De la tine, mijlocașul Bourceanu, așteptăm nu numai recuperări din picioarele adversarilor, ci și pase mai lungi de doi metri. Că dacă scoți mingea de la ei și s-o dai tot la ei, n-ai făcut nimic!

De la tine, căpitanul Bourceanu, așteptăm mult mai mult. Funcția nu presupune doar purtarea unui accesoriu vestimentar, ci și conturarea unei personalități care să servească drept exemplu colegilor. La finalul meciului cu Twente, ți-au dat lacrimile. Poate de necaz, poate de presupusă nedreptate, nimeni nu poate preciza de ce plânge atunci când plânge. Reacție normală pentru un om de rând, dar de neacceptat pentru un căpitan al Stelei. Când l-au lăsat nervii, Mirel Rădoi n-a plâns, ci a trecut cu brațul prin geamuri. Iar alt predecesor celebru, Lăcătuș, plângea doar dacă-l puneai să taie ceapă. I-a văzut cineva pe Puyol, Casillas, John Terry, Gerrard, Totti sau alți purtători de banderolă plângând, vorba lui Creangă, de sălta cămeșa pe dânșii? Nu! Noi te-am văzut pe tine, căpitanul Stelei cu lacrimi în ochi, de parcă ieșisei de la un film indian, nu de la un meci de fotbal. Păi, dacă plînge căpitanul, încep toți să plângă și în loc de prime de joc, banii se duc pe batiste!

Când i-ai dat adunarea lui Duckadam la echipă, depășindu-ți clar atribuțiile de jucător, n-ai mai plâns. Păi cum să-l chemi tu pe Duckadam la ordine, o să faci asta când o să-l conduci tu pe el, nu el pe tine, după cum bine a zis Sorin Cârțu. Dacă tot ești pus pe chemat la Mogoșoaia, de ce nu-l chemi pe Gigi?

La Mogoșoaia patul a fost prea mic și Tătărușanu s-a cerut acasă, că nu încape! La Enschede a fost mingea prea mică, terenul prea alunecos și adversarul la vreo 5 metri, adică mult prea aproape.

Iată că se poate bate Chelsea jucând cu trei oameni pe linia de fund, într-o idee tactică despre care se spune că e a fricii, a defensivei și, în general, a trecutului! Napoli a putut să facă asta și oricât s-ar spune despre Chelsea c-ar fi o echipă în criză, departe de strălucirea de altădată, rezultatul are valoare cu atât mai mare cu cât a fost 1-0 pentru londonezi, iar depășitul sistem al lui Mazzarri a adus trei goluri și multe alte ocazii.
Acest 3-4-3, sau 3-5-2, sau 3-4-1-2, că tot cam aia e, mai e practicat în zilele noastre de echipele mici din Italia, de cele din zona retrogradării, care se duc pe terenul lui Juve sau Milan cu gândul de a nu lua multe. Îl mai putem întâlni la noi în filosofia Voinței Sibiu și, nu vă mirați, l-am văzut în pregătiri, probabil cu titlu experimental, preț de o repriză, pus în aplicare chiar de Inacio, noul antrenor al Vasluiului. A fost sistemul lui Răzvan Lucescu la Rapid în acea campanie europeană lungă din 2006. În anumite interpretări, el trece drept o partitură defensivă, cu cinci oameni pe linia de fund, celor doi laterali spunându-li-se mijlocași doar în teorie, practica definindu-i tot ca fundași.

Priviți alăturat desenul lui Napoli! La Mazzarri fundașii sunt trei și doar trei. Campagnaro bate auturi de pe dreapta, ca un fundaș lateral veritabil și, când echipa sa se apără, acoperă o treime de teren. În fazele de atac se desface, urcând și ajungând de multe ori în situația de a centra. Lateralii Maggio și Zuniga provin din mijl

Dacă toate lucrurile vor fi așa cum au fost planificate, mai pe românește, dacă toată lumea se va ține de cuvânt,

Deși jocul ofensiv cu Twente a fost așa și așa, la Steaua atacul e o chestiune extrem de importantă. Atacul care nu întotdeauna pune în pericol poarta adversă, dar creează panică în propriile rânduri.

