Fără a prelua nimic din fronda lui Lucescu față de arbitrajul de la Leverkusen, îndrăznesc să mă refer doar la Kiessling. La Stefan Kiessling, golgeterul Bundesligii din ediția trecută și protagonistul a două faze

Când vă aruncați ochii peste aceste rânduri, niște oameni trecuți de vârsta a doua iau la pas dalele vechi de peste cinci sute de ani ale străzilor florentine, trec prin față pe la Palazzo Vecchio, aruncă un ochi dincolo de podul de piatră peste Arno și se așază la una din sutele de cafenele din zonă. Mai ții minte, Cami? Pe-aici am trecut și atunci, parcă umbrelele erau aceleași…Da,

Steaua a săpat din greu toată seara, a arătat mai slabă și mai costelivă decât Basel, dar are marele merit de a se fi dus la final, cu furie, către poarta elvețiană. Într-un meci de la care se spera foarte puțin, după marea prostie făcută de Latovlevici, s-a reușit un prim, mic și nesperat punct. Din păcate acest 1-1 nu ne va duce nicăieri, Chelsea și Schalke par deja în primăvară, iar Basel mai are nevoie de un egal acasă pentru Europa League. Asta dacă nu cumva Steaua va învinge în Elveția și va da toate calculele peste cap.

Steaua trebuie apreciată pentru iureșul din final și certată pentru restul meciului. Mai mereu Basel părea cu un pas înaintea lui Piovaccari, a lui Popa și mai ales a lui Tatu, pe care, până la gol îl vedeam bifând încă un meci în L

Suntem ponderați, admirativi și prudenți în fiecare silabă. Aoleeeeeu, Greeeecia! Ce ne facem, unde ne ascundem de frică, Fernado Santos are nu știu ce procentaj de victorii, n-au primit gol acasă de pe vremea lui Arhimede, au jucători de mare clasă, precum Katsouranis, Karagounis, Zorba Grecul și băiatul care rupe bilete de la Acropole. Ne cufundăm în chestiuni politicoase, ne aducem aminte că au fost campioni europeni, că publicul de la Pireu face scandal și că marile echipe de club au bugete la care nici nu visăm.

Acum un an și două luni vedeam pe viu din cazanul stadionului lui Fenerbahce cum Vasluiul le ținea piept turcilor, primind golul egalizator în ultimul minut, dintr-o fază pe care cu un pic de atenție putea s-o evite. Senzația pe care o lăsau verzii în arena turcă era de echipă legată, bine hrănită, bine finanțată, bine trăită. Se aterizase pe un aeroport mărginaș, dar cu un avion pe fuselajul căruia cineva lipise un colant cu sigla SCVS, făcându-i pe senzaționaliștii ziariști turci să creadă că acești români provinciali sunt atât de bogați încât au în dotare aeronavă personală .

Tribalizată ca de obicei lumea fotbalului s-a împărțit și în ceea ce privește părerile despre convocarea lui Mutu la baraj. Ne situăm între da și nu, între a-l chema

Radiografia unui selecționer contestat în trecut, eficient în prezent, nesigur în viitor. Naționala nu s-a reinventat în mandatul său, mizează cu încăpățânare pe unii jucători, dar a dus echipa în barajul pentru Cupa Mondială

Sau sărumâna Van Gaal, sărumâna Van Gogh, sărumâna Van Toți! Olanda e o mare echipă și de-acum trebuie s-o susținem cu toții să meargă cât mai sus la Mondial. La baraj ne-am calificat noi, dar mai ales ne-au calificat ei, cu aceste două seri vineri-marți de mare calitate fotbalistică și morală.

S-ar putea ca olandezii, care ne-au arătat cu Ungaria că sunt oameni serioși, să fie serioși și la Istanbul. Adică să nu piardă, ceea ce ne-ar ajuta enorm. După cum, rămânând serioși și luptându-se, s-ar putea să cedeze oboselii și presiunii sonore și emoționale a peste 50.000 de turci.

De o lună și ceva ne căinăm că, deși am ajuns la mâna ei din vina noastră, Olanda ne-ar putea face bucata, dându-și pantalonii jos în fața Ungariei sau (și) a Turciei. Până una-alta, nouă ni se cam aburiseră ochelarii de la ploaia andorezză, riscam să ne ducem la ceaiul pauzei cu 0-0, în timp ce bănuiții de incorectitudine olandezi aveau deja 4-0 cu paprikagulaschii lui Egervari.

