Această ocupație, de a scrie editoriale, în general încărcată de sensuri și de nuanțe, are și momente în care nuanțele și sensurile nu mai au niciun rost. Clipe în care dacă te dai după cireș și nu spui lucrurilor pe nume nu faci altceva decât să servești fondante și praline unor oameni cărora le e foame de pâine goală.

Între momentul groaznicei accidentări a lui Roman și finalul meciului Botoșani-Gaz Metan a trecut mai bine de o oră. Un meci de prânz, între două echipe fără rating, la care dacă afli rezultatul mai pe seară, înseamnă că ești în grafic. Acea accidentare înfiorătoare a schimbat destinul și notorietatea acestei întâlniri anonime, marcând malign momentul, ziua, ecranul.

Pe primul George îl mai cheamă și Țucudean. Răsfățat de ursitoare, crescut în așternuturi aurite, mângâiat de mic de lumea stadioanelor. Ajuns în fotbal cu burta plină, grație unui bunic cu succes în afaceri și a unui tată, fost fotbalist la UTA, care a știut să continuie tradiția economică a familiei, George de la Dinamo a trebuit mereu să surmonteze tara jucătorului de bani gata, căruia îi e foarte greu să-și găsească o motivație în carieră tocmai pentru că nu i-a fost foame în copilărie. Traseul modest de la Standard plus readaptarea dificilă după împrumutul la Dinamo, de parcă ar fi fost plecat din țară șase ani, nu șase luni, dădeau gir tezei vedetei îndestulate, mai pasionată de mașina de zeci de mii din parcare decât de revulsinul masorului sau de sudoarea coechipierului.

Când sună telefonul cu un număr lung cât un șir din matematicile de liceu, e clar că e Ion Marin, din Kuwait. Vorbim destul de rar, cam la o lună, și-atunci omul povestește nu ce-a mai făcut, ci ce-a mai câștigat. De un an și jumătate de când e acolo, câștigă mereu pentru că muncește mereu. S-a dus acolo, la arabi, la cămile, cum ne place nouă să spunem, sătul de aburelile din România, de stabilitatea care la noi ține cel mult câteva etape și de umerii ridicați ai multor finanțatori români atunci când vine vorba de plata salariilor la zi. Mai pe scurt, a lăsat un mediu neserios în care s-a învârtit cu destul folos (Cupa cu Petrolul, un titlu cu Dinamo) pentru unul în care, așa cum povestește, șeicii fac regulile și tot ei urmăresc ca ele să fie respectate.

Ion Marin este omul momentului în fotbalul din Kuwait. Fostul antrenor al lui Dinamo a devenit o adevărată legendă al clubului Al Kuwait, cu care a devenit aproape invincibil în ultimul an. Tehnicianul român a cucerit titlul, Cupa AFC (echivalentul Europa League), iar în sezonul actual este lider în campionat, cu 3 puncte în fața urmăritoarei Al Qadsia.

Nu se știe cum s-ar fi sfârșit seara Astrei dacă Radu Petrescu n-ar fi avut acel versat ochi de vultur cu care să vadă cum centrarea giurgiuveană a avut curajul să treacă de aceeași parte a Ecuatorului cu cotul lui Daminuță.

L-am compătimit pe Scutaru la acel autogol din minutul 10, o lovitură de cap imparabilă, după o plutire aproape ireală, așa cum stadionul Dinamo n-a mai văzut demult, poate de la Dudu și Dumitrache. Se mai întâmplă ca fundașii să-și dea autogoluri, deși acest autogol a schimbat totul, așa cum e la modă să se spună. Și tactică, și abordare din partea Timișoarei, totul!

E mult mai important meciul de pe Borzoghean (asta e vechea denumire a stadionului Ceahlăul) decât cel de pe Stamford Bridge! Nu contestați această axiomă, că n-aveți nicio șansă! Viața începe și se termină sub Pietricica, urmând să existe, eventual în paralel, doar în cele două meciuri cu Astra. Orice altceva, chiar și o partidă de Champions League contra lui Hazard, Lampard și Terry se înscrie în categoria inutilităților. A chestiunilor care n-au nici un fel de importanță, mai mult încurcă și consumă aiurea nervii și mușchii.

Dacă vă uitati peste clasamentul italian, o să vedeți Verona pe locul 6. A fost și pe 5, și mai putea fi dacă săptămânile trecute nu pierdea trei meciuri la rând. Dacă deschideți pagina echipei sau dacă aveți curiozitatea de a urmări rezumatele din Il Calcio, o să observați că antrenorul veronezilor e Andrea Mandorlini. Pentru cei mai albiți la tâmple, el e mijlocașul de închidere care l-a ținut pe Hagi într-un Sportul-Inter 1-0, în 1984. Pentru ceilalți, mult mai tineri, e doar antrenorul care a luat campionatul cu CFR în 2010.

