudor, ultimul, cu toată eliminarea discutabilă a lui Voiculeț. Hațegan, deși merge la Londra, mai are până la cei doi. A prins un tren inte

Ando strâmbă în nas la raidurile înfundate ale lui Diogo Valente. Acele trasee previzibile s-au terminat de cele mai multe ori în picioarele lui Nica și acolo, pe stânga, trebuia făcut ceva. Dar ce? Ar fi fost bun Nicoară, dar n-a prins lotul. Merge și Rui Pedro, mai ales că Bastos poate merge în stânga, iar Rui pedro poate veni în spatele lui Kapetanos.

Dacă până de curând exista o transpunere a Raiului în fotbal, atunci cu certitudine ea se situa în Gruia. CFR dorea să pară modelul succesului cert, al clubului cu purtări occidentale într-o lume de zarzavagii dâmbovițeni. Al modelului copiat după nemți și înfăptuit cu portughezi.

Glasul lui Gică Hagi sparge liniștea după-amiezei de toamnă de după Tallinn. „Regele” îl laudă fără rezerve pe Mățel, unul dintre punctele luminoase ale deplasării în Estonia. O surpriză mai mare chiar decât acel „zece cu plus” acordat de Pițurcă echipei la debutul în preliminarii.

La 53 de ani te apleci mult mai greu ca la 27, la Sevilla. Atunci, avea aproape jumătate din vârsta de-acum. Probabil că și măcar vreo 30 de kilograme mai puțin. Picchi Alonso, Pedraza, Alesanco și Marcos au șutat degeaba. Între timp, în ani, a mai primit o grămadă de șuturi pe care a reușit să le pareze, plonjând de fiecare dată cu curaj, când în dreapta, când în stânga.

Ieri, încă un șut pe colțul din stânga, ce

De câteva zile, colegii de la departamentul de Fotbal Internațional vă tot bat la cap cu noua Olandă. Vechea n-a făcut nici un punct la Euro 2012, noua apare cu greu la orizont. Au problemele lor, deși stau pe o bază solidă. De vreo douăzeci de ani, cam de la Detari încoace, tot auzim de reconstrucția Ungariei. E șantier, nu glumă, dar chiar și așa, printre mistrii, Ungaria tot ne e la îndemână.

Vali Tomescu strigă din China după ce-a strigat din America și după ce a făcut scurtă la mână compunând scrisori Premierului. Diță, Andrunache, Susanu, Covaliu, Alin Moldoveanu, Marian Oprea, Drăgulescu, fetele din barca de 8 plus 1, cu toții legitimați la Dinamo, au obosit să-și tot ceară banii pentru Olimpiada de la Beijing. Am spus Beijing 2008, nu Londra 2012! De patru ani, statul român n-a reușit să facă niște plăți pe care le-a promis.

De ce trebuie să primim Andorra pe Național Arena? Pare de neînțeles să jucăm pe cel mai mare stadion al țării împotriva vajnicilor amatori andorrezi, care se ocupă cu fotbalul doar în timpul liber, iar la serviciu vând ștechere și râșnițe de piper fără taxe. Cu un singur inel ocupat, cu restul hardughiei goală-goluță și pe un gazon pus de două zile, pe care ar trebui scris NU CĂ‚LCAȚI IARBA! Ploiești, Târgu Jiu, Mediaș, chiar Brașov sau Severin, iată doar câteva locuri cu stadioane decente care ar fi făcut o sărbătoare dintr-un meci al echipei naționale. Pe Maior Coravu va fi un plictis general, în fața unui public bucureștean răsfățat cu derbyuri, care-și va găsi cu greu timp pentru un meci împotriva unui punct vamal din Pirinei, între Spania și Franța.

Când abordăm preliminariile cu trei portari care nu apără, când fotbalul nostru nu e în stare să producă un fundaș dreapta de valoare de la Contra încoace, când avem fiori înaintea unei deplasări la Tallin, poate că merită să privim mai mult spre ce

Hegemonia Stelei s-a terminat în 2006, tocmai atunci când era anunțată pompos că începe. Hegemonia lui Dinamo a luat sfârșit un an mai târziu, cu ultimul lor titlu. De-atunci, cu excepția constantei la vârf CFR, România a produs două campioane-surpriză, Urziceni și Oțelul, și e pe cale s-o producă și pe a treia.

Vindecându-li-se palmele de la aplauze și uscându-li-se obrajii de la pupături, cei de la CFR își pot umezi degetele ca să-și numere banii. Vor primi un premiu colosal, va fi pentru prima dată în istorie când în fotbalul românesc va intra o asemenea sumă. (Ignorăm Oțelul de anul trecut, pentru că din acei bani nici un euro n-a ajuns efectiv în club, din cauzele pe care le cunoașteți).

Vasluienii, cu mulți titulari menajați și cu multe rezerve pe teren, au făcut un meci remarcabil, iar Stanciu a avut momente de geniu