E de așteptat din tot sufletul ca jurații, martorii și asesorii populari din acest Nürnberg modern care e procesul lui Tătărușanu să-și fi isprăvit pledoariile pro sau contra. Nici nu ne interesează dacă e „guilty” sau dacă nu e” guilty”, pentru că, dacă ținem toate aceste discursuri despre teoria statului în poartă, ajungem doar la o singură concluzie: fără acea execuție de excepție a lui Ola John, acum vorbeam despre altceva.

Am fost atunci la Ljubljana. Sunt aproape 19 ani, dar mi-e vie în minte aproape fiecare secundă din cele două zile petrecute în capitala Sloveniei.

Nu pregătiți rugul pentru Prepeliță, nu e eretic pentru că a dat pe lângă minge, nu trebuie bătut în cuie pe cruce. De-astea li s-au întâmplat și stoperilor lui Arsenal pe San Siro, și altora, și altora, și altora.

Titlul poate să pară gregar, dar într-o lume în care la televizor se arată poze cu politicieni surprinși în fundul gol la vestiar, exprimarea e doar o blândă mângâiere. Cu atât mai mult cu cât nu e personal, ci-l citează pe unul dintre cei mai eleganți și mai distinși antrenori români.

Da, vorba ne vine prin ani de la gentilul și bonomul Emeric Ienei, antrenorul marelui triumf de la Sevilla. Ce-i drept, pe-atunci, cu un sfert de veac mai tânăr. Asta le spunea Nea Imi elevilor săi în vremea în care Anderlecht sau Honved cădeau ca spicele în Ghencea. La fel de adevărat că marele antrenor avea și cui să se adreseze. Lui Lăcătuș nu trebuia să-i spui de două ori așa ceva. Iovan și Bumbescu nu erau nici ei niște blânzi, după cum și unde punea Boloni piciorul, cu greu mai creștea iarbă.

Dar acest „călcați-i pe ochi” nu se referea doar la agresivitate, ci și la fotbalul propriu-zis. Cel puțin în meciurile de acasă, Steaua începea tare și aproape că intra pe teren cu 1-0. Așa era tactica, să se marcheze repede. Se căuta poarta de la distanță, Boloni șuta de la 30 de metri, Pițurcă stătea pe respingerea portarului, Balint era și el pe-acolo, și uite așa adversarii erau presionați nu numai prin determinare, ci și prin joc. Marcând rapid, tu comandai ostilitățile. Cu avantaj pe tabelă, tu făceai legea.

Dintre cei care vor intra astăzi pe teren contra lui Twente, doar Brandan, Geraldo și Tatu erau proaspăt născuți în acele vremuri, dar ei gângureau în altă limbă. Ilie Stan era junior,

5 decembrie 1995. Afară ninge cumplit, iar în redacția cotidianului Sportul Românesc zbârnâie telefoanele fixe. Mobile încă nu erau. Reporterii de la aeroport spun că avionul lui Juve are deja vreo trei ore întârziere. A doua zi e meciul, iar un meci cu Juven­tus e un eveniment, chiar dacă Steaua nu mai are nicio șansă de calificare.

n zilele astea, când fanii steliști, dinamoviști și rapidiști împart aceeași franzelă înghețată între troienele Bărăganului și-și împrumută unul altuia lopata, parcă sună aiurea să spui că ții cu Twente, deși știam că tu, ultrasul, după finala de la Sevilla din 86, n-ai ieșit o săptămână din casă.

Gigi Becali cu căciula peste urechi, cu o grămadă de gură-cască în jurul său, cu Wole închiriate, cu lopeți albastre, cu un telefon pus la dispoziția celor care au nevoie de el. Mircea Lucescu participând la c campania Realitatea TV. Adrian Porumboiu trimițând camioane cu pâine și ulei în Buzăul natal și troienit, vrând să rămână discret, dar fiindu-I imposibil din moment ce apucase să-i spună lui Gigi.