Ieri la prânz anumite forțe coagulate în jurul bătrânei clădiri a Primăriei din Craiova au avut grijă să-l emane pe Ilie Balaci drept manager general al echipei bugetare din Bănie. Se știa că lui Ilie i-a picat greu la stomac declarația lui Mititelu despre ceva blaturi ale Craiovei Maxima, iar de-aici până la fotoliul CS nu era decât un pas. Pe premisa că aceia care intră în dezacord cu Mititelu trebuie neapărat să-și găsească adăpost social la Primărie.

Am prefera să-i vedem pe steliști contraatacând nemilos pe Stamford Bridge, pe viteza lui Popa și Chipciu. În schimb, îi observăm contraatacând în declarații, prin viteziștii Reghecampf și Mihai Stoica, mai iuți decât Usain Bolt și mai prompți decât orice așteptare.

Ne ducem, cu ProSport cu tot, pe online pentru că ăsta-i mersul vieții, pentru că așa trebuie, pentru că – aceia care nu și-au dat seama vor avea de suferit! – trăim într‑o lume în care se plătesc facturi online, se iau credite online, se cresc copiii online, se iubește online, se suferă online. Totul e online, automat și ProSport devine online! Nostalgicii iremediabili n-au decât să suspine după ziarele de hârtie, să plângă după prospătura de cerneală din paginile lor. Nu-i va înțelege nimeni. Câțiva îi vor compătimi, dar și aceia se vor gândi că trecând în online scad salariile sau se dau oameni afară.

După tăiatul porcului și țuica fiartă de la Mânăstirea, Rapidul va aștepta vești din Elveția. De la Lausanne, de la Tribunalul Federal, unde trimișii lui Cristescu și Zamfir s-au dus cu jalba‑n proțap, după ce TAS‑ul i-a smuls din prima Ligă și a adus, în etapa a treia, Chiajna pe prima scenă.

După Gică Popescu și Răzvan Burleanu, ieri a apărut și varianta Gheorghe Chivorchian. Vasile Avram cică ar face pelerinaje apostolice pe la AJF-urile din teritoriu, iar pentru astăzi se anunță apariția încă unui candidat surpriză la alegerile de la FRF. Înghesuiala la fotoliul prezidențial e mare, după cum tot mare e și abundența de idei. Unele nu sunt ale candidaților, ci apar din exterior, de la oameni pățiți, care s-au lovit decisiv de absurdul federal.

Cu certitudine suporterii, fanii, ultrașii sau cum le-o mai spune sunt niște hoarde dezlănțuite, niște adunături de derbedei bețivi și drogați care n-au în minte altceva decât să provoace scandal. Asta e varianta convenabilă pe care purtătorii de cuvânt ai Jandarmeriei au învățat-o pe dinafară și o servesc unui public iubitor de siguranță și de civilitate. În finalul oricărei intervenții de acest gen, orală sau scrisă, jandarmii restabilesc ordinea publică, după care se retrag în cazărmi acoperiți de glorie.
După Rovine, Călugăreni, Posada, Mărășești și alte localități cocoșate de glorie și biruință, oastea Jandarmeriei (imposibil să nu fi existat asemenea viteji și pe vremea lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul) și-a mai trecut în palmares două biruințe. Mai întâi, la Domnești, în câmp deschis, apoi în centrul Ploieștiului, la nivel de gherilă urbană.

Deja Petrolul a editat tricouri experimentale cu numele lui Mutu și cu numărul 10. Nu contează că acel număr e înregistrat la Ligă în dreptul altcuiva, pentru că acel altcineva nu va avea încotro, va prelua un număr de troleibuz și va lăsa nou-venitului voluptatea de a fi decar. Printre căni, lumânări, scrumiere, fulare și alte accesorii de marketing fanii ploieșteni pot cumpăra acum și tricouri cu idolul care încă n-a venit.

Antrenorul Stelei irită când pleacă o săptămână în concediu în plin sezon și enervează de-a binelea atunci când spune că s-ar descurca și dacă ar fi, concomitent, selecționer. Ă‚sta e el, de multe ori mai înțepat decât e cazul, dar e greu ca un om legănat de succese să rămână mereu lucid și mereu având definit simțul proporțiilor.

