Dinamo a rezolvat problema contractului lui Florentin Petre abia după semnalul tras de ProSport.
Ieri după-amiază, când Gabi Balint apărea în fața fețelor lungi ale jucătorilor de la Vaslui, Adrian Porumboiu baleia între o întâlnire de afaceri și alta în București. Se cuvin două precizări.
Ieri, Jerry Gane a intrat la Ora de ProSport de pe Sport.ro și probabil că se aștepta să fie întrebat despre noua Craiovă. În cele vreo zece minute cât a durat intervenția nu s-a rostit nici o silabă despre acest subiect, ci doar despre Severin. O echipă adunată în iarnă, nu la începutul pregătirii, ci la sfârșitul ei.
Senin ca o zi de mai, Justin Ștefan, avocatul care face parte din administrația Stelei, crede că nu e nici o problemă să reprezinte în fața Comisiilor Ligii jucătorii altor echipe. Ceea ce e indulgent spus un vădit conflict de interese, în practică fiind de fapt o aberație demnă de statele famelice ale lumii a treia, trece în ochii avocatului J.S. drept un fapt normal.
Deschizând site-ul oficial al Rapidului, te aștepți să găsești informații referitoare la greva jucătorilor, la data plății salariilor sau la momentul în care mult invocatul BabbyRapid va fi într-adevăr o echipă alcătuită din tineri, nu dintr-o formulă cu media de vârstă de vreo 29 de ani.
Cu afirmația că acesta e cel mai slab campionat românesc din istorie, Pițurcă a vrut să doboare două popice dintr-o singură lovitură. Întâi l-a atins pe Dragomir, că doar Liga patronează campionatul. Apoi a trimis bila din ricoșeu și către Steaua, pentru că a fi lider detașat într-un campionat subțire nu e cine știe ce mare lucru. Cu Dragomir nu e clar ce are, justificarea cu neconvocarea lui Sânmărtean e insuficientă să explice ruptura. După cum
A trecut o clipă prin cadrul camerelor tv, a suportat câteva flashuri, a primit aplauzele galeriei, stârnită probabil de imboldul celor mai în vârstă, apoi și-a luat locul în tribună. El, Nelu Nunweiller (foto stânga), căpitanul lui Dinamo ediția, să zicem, 1963, cântărea cu ochii echipa de la o jumătate de veac distanță de banderola sa.
Acum e sfârșit de martie și teoretic avem selecționer. Îl cheamă Pițurcă, e aprig contestat, însă în ciuda comentariilor negative, ne poate duce la baraj. Poate chiar și mai departe, deși nu e neapărată nevoie, obiectivul fiind 2016 sau poate chiar mai târziu.
Dacă e s-o luăm pe îndelete, e greu de crezut că Mircea Sandu va face un pas decisiv în următoarele zile. Meci oficial avem abia peste aproape o jumătate de an, așa că nu e grabă. Probabil că va urma celebrul raport în Comitetul Executiv, de data aceasta mai lung de o pagină și susținut de Pițurcă însuși, nu de secunzi. Apoi ne așteptăm la o perioadă de acalmie până prin mai, iar echipa națională va fi pusă la păstrare, cu sau fără conservanți.
Aceste două luni vor fi folosite pentru a observa dacă Reghecampf, care între timp va câștiga cu avans mare campionatul, va avea de gând să continuie la Steaua. Teoretic ar trebui s-o facă, ispitit de ideea de a juca în Champions League. Unde mai întâi ar trebui să se califice, iar asta se va ști abia prin august. Atâta nu se poate aștepta, sau se poate, dar numai în ideea în care rămâne Pițurcă. Dacă relația lui Reghe cu Gigi Becali va merge bine și dacă nu va cădea de acord cu vreo ofertă din străinătate, atunci ne paște un mare pericol. Acela de a avea aceeași persoană și antrenor la Steaua, și selecționer. Cum alte variante nu prea sunt, probabil că va fi o formă de activitate acceptată de comun acord atât la Palatul Auschnitt, cât și la Casa Fotbalului. Dar ar fi nu numai
Chiar dacă am făcut multe schimbări după Budapesta, mai precis cinci, n-am reușit nimic! Aici e aici, am avut senzația că în capitala Ungariei s-a greșit echipa, dar iată că în Olanda se pare că s-a mai greșit o dată. Practic, meciul de pe ArenA n-a avut istoric, sau poate că a avut doar prin aceea că olandezii și-au permis fantezia de a evolua în alb.