Mircea Sandu încălțat în UGG-uri, Gigi Becali în pantofi cu scârț și dom” primar Oprescu destul de obosit după atâtea teleconferințe matinale de deszăpezire. Auguștii pași au călcat iarba arenei Naționale, iar ciorchinele de microfoane a captat concluzii. De la gregarul „să mor dacă mă așteptam să arate gazonul atât de bine”, rostit de edilul șef într-o argotică de brancardier deprinsă probabil pe coridoarele spitalului, la sentențiosul „probabil se va amâna returul”, venit de pe buzele aflate la un metru și ceva mai sus de UGG-uri.

Așadar, iarba trebuia să arate mai prost. De-aia s-a dat atâta bănet public, să arate iarba prost, iar acceptabilul e o surpriză plăcută. Acoperișul? Peste o lună, cum zice primarele sărărițelor ineficiente. Păi peste o lună o să fie jumătatea lui martie, așteptăm frunza să dea și cucul să cânte, ce ne mai trebuie acoperiș? Doar dacă plouă cumva. Până atunci se topesc și nămeții uitați de Sorinel primarul minune pe la marginea marilor bulevarde, până atunci ar mai fi de jucat ceva meciuri pe stadionul făcut din bani publici.

Mai grav e ce-a zis Mircea Sandu, că se va amâna returul. Grav, dar logic. Că n-ai cum să joci, n-ai unde, bașca mai poți râmâne înnămețit pe la Făurei. Dar și mai grav e ce-a zis Viorel Duru, domnul acela dur și grav care nu dă licențele, dar peste care trece uneori Comitetul Executiv și face favoruri celor care sunt băieți buni.

Ei, bine, Viorel Duru a zis, printre altele, că la anul nu ia licență cine nu are instalație

Titlul e puțin riscant pentru că nu e clar dacă Don Fabio are omologi în patria noastră. Plecând de la premisa c-ar avea, aceștia ar trebui să-și noteze și să-și însușească proba de verticalitate a italianului care conduce de câțiva ani reprezentativa Angliei.

În iarna asta, Bicfalvi trebuia să ajungă ba la Vaslui (ceea ce pentru el n-ar fi fost chiar rău, măcar din punct de vedere financiar), ba la Dinamo, ba, în cel mai bun caz pe banca de rezerve a Stelei.

Când o să citim că echipa campioană a Germaniei stă blocată în tren între München și Frankfurt o zi și o noapte, înseamnă nu că ne-am revenit noi, ci că au luat-o razna și ei. Nu e vorba de cei nouă fotbaliști ai Oțelului, ci de oricare nouă cetățeni care și-au plătit impozitele și stau captivi în Bărăgan pentru că mijloacele de deszăpezire sunt de-acum 50 de ani, pentru că n-avem parazăpezi să le punem pe-acolo pe unde vine viscolul, și chiar dacă le-am pune, s-ar fura.

Luni pe înserat în București erau -7 grade, iar in Antalya 13. Noaptea de miercuri ne va propune o nouă probă de rezistență, cu -24 de grade. Joi după prânz, când charterul Stelei e programat să aterizeze cu accidentați cu tot, nu va fi mai cald de -13 grade. Ca și în toate zilele următoare, vineri, sîmbătă, până joi, pe 16, când vin olandezii pe Național Arena.

Dintre troienele și ghețurile duminicii de 5 februarie îi suntem datori măcar cu un gând bun lui Gică Hagi care împlinește 47 de ani. Ni i-a dedicat aproape pe toți, ne-a legitimat cu numele său asociat de România, dându-ne notorietate peste tot în lume, de la taximetriștii africani la recepționerii hotelurilor de lux din Las Vegas.

Lazio – Milan sau Valencia – Barcelona? Digisport a pus semifinala de Cupă pe primul canal și a procedat logic, pentru că Messi e întotdeauna mai spectaculos decât bătrânul Rocchi sau decât bătrânii Milanului.

Esențial pentru o echipă e să aibă vestiarul ei, cantonamentul ei, dormitoarele ei, locul unde mănâncă zilnic, se spală zilnic, se antrenează zilnic. Revenind în Ghencea, Steaua rezolvă toate aceste probleme care au măcinat-o vreo 9 luni, și, fără a exagera, au făcut-o să aibă mai puține puncte și mai mulți nervi.