În 1998, la ultimul Mondial al României, Maxim era în clasa întâi, Chiricheș într-a doua, iar noi, ceilalți, eram mult mai tineri, mai liberi și mai puri decât suntem acum. Tricolorii erau vopsiți blonzi după primele două meciuri și noi îi certam că n-au făcut mai mult decât optimea cu Croația, pierdută de blonzii noștri dintr-un penalty care n-a fost. Hagi ne-a spus atunci că ei merită statui, noi nu l-am crezut, abia l-am așteptat să se lase, să devină selecționer, să spună că trebuie să stea satelitul și că acela căruia îi e frică de lup nu trebuie să intre în pădure. L-am așteptat să rateze barajul cu Slovenia ca să-l mai dărâmăm o dară, convinși că dacă n-a fost 2002, va fi 2006 sau 2010. Mai încolo de-atât nu îndrăzneam să privim, 2014 ni se părea într-un horror SF, când vor centra cyborgii și vor sări la cap extratereștriii.

Extraterestrul de astăzi e Marica sau, în fine, Ciprian, cum scrie pe proaspătul tricou de la Getafe. Numărul 9 al nostru ne trimite un mesaj emoționant, chiar dacă e parcat între pereții reci ai facebook-ului. Să nu spună nimeni că facebook-ul e cald! E o cameră frigorifică în care se criogenează sentimentele provocate de mișcarea mâinii pe taste.

Ciprian ne spune să fim concilianți, să n-avem resentimente și să fim alături de echipa României, indiferent dacă e vorba de fotbal, gimnastică sau altceva. Încercăm, Cipriane! Dar dă-ți seama cât de mult ne dorim un Mondial. Cu tot respectul față de cariera ta, poate ni-l dorim mai mult decât tine! Nu da pagina, nu e glumă! Noi, care am trecut binișor de patruzeci, am prins maturi și Italia, și nopțile de la Pasadena. Știm ce e la un mondial cu România, pentru că l-am trăit. În 1998, când cu bl

Până la urmă care e știrea despre Tamaș? Că s-a făcut praf într-o cârciumă sau că a semnat cu CFR? Probabil că și una, și alta, rămâne de stabilit doar ordinea importanței. Mai știre e, totuși, că a semnat cu clujenii. Nu de alta, dar de îmbătat s-a mai îmbătat, și mai mult cu sigur se va mai îmbăta. Însă în campionatul intern nu mai jucase de aproape cinci ani.

Gabi Iancu și Nicușor Stanciu, cei mai buni fotbaliști români tineri, vor fi în aceste zile vilegiaturiști semiprofesionali în Antalya, în loc să asculte imnul în tricoul selecționatei sub 21 de ani într-o dublă oficială, extrem de importantă, cu Irlanda. Probabil că la resortul de pe malul Mediteranei nu există riscul consumului de băuturi acidulate și nici a creșterii în greutate. Acolo, în Sudul mângâiat de razele soarelui, e mult mai bine decât în cețurile de la Dublin, mai ales că în bagaje se vor lua și trx-urile, care se vor lega de acele umbrele de plajă deja ocupate de pensionarii all-inclusive.

Ce sens are acest campionat european de tenis de masă, strângând la start întreaga Asie, de la Marele Zid la mirodeniile Sumatrei? România, singura nație importantă a ping-pong-ului european care n-are asiatici, a trebuit să dispute complet neaoș finala și s-o piardă în fața acestei Germanii de pagodă, care se hrănește cu bețișoare.

Ionuț Negoiță vrea să-l evalueze pe Cornel Dinu, să vadă dacă-i mai prelungește contractul și după 10 octombrie. Probabil că patronul care mai are să-i dea o grămadă de bani lui Nicolae Badea și încă nu i-a dat crede că Dinu e vreun fundaș african la care să bifeze Anghelache comisioane. Sau vreo cameristă de la hotel, sau vreun ospătar șpăgar de Vitan apt oricând să-ți verse șprițul în poală.

În primăvară, 50.000 de oameni, ranforsați de calificarea cu Ajax, veneau s-o vadă pe Steaua cu Chelsea (fără Mourinho) și plecau bucuroși. Acum au fost 36.713. Puțin, foarte puțin. Probabil că restul de 13.287 au anticipat dezastrul. Sau poate că doar au simțit că Steaua nu mai e acea echipă în stare să alerge, să-l chinuie pe David Luiz și să-l bage în ședință pe Petr Cech.

De ce să le mai pună picături în ochi, la scorul și la umilința asta? Păi, ca să vadă și ei mingea! Aseară n-au văzut-o, habar n-au ce culoare are, dacă e moale, tare, udă sau uscată. Echipele românești au pierdut multe meciuri în Champions League, dar niciodată n-au simțit acest gust de umilință pe care l-au turnat Ramires și ai săi pe gâtlejurile însetate de mărire ale unora care se cred mari, dar dovedesc la fiecare apariție că sunt diletanți.

De obicei cuvintele-cheie sunt GOL, INSPIRAȚIE, ATITUDINE sau poate EROARE, GAFĂ‚, DEZINTERES. De data asta, la Oțelul-Dinamo, nu se știe care a fost cuvântul-cheie, dar cu certitudine el a fost rostit, în minutul 69, de Cristi Brăneț.

Craiova nu e scindată, pentru că împărțirea cu zero nu are sens. Echipa nou-creată de autoritățile locale oferă imaginea unui zero absolut, tăvălită de colegele de serie, incapabilă să-și găsească drumul. Adusă ca ofrandă de FRF, băgată, zice-se, de Kassai, în buzunarul de la piept al consăteanului Codoban, garnisită cu jucători slabi, nemotivați și nereprezentativi, CS-ul calcă nedrept gazonul pe care au strălucit Balaci și ceilalți. Imaginea lăsată e deplorabilă, iar drumul pare să ducă nicăieri. S-a greșit rețeta și a rezultat un fel de desert în oțet, o pralină umplută cu gogoșari murați.

Cineva spunea zilele trecute despre Cupă că ar fi redevenit un fel de Daciadă, cu veleitari grăsuți rostogolindu-se pe teren și cu marii profesioniști ai zilelor noastre obligați să încrucișeze săbiile cu nimeni întruchipat în Ripensia, Sănătatea sau Bârsana. S-ar putea să fie Daciadă, dar atunci avem Daciadă și-n Anglia, unde Liverpool a avut nevoie de rejucare pe Anfield cu o Bârsană de Liga a cincea sau a șasea.

La ora când oamenii ascultau în direct elucubrațiile managerului general, câțiva oameni de bine ștergeau praful de pe scaunele stadionului din Berceni. Acolo va juca Steaua meciul cu Avântul Bârsana, în semn de respect pentru locuitorii din micuța localitate ilfoveană și de dispreț față de proprii suporteri, față de adversari și față de competiție.

Pe site-ul craiovean micapi.ro a apărut informația că impresarul Ioan Codoban își asumă rezultatele slabe ale CS-ului din startul de sezon. Un impresar își asumă rezultatele slabe! Nu antrenorul, nu conducătorii, ci un impresar!

Tezele și antitezele din jurul primului gol al lui Schalke tind să segrege lumea în cei care-l învinovățesc pe Tătărușanu și cei care pun responsabilitatea pe umerii lui Szukala.

Ioan Becali a avut grijă să strecoare vestea că Pițurcă s-a bucurat de necazul lui Fatih Terim. Să-i fie de bine, după cum să ne fie și nouă, celor care avem curajul să mărturisim că ni se lumina fața ori de câte ori bătrânul Împărat își trecea mâna prin părul rar, după fiecare gol primit.

Nu e vorba de Daciada la lupte, deși se pare că între cei doi au avut loc ceva procedee de trântă sătească. Fără a încuraja cu niciun miligram violența, realizez că între bărbați, când nu-i vede nimeni se mai întâmplă îmbrățișări tandre care se lasă cu vânătăi. În cazul de față, cu toată originea ucraino-transcarpatică a lui Șiman, mizez în totalitate pe Dacian Varga, mai tehnic și mult mai motivat de context.

Pițurcă și Reghecampf au băgat armele în rastel, însă între Steaua și echipa națională continuă să iasă fum. Și mai amănunțit, între Steaua și echipele naționale. Vizat e și tineretul lui Stelea, probabil și juniorii și dacă scotocim mai în amănunt s-ar putea să descoperim că Steaua are probleme chiar și cu naționala intrauterină, a pruncilor încă nenăscuți.

Criticat pentru tot, de la breton la condamnarea cu suspendare, de la neaducerea lui Mutu la miza pe caii socotiți morți Marica, Torje și Raț, Pițurcă s-a revanșat maiestuos în fața contestatarilor obținând o victorie în care meritele îi aparțin de la un capăt la celălalt.

Teoretic, un astfel de meci decisiv pe teren propriu trebuie jucat în doisprezece. Cei 11 din teren, plus publicul, care va face tot ce poate să ne ducă spre victorie. În tur, la Budapesta, s-a jucat în fața tribunelor goale, ceea ce înseamnă că ungurii n-au avut decisivul om în plus.

I s-o spune oficial LIGA A DOUA, dar asta e mai degrabă o denumire științifică. În popor i se zice tot DIVIZIA B, de zeci de ani, în virtutea unui reflex de zeci de ani. Se va rosti întotdeauna „cartof”, nu „solanum tubersosum”, „porc misterț” și nu „sus scrofa”, „Divizia B” nu „Liga 2″, că așa ne vine mai simplu la gură.

Pe capul Stelei a venit o bucurie și a picat o pacoste. Bucuria e a calificării în Champions League, cu grămada de bani aferentă performanței cu tot, iar necazul e că UEFA îi obligă pe merituoșii din Ligă să prezinte și echipe de speranțe în competiția pentru cei sub 19 ani.

Florentino Perez și-a prezentat nestemata de o sută de milioane de euro. După ceremonii și aplauze, inițiatorul ultimelor ere galactice de la Madrid a rectificat prețul de achiziție, spunând că s-au dat pe Gareth Bale doar 91 de milioane, nu 100. Normal, don Florentino e atent la detalii. Cristiano a costat 94 de milioane și probabil că s-ar fi supărat să afle că a fost cineva mai scump ca el. Iar CR7 dă peste 40 de goluri pe sezon, cu care ține Realul în spate.

Au trecut aproape patru luni de la ultimele și singurele rânduri pe care le-am așternut despre magistralul conducător Costică Anghelache. Recunosc, atunci, în mai, i-am dat cam rău cu perdaf, dar meritat, de la prima la ultima silabă. Mi-a răspuns în publicația gratuită a hotelului care-l plătește, iar articolul decupat șade pe placajul dindărătul biroului meu. E ca un pansament în momentele de deznădejde. În mijlocul tristeților, citesc câteva rânduri de-ale magistrului și mulțumesc Cerului că n-am niciun strop din talentul domniei sale. Dacă aș fi avut, aș fi renunțat la scris pentru totdeauna.

E foarte bine să fii norocos prin definiție, dar dacă nu ești și deștept, norocul nu e suficient. Steaua a avut noroc, din mâinile lui Paulo Sousa și Figo a ieșit o lucrare minunată, cea mai bună în cea mai bună dintre lumile posibile. Oricare dintre celelalte grupe era mult mai grea, iar plasarea campioanei noastre lângă Chelsea, Schalke și Basel ar trebui răsplătită cu mătănii, post și rugăciune de toată lumea.

Rugăm teoreticienii să se țină departe de fraze goale, pentru că în afară de Chelsea, care de-aia l-a readus pe Mourinho, ca să ia trofee, celelalte adversare sunt la îndemână. Cine va perora pe tema forței lui Schalke, susținută de un public fantastic, finanțată abundent și trăită în mentalitate germană, să se uite în stânga și în dreapta și să vadă că în locul minerilor din Gelsenkirschen puteam avea Juve, PSG sau Milan. Iar într-o grupă cu Hazard, David Luis, Ibrahimovic și Cavani, îți iei gândul de la calificare.

Cine ne va povesti despre Basel ca despre niște ceasornice elvețiene, care au măturat pe jos cu magnifica Ludogorets, să vadă că în locul lui Frei puteau veni Klop cu Borussia, Kun Aguerro cu City sau chiar Hulk cu Zenit. Basel a fost cea mai digerabilă din urna a treia, poate la concurență cu Anderlecht. Iar din urna a doua, poate doar Marseille ar fi fost mai pe înțelesul nostru decât Schalke.

Cum grupa are un singur cal frumos, Chelsea, dar în șaua căruia Steaua s-a ținut destul de mult acum mai puțin de șase luni, ne așteptăm de la campioana noastră la puncte multe, tribune pline și implicare în ecuația calificării. Fără ca afirmația să reprezinte o presiune suplimentară, se poate spune că Steaua are șanse la locul doi, cu toate teoremele despre șenilele tancurilor nemțești și despre Huuntealaar.

După felicitările și îmbrățișările din Polonia, Steaua pare să fie cuprinsă de ușurare. Chiricheș a plecat la Londra, iar Reghe a spus că și-a îndeplinit unul dintre obiective, grupele Ligii, și că mai are două, campionatul și Cupa. Întrebați asupra viitorilor adversari, cei mai mulți dintre triumfătorii de la Varșovia vor cai frumoși, fie Barcelona, fie Man United, fie, mai jos în ordinea urnelor plecând, PSG, pentru că are echipament frumos, iar schimbul de tricouri de după meci ar fi o acțiune rentabilă.

u câteva ceasuri înainte de meciul din Polonia, la Ora de Prosport, am avut cea mai proastă inspirație întrebându-l pe Sorin Paraschiv de

E vorba despre două filosofii diferite, despre două moduri de a trata fotbalul și de a privi viața. La Botoșani vorbim de cea mai rentabilă nou-promovată din ultimii ani. Primul loc nu după o etapă […]

Fără să fie vreun mare fotbalist, italianul e în acest moment piesa cea mai indispensabilă Stelei. E departe de Cassano sau de Bettega, nici nu se pune problema să fie comparat cu Montella sau cu Inzaghi, nici măcar cu Pițurcă sau cu Radu II. Dar în acest moment e la fel de vital Stelei, ca apa și ca aerul.