Chima, Stanciu, Budescu, Alibec, Iorga, ba chiar Nistor sau Vieira. Cam așa arată lista lungă de cumpărături a Stelei pentru pauza de vară. De la a vorbi despre cineva până la a-l aduce efectiv pe acel cineva e cale lungă, dar locatarul de la Palat a vorbit destul de clar despre aproape fiecare dintre cei enumerați. Acum dacă Steaua joacă împotriva lui Iorga peste doar câteva zile și ar putea să fie și o strategie, Chima, atacantul acela afro de la Molde, nu-i va mai fi Stelei adversar prea curând, așa că aici chiar putem vorbi despre un interes real.
Să încercăm să uităm Budapesta și să ne străduim, dacă putem, să privim dincolo de Amsterdam, spre finalul acestor preliminarii, pe care-l vom aborda probabil cu 10 puncte, deși nu ne-ar strica să avem măcar 11.
E clar că actuala echipă națională, fără să fie rea sau lipsită de valoare, nu e un bastion al posesiei sau al ofensivei. Preferăm așteptarea, pressingul de întâmpinare și părem să ne simțim mai bine atunci când mingea e la adversari. Punctul culminant al acestui stil parcimonios, dar de multe ori eficient, a fost meciul de la Istanbul, unde am și obținut victoria care ne-a dat statutul de favoriți la locul doi al grupei.
Luăm drept reper partida de pe stadionul lui Fenerbahce și am dori ca orice meci în deplasare să se desfășoare la fel. Apărare atentă, alergătură multă și inspirație pe contraatac. Da, la Istanbul aceasta a fost rețeta câștigătoare. Ne-a ieșit și ne-am bucurat, dar e greu ca la Budapesta să se repete același scenariu.
Marica e accidentat, Marius Niculae a plecat în China și uite așa a rămas patria fără nici un atacant veritabil, fără nici un număr 9 pur. Acel Torres, acel Higuain, acel Mario Gomez, acel Cămătaru sau chiar acel Pițurcă. Omul care să stea între stoperii adverși, să se bată cu ei, să facă pressing, să tragă la poartă din orice poziție sau să întoarcă mingi utile pentru cei de mai în spate.
După trei titluri ratate la mustață, Vasluiul nu mai e echipa care să provoace fiori oricărui adversar din România, indiferent dacă acesta se numește Steaua sau, s-a văzut nu demult, Gloria Bistrița. Trupa de mercenari străini cu pielea lucioasă de bunăstare dar și cu piciorul scânteietor începe să devină istorie, probabil ca și amintirea lui Wesley.
E greu de spus dacă există regrete și mai ales ce fel de regrete.
E foarte greu să ai mingea pe Stamford Bridge, e aproape imposibil să te impui în fața unei echipe atât de puternice, cu nume atât de mari și cu bani atât de mulți. Dar Steaua a avut moment în care a făcut-o, perioade în care a alergat, clipe în care a părut mult mai mare și mai matură decât e ea în realitate.
Dacă pentru milioanele de ochi de români care s-au uitat la Barcelona – Milan cele două ore au trecut ca un program de divertisment pe acorduri de tiki-taka, pentru Steaua și anturajul ei tehnico-tactic meciul a trebuit să aibă neapărat rolul unei emisiuni educative, unde privești imaginile și ești povățuit să nu procedezi ca eroii negativi. Ca în acele filmulețe în care elevii trec strada pe unde îi taie capul și apoi își aruncă ambalajul de la înghețată pe jos, în loc să-l ducă la coș.
Când a ajuns la Mordovia, Dorinel a fost întâmpinat din vârful peniței de editorialiștii ruși. Cotropiți de selecționer străin, Capello, de Spaletti, Hiddink, Petrescu, Bilic și alții, rușii cu chenar la ziar s-au gândit că asta le mai lipsea, încă un român. Cum adică să-și permită să vină un recent campion al României la ultima clasată din capionatul Maicii Rusii? Ei, bine, uite așa!