L-am invitat acum o lună și ceva la ORA DE PROSPORT să vorbim de minifotbal, unde România câștigase titlul european.

Deja discuțiile cu privire la dispariția lui Pițurcă de pe această planetă au devenit plictisitoare. Publicul, doritor de vinovați și de sânge nu-l mai vrea, iar ziarele și televiziunile se fac de fiecare dată ecoul publicului, abandonând judecata rațională în favoarea judecății comerciale.

Mutu era mare atunci când bătea Cehia aproape de unul singur, când ne scotea de unde ne scotea cu Finlanda, când marca pentru Chelsea și când depășea 100 de goluri înscrise în Serie A. Putea fi și mai mare dacă nu derapa în acele curbe periculoase în care a lăsat senzația că pierde controlul volanului propriei sale cariere, dar asta e altă discuție. Acum Mutu e cel care e, la aproape 35 de ani, cu puțin timp până la retragere și cu șansa fiecăruia de a-și încheia cariera demn, cu dimensiunea de mare fotbalist și de mare sportiv nealterată.

Și ne doare rău, și ne doare demult, dinainte de baraj, și ne va mai durea încă. Ne doare Mățel, că n-a ieșit la ofsaid, ne doare Maxim, că n-a jucat în tur și că a vrut să le facă pe toate la noi acasă, ne doare Latovlevici, când centrează în bălării.

În ziua marii calificări, Nicolae Rainea împlinește 80 de ani. Nu-l căutați în echipa de start, nici printre rezerve, că nu-l veți găsi. Căutați-l în amintiri, iar cei mai tineri și mai familiarizați dați-i un search pe Google. Pe vremea lui nea Nicu nu exista nici Google și nu se inventase nici scula miraculoasă unde să poată fi accesat. Nea Nicu a avut un fluier, niște plămâni puternici, niște picioare de atlet și o mare personalitate. Cu aceste arme a prins trei Mondiale, mai multe decât majoritatea fotbaliștilor români.

L-am văzut în week-end, la TVR, intervievat de Vasile Arhire. Cel mai mare arbitru român dintotdeauna era d

Suntem prin definiție o nație cu șansa a doua. În orice privință și în orice direcție! Ne străduim să nu fim de acord cu această definiție, dar de cele mai multe ori nu ne iese. După cum nu ne-a ieșit nici la Atena.

E adevărat că n-am jucat nimic. E adevărat că am fost slabi spre inexistenți. E adevărat că o echipă care arată astfel n-are ce căuta la Mondiale, că Brazilia ejectează asemenea forme de antispectacol, iar fotbalul contemporan respinge acest gen de ineficiență.E adevărat că flancurile au fost vraiște, că Torje și Tănase nu i-au ajutat deloc pe fundașii laterali, că Răzvan Cociș e mai aproape de stadiul de șomer din vară decât de cel de titular într-un asemenea meci. E adevărat că Marica n-a avut baloane, că Bourceanu a tocat în gol și că Gardoș a intrat la meci fără bilet ca să-l vadă pe Mitroglou marcând ca la antrenament.

Echipa națională susține cel mai important meci din ultimii 15 ani, iar la Ligă se alege președintele. Sau, mai clar, de la Ligă are șanse să cadă Mitică. Ia spuneți, fără să uzați de păcatul demagogiei, ce e mai important?

Teoretic, se votează președintele Ligii. Dar ce e Liga? Liga e o organizație privată, care reprezintă interesele unor cluburi (nu neapărat private) și fără de care multe dintre aceste cluburi s-ar duce pe copcă. Conform cifrelor deținute de ProSport, bugetul însumat al cluburilor de prim eșalon pe sezonul 2013-2014 este de 65 de milioane de euro, iar drepturile TV se ridică la 34 de milioane, adică la mai mult de jumătate.

Știm cu toții ce-a fost și ce este Dănciulescu. De-acum încolo, conform lui Ionuț Negoiță, Danciu va fi un fel de Zidane al lui Dinamo. Pentru cei ce nu știu cu precizie, Zizou e atât director sportiv la Real, cât și asistentul lui Ancelotti. Din câte am înțeles, Dănciulescu va fi team-manager, adică pe departe, dar foarte pe departe, cam același lucru. A primit la ceremonie sacou, nu trening, de unde se ivește ideea că va avea atribuții mai degrabă administrative decât tehnice.

Acum, când toate gândurile merg la Atena, unele dintre ele au încăpățânarea de a nu face deplasarea și de a rămâne acasă. În jurul acestui meci în care se vorbește despre piramida nazală a lui Chiricheș, despre piciorul lui Pintilii, despre forma lui Maxim și despre experiența lui Lazăr, au avut grijă să se strecoare și altfel de discuții. Ceva despre niște bani, despre o posibilă recompensare financiară a calificării la baraj.

Înainte de Sankt Jakobs a fost Ilie Oană. Doar cu 48 de ore înainte. Steliștii încă nu plecaseră către Elveția și au avut prilejul să vadă lecția de cinism greu digerabil aplicată de timișoreni la Ploiești. Probabil că după ce Nuno Claro a stat minute întregi pe jos și a venit fluierul final de 0-0, băieții lui Reghe s-au bucurat. Petrolul, și-așa cu destule lungimi în spate, se împiedicase de încă o buturugă mică, iar Route 25 părea parcă și mai drept.

De minte multă rar avurăți parte,
Luarăți imnul, asta vă lipsea!
Făcurăți, muică, un păcat de moarte
Ca s-arătați că sunteți cineva!

Oltenia, eterna Terra Nova,
La Primărie imnul l-ați cărat.
Hai Universitatea, hai Craiova!
În țiplă de Partid, preambalat!

Autointitulându-se COARDĂ‚, Mitică Dragomir își arogă doar conotațiile benigne ale termenului. A fi coardă nu înseamnă doar a fi cu două fețe, ci și a fi destul de inteligent pentru a ști cum trebuie să ieși din orice încercuire.

Ca să vezi finala Simonei de la Sofia, trebuie să chinui tastele laptopului, să prinzi Televiziunea Bulgară, să asculți comentariul pravoslavnic și să-ți aduci aminte de vremurile în care te suiai pe casă să răsucești colacul antenei către ei, pentru câteva frânturi de Campionat Mondial. Televiziunile din România au fost fie prea ocupate, fie prea sărace pentru un asemenea meci. Sau pur și simplu neinteresate. Cu ani în urmă finalele lui Năstase adunau măcar zece milioane de telespectatori. Cuvântul rating nu fusese încă tradus în limba română, dar în fața fiecărui televizor Diamant cu butoane de plastic sau Rubin cu clape de os se adunau șapte-opt oameni să-l încurajeze pe Ilie în fața lui Villas sau Borg. Atunci, Năstase era o miză națională. Acum, Simona Halep e o noutate, un subiect inedit și riscant, de vreme ce încă nu știm dacă va intra în primele zece sau dacă va juca vreo finală de Mare Șlem.

De acord cu Reghencampf, Steaua n-a primit golul cu Corona din cauza sistemului cu trei fundași. Acea deviere nefericită a lui Szukala, de tâmplar concediat, se putea întâmpla în orice așezare tactică, și d

Nu știe nimeni dacă Onduku, favoritul cu vreo cinci ani mai bătrân decât în acte al lui Ionuț Chirilă, va ajunge vreodată la Arsenal, dar toată lumea știe că indiferent cum te cheamă, indiferent dacă antrenezi Chiajna, Dolhasca sau Barcelona, dacă spui vorbe urâte despre Cornel Dinu riști să treci drept obraznic, impertinent și lipsit de simțul realității. Dinu poate fi certat și pus la punct de Mircea Lucescu, de Radu și Nelu Nunweiller, de Liță Dumitru, de Rică Răducanu, de Lajos Sătmăreanu și de alții care au

La puține zile după ce i-a pasat ideal lui Streller, Latovlevici a plonjat pe lista de achiziții a lui Monaco! Peisajul înconjurător a picat instantaneu în

Era o senzație vagă că am scăpat de eternele discuții despre arbitraj și că lucrurile se îndreaptă spre o normalitate complet neinteresantă, care ducea în uitare celebrele vremuri cu „am fost furat”, „a arbitrat într-o singură direcție” sau „așa nu se mai poate”.

Mititelu stă în fund pe iarbă, dar nu despre el e vorba în propoziție. Ci despre Craiova. Mai precis, despre Universitatea Craiova. Există două, dar în realitate există doar una. Cea care joacă acum la Roșiori și nu are voie să intre pe stadionul orașului.
Dacă ne uităm în acte, FC Universitatea are o hotărâre judecătorească, fie și provizorie, care îi permite accesul în stadion. O firmă de pază împiedică accesul, iar jandarmii se fac că asigură ordinea publică. De fapt, vrând-nevrând, ei fac jocul autorităților locale. E vorba de împiedicarea executării unei hotărâri judecătorești, ceea ce înseamnă o chestiune penală, chit că partea adversă a cerut suspendarea hotărârii.