Pelerinajele la Mogoșoaia, cantonamentele într-un hotel de lângă Piața Muncii, drumurile la Buftea, traiul nomad, cu masa de masaj sub coviltir și cu termosurile sub șaua calului vor înceta. Baloții cu echipament cărați prin București plus Ilfov, spre și de la spălătorie, induc un chin mai mare decât a juca meciurile pe diverse stadioane.

Mutarea în Ghencea a juniorilor de la closetele din tablă de pe Voința și de la terenurile liceului Mircea Eliade de lângă Semănătoarea (dacă știa Eliade că vor boteza cu numele lui un liceu de lângă o fabrică de grape, nu mai scria „Nuntă în cer” ci „Nuntă pe ogor”) ar însemna revitalizarea unei pepiniere aflate pe moarte tocmai din cauza lipsei unui loc al ei.

A nu avea un loc al tău e ca și cum ai dormi noapte de noapte în alt hotel, iar copiii ți i-ai ține la creșa săptămânală. În felul acesta nu mai poți vorbi nici de performanță, nici de familie, ci doar de o bejenie necontenită care te scoate din minți și nu te lasă să te gândești la nimic altceva.

Aceasta e esența întoarcerii acasă-un domiciliu fix, nu flotant. Meciurile le poți juca și pe Național Arena, dacă nu încape puhoiul de lume în tribunele din Ghencea. Dar can

Trebuie văzut adevărul așa cum este. Dincolo de unele arbitraje favorabile, de suspendări diminuate,

Nu e frumos ce-a făcut Alex Chipciu în meciul cu Levski, ba, analizând mai atent, e chiar urât. Și scârbos. Să-ți scuipi un adversar nu e cea mai sportivă procedură cu putință, e o faptă menită să-ți anuleze orice șansă la premiul fair-play. Nimeni nu face apologia flegmei și nimeni nu aduce elogii sputei revărsate.

Dar a transforma acest moment regretabil într-unul de referință e o judecată pripită și nemeritată. În primul său meci la Steaua, în care a îmbrăcat tricoul cu 7-le lui Lăcătuș, un puști a scăpat un scuipat și acum încep să i se pună etichete. Inclusiv patronul l-a certat aspru, a spus că gestul e de vagabond, de om cu probleme de comportament. Dar să faci cum îți vine la gură o jurnalistă e gest de lord? Să repari limuzina cu ranga e ceva de sânge albastru? Să nu părem mai puritani decât e cazul, să nu judecăm oamenii după un prim gest. Să nu uităm că și fostul mare șeptar Lăcătuș mai făcea de-astea, ba mai trosnea și câte o tibie sau mai intra cu câte un crampon în pieptul adversarului.

Să-l reținem pe Chipciu ducându-se mereu peste fundașul stânga al bulgarilor, demarând, centrând destul de bine, propunându-și recuperări în terenul advers, alergând mereu și dorindu-și să realizeze cât mai mult. Să-l așteptăm ca pe acea aripă dreaptă pe care Steaua și-o dorește de ceva vreme. Să ni-l imaginăm la fel de agresiv și cu Twente, la fel de viu și sub tricoul echipei naționale, unde promite un duel palpitant cu Torje și cu Bănel.

Alex, la 22 de ani ai în față o car

Viorel Hizo a fost subiect de cap de pagină răsalaltăieri, alaltăieri și cel mult ieri. Astăzi capul de afiș îl deține Inacio, anunțat în premieră sîmbătă seara, de ProSport, la 21 și 18 minute. De ce s-a terminat povestea Hizo? Pentru că așa e viața. De ce începe povestea Inacio? Tot pentru că așa e viața!

Când nu știm totul despre un meci al echipei naționale de acum 30 de ani, consultăm anuarele. Sau îl întrebăm pe Google, dar și bietul Google tot din anuare se documentează. Așadar, acolo, în ceasloave, scrie: 35 februare o mie nouă sute toamna, stadion Wembley, spectatori 70.000.

Barcelona va juca semifinala Copei del Rey, acel trofeu pe care, când îl pierdea anul trecut, Pique îl dezavua tocmai fiindcă este al lui Rey al Spaniei, pe când el e catalan și doar știți, „Catalunya is not Spain”, așa cum scrie aproape la fiecare meci în peluza de la Camp Nou.

A fost odată ca niciodată un atacant talentat de-ți lua ochii, ivit de sub tricoul lui „U” Cluj și ajuns să ia ochii multora,pentru că lovea mingea mai altfel, pasa mai altfel, era mai altfel.

Adică bine făcut, ca mușchiul de vită care nu-ți cade greu la stomac. Treabă gândită temeinic, de la început până la sfârșit, cu acuratețe, în urma căreia atacantul de la CFR a scăpat basma curată, deși trebuia să stea suspendat până se scutura floarea din caiși.

Hagi l-a luat pe Dică și susține că nu-ți cad epoleții să joci în liga a II-a, că doar și el, cât era de Hagi, a acceptat să meargă de la Real Madrid la Brescia, după acest la prima vedere pas înapoi fiind în stare să facă tot ce-a făcut la World Cup ’94 și să iasă pe locul 4 în clasamentul Balonului de Aur.

O echipă care a colecționat premii de sfârșit de an (Wesley, Sânmărtean), care a făcut cinci puncte în patru meciuri cu Lazio și Sporting, începe să alerge prin zăpadă la zece puncte de lider. E mult, înseamnă că pe lângă lucrurile bune au fost și altele, mai puțin bune. Poate o uzură, poate anii adunați peste anumite vedete plafonate, poate lipsa unui suflu nou care să le dea lui Wesley și Adailton o nouă motivație.

Poate nu știați, dar Steaua are zece convocați: șase la prima reprezentativă, unul la tineret și trei la DNA. DNA-ul are autoritatea selecționerului. Te cheamă, trebuie să te duci! Nu există loc de întors, bifezi selecția și gata!

Planeta aceasta care face și vântură miliarde de euro la fiecare „Clasico” vrea ca din aceste spectacole megatelevizate și excelent vândute, după fiecare episod, să rezulte atât eroi de coverstory, cât și vinovați.
Seara de 18 ianuarie n-a produs eroi. N-a fost cazul, nici măcar Abidal nu poate fi socotit erou. Erou a fost când a revenit pe teren după acea boală cruntă, nu pentru că a marcat la 32 de ani abia al doilea gol al carierei.
Vinovații au fost identificați, iar acum sunt supuși oprobiului planetar. Pepe și Mourinho sau Mourinho și Pepe, nu ordinea contează, ci intensitatea cu care sunt blamați.

Deși e despre Copos și Giuleștina, trebuie început cu Porumboiu. Nu Adrian, ci Corneliu, regizorul. În filmul său „A fost sau n-a fost” , protagoniștii se întreabă dacă a fost, într-adevăr, revoluție în micul lor oraș de provincie și ajung la concluzia că da, au făcut și ei revoluție, dar au făcut-o în felul lor.

Ce treabă cușeră acest cantonament de iarnă al echipei naționale! Îți cară cluburile jucătorii cu avionul în Turcia, iar apoi ți-i aduc cu taxiul la hotel.

Măsurile luate luni de LPF sunt doar propuneri. Pentru a fi puse în practică, ele trebuie să aibă avizul FRF. În sala de la sediul Ligii a fost prezent și Mircea Sandu, dar, din ce spun cei implicați, apariția sa a fost mai degrabă discretă.

Adi Mutu e acel gen de tip pe care-ți vine când să-l pupi, când să-l iei la palme.

Craiova, undeva prin 1978. Un copil de clasa a șaptea mergea regulat la meciurile Universității, pe stadionul care atunci se numea „Central”. Duminica, integral, sâmbăta sau miercurea, doar câte o repriză, că orele erau după-amiaza. Dacă săreai gardul prin spate, pe la Bălcescu, și o rupeai la fugă pe Bucovăț în jos, în vreo zece minute puteai să intri pe gratis în peluza cu tunel, dinspre Agronomie.

Oameni strânși ciorchine în tribună, apoi oameni înghesuiți pe dealul din spatele uneia dintre porți. Dealul Florilor. Așa se numește dealul, așa s-a numit și stadionul, până a primit numele lui Viorel Mateianu, făuritorul acelei echipe. Înainte de 1980 stadionul din Baia Mare avea cam 20.000 de locuri, dar la meciuri veneau și peste 30.000 de oameni. Dacă nu aveau tribune, stăteau pe deal.