Cine vorbea despre calificare înainte de turul cu Chelsea, o făcea din complezență sau dintr-un optimism inexplicabil, alimentat de ajutor divin, inspirație, slăbiciunea englezilor. Erau mai mult vorbe de clacă și cu tot momentul prost al londonezilor șansele se duceau cu indulgență către un sfert.
Ultima centrare cu exteriorul pe meleagurile noastre a fost văzută cam acum un an, într-un meci de Cupă, la Galați. Autorul ei, Sânmărtean, cu dreptul, iar la capătul ei, Wesley, cu gol. Aseară a ieșit mai întâi doar penalty, iar abia mai apoi gol. Centrarea fabuloasă de aseară a venit de acolo de unde ne așteptam mai puțin, de la Latovlevici. Sârbul din Banat a rupt poarta în meciul cu Ajax folosindu-se de șiret, însă în general Iasmin își schimbă ghetele pentru că se uzează, ca ale majorității fundașilor, în zona latului piciorului. O asemenea centrare îți iese rar și la antrenament, iar a-ți reuși cu Chelsea, la 0-0, e un vis pe care nici nu îndrăznești să ți-l amintești a doua zi.
Dacă o privim pe Chelsea ca pe fotbalul însuși, greșim. Chelsea nu e Papa venit în vizită în România, ci e doar deținătoarea la zi a Ligii Campionilor. Ca orice campioană care n-are în sânge succesul (până la titlul luat cu Mourinho în 2005, publicul de pe Stamford Bridge nu se mai bucurase deplin de vreo jumătate de veac), după o mare performanță reușită singular Chelsea a coborât în mod logic, pozând în investiția finanțată abundent, dar negestionată ca lumea. Nu mai repetăm discuția cu plecarea lui Di Matteo, cu chinurile lui Rafa și cu rolurile de boiernași scăpătați pe care Terry și Lampard le joacă. Aerul lor e aristocratic, într-adevăr, dar mai au nevoie și de celelalte elemente vitale în afară de aer.
Dacă am spune că nouă ne convine rolul de buturugă mică, am isca o întreagă teorie a emancipăriii naționale. Dar într-adevăr ne place uneori să savurăm șansa a doua, atunci când ni se arată. Iar de două ori în istorie, prin altceva și nu prin Steaua, am și reușit să eliminăm clubul campion al Europei la acel moment.
De Dinamo 1983 probabil că-și aduc mai mulți aminte. Dacă însă ne lasă memoria, putem să-i sunăm pe Mulțescu, pe Țălnar, pe Orac. Am putea să-l contactăm și pe Dinu, dar el nu mai era în iarbă, ci îndeplinea rolul de secund al lui Nicușor. Deja pentru Nicușor avem nevoie de Google și de-acolo vom afla că de fapt îl chema Nicolae Dumitru și a fost un antrenor cu multe titluri, care s-a confundat cu Dinamo vreo 20 de ani. A fost atunci 3-0 la București, în
„Săptămâna Patimilor lui Real a devenit Săptămâna Grandioasă”, a scris rasatul editorialist al lui As, Alfredo Relano, după victoria de pe Old Trafford. Tip sărit de șaizeci de ani, care a însoțit cu articolele sale Realul cam de la Pirri și Amancio încoace, don Alfredo observă cum artizanul acestui triumfător marți-sâmbătă-marți este Mourinho, care și-a ștampilat extraordinara operă de antrenor cu o performanță cu care puțini se pot lăuda. Îmi permit să adaug la argumentele editorialistului madrilen altele câteva, toate în sprijinul marelui antrenor de pe Bernabeu.
Rădulescu îl știe pe Lucescu de aproape o jumătate de secol. Au jucat împreună la Sportul și i-a fost timp de patru ani secund la echipa națională
Tribuna de pe Stamford Bridge nu-l înghite, i se pun bannere care-l îndeamnă să se întoarcă la restaurant, i se cântă un refren enervant cu „fat spanish waiter”, adică ospătar spaniol gras. De fapt, „waiter” nici măcar nu e ospătarul în sine, ci băiatul care-ți ia haina, te conduce la masă și-ți pune dinainte coperțile meniului, cu asta misiunea lui isprăvindu-se. Allan Shearer îl face praf, patronul îi transmite că nu e decât un interimar, ziarele vorbesc insistent despre discuțiile zilnice dintre Abramovich și Avraam Grant, acest Marian Rada, variantă sud-londoneză.
Avea dreptate Arpad Paszkany când încerca să-l scoată pe Cadu. Omul muncește de ani și ani la Cluj, a luat trei titluri, toate cu scandal, așa că are dreptul la orice. Și, în fond, ce-a căutat Milanov cu fălcile în piciorul nevinovatului agresor din întâmplare? Probabil că se programase la detartraj. Sau avea carii la incisivi și ținea morțiș să și le repare pe banii clubului.
„Dacă nu mă dădeam din cale, mă sfărâmau!” Grigoraș a ajuns la concluzia asta și a plecat de la Oțelul în noaptea nunții, lăsând bucatele neatinse și mireasa neîncepută. Picat în mijlocul unui vârtej de o neclaritate candidă, antrenorul a ales calea despărțirii practic înainte de a-și pune semnătura pe vreun meci sau pe vreun rezultat.
Toate discuțiile din ultimele săptămâni din jurul persoanei lui Reghecampf au pornit de la câteva critici aduse de Anghel Iodrănescu jocului Stelei din pregătiri. Acum, Iordănescu salută public, miltărește, din poziție de drepți, evoluția lui […]
Miza acestei primăveri de Liga I va fi specularea eventualelor erori ale Stelei. Rămâne de văzut dacă se va întâmpla asta și cine va fi capabil de surpriză
Biletele se vând la fel de prost atât pe Național Arena, cât și în Gruia. Puse în vânzare mai demult, s-au dat ce s-au dat până la meciurile din tur, apoi marfa a rămas pe tarabele reale și virtuale în așteptarea unor mușterii care nu mai vin. Probabil că și colo, și colo, joi seara vor fi porțiuni de tribună golașe, că doar n-or să se aducă soldați ca pe vremuri sau elevi încolonați, ca la FOTE!
E vorba totuși de Ajax și de Inter, două firm
Toată lumea îi zicea Seche, cu o singură excepție. Adrian Porumboiu îi spunea Doru, semn al unei relații mai presus decât a celorlalți, care foloseau acel diminutiv-poreclă și nu alintul de la numele de botez. De când fostul primar ieșise din viața publică și se retrăsese la ranch-ul
Dinspre Amsterdam ArenA trage un curent anti Chiricheș de e nevoie de vată în urechi ca să nu ne alegem cu vreo nevralgie. Într-adevăr, numărul 21 n-a făcut o partidă mare, după cum n-a jucat extraordinar nici în pregătiri, nici la echipa națională, nici la vreun alt meci din ultimele luni.
Deși Steaua comunică doar prin intermediul site-ului oficial, responsabilii cu comunicarea ne-au văduvit de o informație esențială. Aceea că echipa din Ghencea a intrat nu doar în silenzio stampa, ci și într-un silenzio fotbal apăsător. Pe ArenA a fost, din partea liderului din România, o liniște de mormânt, cu excepția a vreo 10-15 minute după golul al doilea, când, într-adevăr, în jumătatea olandeză s-au petrecut câteva fapte de notat. În schimb, primul șut pe poartă a venit abia după aproape o oră (Adi Popa), iar în prima repriză Ajax a făcut doar două faulturi.
E ușor să ne amăgim cu două ocazii, însă trebuie să vedem că posesia ne-a lipsit cu desăvârșire, echipa arătând destul de rău, ca un urs ieșit din iarnă cu burta lipită de spinare. La cum s-a jucat, era greu să se ajungă la alt deznodământ, iar cine vorbește acum de calificare, într-un retur fără Bourceanu și Pintilii, o face mai mult să se afle în treabă. Se poate vorbi de greșeala de la primul gol, Nikolic plus Tătărușanu, se poate vorbi de jaloanele de la golul al doilea, se poate vorbi de seara neagră a lui Latovlevici, de absența desăvârșită a lui Rusescu, de comicăriile involuntare ale lui Tatu, de lipsa lui Chipciu de lângă Van Rhijn la golul doi sau de gestul necugetat al lui Pintilii făcut când deja se știa că Bourceanu nu va fi pe teren la București. Dar toate acestea sunt amănunte, în spatele lor zărindu-se o echipă mult sub Ajax, nu doar ca valoare, ci și cu multe lecții nefăcute.
N-a fost mai nimic î
Probabil că Reghecampf, neabandonându-și nicidecum principiile, nu-și va trimite jucătorii la plimbare pe undeva prin vreun parc, lângă canalele bătute de vânt, ci va face acel antrenament ușor, cu 7-8 ore înaintea meciului. Dar poate că după alergările ușoare va găsi timp să le spună alor săi câteva lucruri, dacă nu cumva le-o fi spus până acum.
În anii Războiului Rece a fost măcar curios cum de un mare club occidental a apelat la un antrenor din Estul comunist
Când a ajuns la Amsterdam, Kovacs n-avea niciun titlu de campion național
Să fie vreo două săptămâni de când o fată bălaie și ageră, care sare cu parașuta ca să povestească apoi în ziar cum a fost, m-a întrebat dacă am auzit de Teodor Lucuță. Cum să n-aud, l-am și văzut jucând, fundaș stânga în echipa națională, într-un 2-2 cu Spania la Craiova! Știam că are necazuri, că-i tăiaseră un picior și am îndemnat-o pe Sorina Oprițescu, fata bălaie, să-l caute și să scrie despre el. N-aveam nici un număr de telefon și i-am sugerat să-l sune pe Cornel Dinu să i-l dea. Nu știu dacă l-a sunat pe Mister, dacă l-a găsit altfel și nici nu mai contează.
Sorina, care are 21 de ani și n-avea cum să știe prea multe despre Lucuță, l-a găsit la spital, îi tăiaseră și al doilea picior, nu mai insist, povestea e redată pe larg în această pagină. Zi de zi întrebam de reportaj și plecam din ședința de sumar resemnat că întotdeauna actualitatea are prioritate în fața materialelor care pot să apară și azi, și mâine, și peste o săptămână, și altădată…
Ieri am aflat că bietul nea Luca s-a prăpădit, încă tânăr la 57 de ani, dar ciuruit de boli. A fost o dublă tristețe, a morții unui om pe care l-am văzut transpirând pe teren și a subiectului care din reportaj a devenit elegie postumă. După cum dublă e și lecția pe care am primit-o. Întâi că atunci când scrii despre un om suferind, nu-ți hrănești doar cititorii, nu-ți îngrași neapărat tirajul, dar îl bucuri și pe el, pe subiect, îi dai un medicament miraculous, pe care din păcate Lucuță n-a mai apucat să-l ia. Abia mai apoi c
Condamnarea cu suspendare primită de Gigi Becali nu tangentează deloc fotbalul. Ea vine pentru altceva și nu se răsfrânge aproape în niciun fel asupra a ceea ce înseamnă strict activitatea viitoare a Stelei. E logică o mult mai mică implicare a unui ziar de sport decât a unuia generalist. Acolo, vorbim despre un parlamentar și despre un om politic, dincoace, pe domeniul nostru, de o persoană care va putea în continuare să se suie nestingherită pe capota mașinii, indiferent de conținutul cazierului.
Înainte de a ne prăpădi de încântare după victoria cu Bratislava și înainte de a cădea pe spate la evoluțiile briliante ale lui Tatu și Costea, nu ne-ar strica puțină geografie. Așadar, după un prim stagiu în Spania cu Steaua, cinci băieți, Tătărușanu, Chiricheș, Bourceanu, Pintilii și Tănase pleacă în al doilea stagiu, în Turcia. Peste câteva zile îi regăsim iarăși în Spania, răspunzând la convocarea lotului. După care zboară iarăși în partea cealaltă a Mediteranei, la Antalya, pentru a evolua în meciul de astăzi cu Jablonec și, deloc neimportant, pentru a-și întâlni consoartele peste mări și țări. Duminică, din Turcia în Olanda, iar după meciul cu Ajax, înapoi la București pentru retur. Un traseu mai complicat era greu de ales! Poate doar dacă reunirea de grup cu nevestele s-ar fi ținut pe undeva prin Bali!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER