Am scris în ziarul acesta zeci, poate sute de texte. La multe dintre ele simțeam presiunea dead-lineului ce trebuia respectat…”Vorbește cu Filoti…Doar editorialul lui mai e de pus în pagină. Iar întârziem ziarul”, îmi răsună și acum vocile glumeț-ironice ale amicilor de la layout în dialog cu responsabilul de număr. La altele, înainte să încep să tastez, mă uitam în gol în fața foii albe și electronice și a cursorului ce clipocea nepăsător. De obicei, în astfel de cazuri, îmi căutăm cuvintele pentru a „vorbi” despre un eșec al naționalei, al echipelor noastre, al sportivilor noștri. (În clipele de entuziasm ideile vin de la sine…) Și pentru astfel de momente am un glas familiar și drag mie care îmi spunea amuzat: „Hai, Dane că lacrimogenele îți ies bine…”. Acum nu ar trebui să fie cazul nici de lacrimogene, nici de dead-line. Ba din contră, m-am setat să scriu un text prin care să respect on-line-ul.

14 echipe, cu sistem play-off și play-out e o soluție de care am auzit prima dată în fața vechiului sediu al FRF, pe o străduță cu drum înfundat. Acolo, pe scările sau în anexele sordide ale unei clădiri comuniste, de-a valma oameni de fotbal, impresari și jurnaliști discutau și așteptau. Comunicate, decizii, schimbare… Un soi de Poiană a lui Iocan cu mai puțin praf și mai multe personaje alfabetizate. Măcar aparent. Cei de atunci, în funcții și acum, trăiau clipa și se hrăneau cu performanțele generației de aur, ce se reunea într-o sală mai mult lungă decât lată, în jurul unei mese roase de carii. Au trecut de atunci ani mulți și, în tot acest timp, în loc să acționeze, cei pe care îi denumim generic conducători, s-au mulțumit să amorțească într-un etern azi păgubos și clientelar.

Adevărul e că viziunea, responsabilitatea și coerența erau ultimele noțiuni la care te-ai fi putut aștepta din partea celor menținuți în funcții atâta amar de vreme de un sistem putred. Au stors tot ce era de stors din burete și acum îl auzim și îl vedem pe Dumitru Dragomir, cu privirea malefic-vioaie venind cu soluția salvatoare, pe sub ramele unor ochelari, schimbați între timp ca și cei ai Nașului, ce trădează bunăstarea. Tot el să ne scoată, cum ar veni. Cam ăsta e mesajul. Preia din mers o idee muult mai bătrână decât Casa Fotbalului și o pune pe tapet mai mândru decât a venit Edison cu becul în fața omenirii, își umflă pieptul și pășește mai țanțoș decît a făcut-o Armstrong, Neil nu Lance,

Oficialii clubului Rapid au ajuns să implore Comisiile Ligii să dicteze suspendarea terenului propriu și disputarea următoarelor meciuri fără spectatori.

Întâmplare petrecută relativ recent, pe un final de săptămână. Nu sunt în București. Un week-end de relaxare fără fotbal parcă nu e suficient de sățios.

Trăim clipa. La ora asta, campioana CFR are un parcurs mulțumitor în Liga Campionilor cu o victorie mare la Braga și o înfrângere previzibilă împotriva celor de la Man. United, iar Steaua e foarte în grafic în grupa ei de Europa League. România atacă sau, după caz, se apără în dubla cu Turcia și Olanda, având un punctaj maxim, e drept după două meciuri și acelea cu adversari inferiori, în grupa de calificare la Mondiale. Ce zic eu e că făcând o comparație cu ultimii ani am scos un pic capul la suprafață. Și tocmai de aceea mi se pare extrem de important să ne agățăm de aceste jocuri spre a consfinți – nu mă tem de cuvinte mari – o împăcare istorică între națională și publicul ei. În ultimii ani și mai ales după apariția Ar

Am văzut CFR-ul marți și Steaua joi. Le-am văzut în sensul că am urmărit meciurile lor de cupe europene din tribună, dar am și avut ocazia de a percepe, de a observa și simți a

Semnalul dat de Mircea Sandu printr-un comunicat stufos și încâlcit îl determină pe Dumitru Dragomir să aibă o reacție moale și formală la adresa Comisiilor care judecaseră evenimentele de la Steaua-Rapid. Aici nu vorbim de puncte, de amenzi, de sancțiuni. Vorbim de responsabilitate, de atitudine, de conștientizare și de implicare. De lipsa lor mai exact. Predicate gen „respect” ori „stop rasismului” pe care forurile internaționale insistă în ultimii ani sunt luate în derâdere. Cel puțin la Ligă.

Trăim în fotbalul adevărat datorită a două echipe diametral opuse ca strategie, ca discurs, ca filosofie. Punctul comun al CFR-ului și al Stelei este reprezentat de forma bună de moment și asta ne permite să nu tremurăm înaintea debutului în grupele Ligii, Campionilor respectiv Europa. Eu zic că sunt premise și elemente pentru o rivalitate benefică roș-albastră-vișinie, de tipul celei din sezonul 2005/2006 cu CFR în rolul Rapidului. Momentul la care fotbalul românesc se raportează în ultimii ani a fost posibil datorită unor antrenori pasionați, dedicați și pricepuți, care au construit alături de conducători abili un lot solid, echilibrat valoric și format din jucători responsabili. Chiar dacă vorbim de alte principii, Steaua echipă românească versus CFR cosmopolit, efectele pot fi aceleași. Dacă în campionat va câștiga numai una dintre ele sau, cine știe, niciuna în Europa nici unii, nici ceilalți nu au nimic de pierdut.

Nu trebuie să ne păcălim cu faptul că doar victoria aceea asudată din Estonia a readus fanii în stadion. Și nici nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare de marketingul balcanic al președintelui FRF, care a organizat câteva întâlniri televizate cu liderii galeriilor și a dat o cotă de bilete gratuite fanilor.

Am atacat de câte ori am avut ocazia subiectul Sânmărtean la echipa națională și mi se pare în continuare că, la cât de multă lipsă de idei și fantezie e în exprimarea României, vasluianul ar putea lumina estetic și nu numai jocul nostru. Continuu să cred că Pițurcă e genul antrenorului/selecționerului încăpățânat peste măsură, care revine cu greu asupra unei etichete pe care o aplică unui jucător. Indiferent de cât de mult s-ar schimba ori ar evolua „subiectul” luat în vizor.

Înainte de meci ne făceam curaj! Dinamo în Arena Națională. Practic, pe stadionul unde au câștigat ultimele și singurele trofee din ultimii cinci ani: Cupa și Supercupa României. Dinamo în Europa, din nou condusă de Bonetti. Adică omul care a făcut posibilă frumoasa nebunie de la Liberec acum trei sezoane.

România la rece. Mă gândesc la a vorbi altfel decât la cald despre ultimul joc de pregătire disputat de naționala lui Pițurcă și nu neapărat la a sugera că pe români îi lasă din ce în ce mai mult indiferenți această națională ori că exprimarea tricolorilor este una la limita încremenirii.

George Copos vorbește cu voce tare despre fanteziile sale: „Minune cu Heerenven”. La ora actuală e infinit mai probabil ca Sharon Stone, actrița aflată la filmări în România și care în ultimele zile a tot luat masa la Hilton-hotelul finațatorului giuleștean, să îl invite la o cafea decât să se califice Rapid mai departe. O echipă mai deprimantă și mai deprimată, mai moale, mai apatică, mai prăfuită și mai inestetică decât cea pe care o antrenează acum Sabău eu nu am văzut niciodată în Giulești. Nu cad în capcana de a pune totul pe umerii antrenorului. Toți sunt de vină!

Bucata aceea de metal de aproape jumătate de kilogram suflată cu șase grame de aur, argint ori bronz scoate la iveală povești

În urmă cu câteva luni l-am avut pe Cristi Dulca invitat la o emisiune, dar ne-am întîlnit mult mai devreme undeva în oraș pentru o cafea și niște amintiri depănate. Am plecat de acolo împreună […]

Chiar dacă Inacio este deja istorie la Vaslui, eu unul nu îmi pot reveni după discursul lui Adrian Porumboiu

Acum că știm sferturile de la Euro, putem să vorbim și despre sfertodocții fotbalului românesc. Doctorul Mureșan își permite să ironizeze restul Ligii I. Clujul a avut din nou o campanie consistentă și profitabilă. A luat o serie de fotbaliști despre care foarte mulți spun că vor fi titulari în sezonul viitor, cu banii pe care Sampdoria i-a virat deja pentru Renan – Renanul care a confirmat, nu speranța Rapidului -, cel care i-a ajutat pe italieni să promoveze în Serie A. Cu acest lot semnificativ întărit se pregătesc să atace grupele Ligii, astfel că replici gen „Noi nu avem de ce să plătim bani pentru a aduce echipe de talia Barcelonei în România” cu trimitere la eforturile câinilor de a-și călca imaginea șifonată cu cea mai cunos

Europeanul ucraineano-polonez e al extremelor. Fotbalul jucat e frumos, incitant, pe alocuri fermecător, asemeni ucrainencelor, dar turneul în ansamblu pare necivilizat și grosolan ca organizare. Asta vine din gena îndârjirii feroce și a teribilismului de care dau dovadă radicalii polonezi. Nu înseamnă neapărat că partea ex-sovietică dă frumosul, urâtul fiind exclusiv al celorlalți. E un melange contrastant, de tip răsăritean, cu care noi suntem obligați să fim obișnuiți, dar care poate fi șocant pentru restul. Imagini ca acelea cu rușii atacându-i ca barbarii pe stewarzi sau cu polonezii cărând picioare unui „inamic sovietic”, căzut la pamânt, nu au nimic în comun cu ideea și spiritul unei astfel de competiții și nu pot fi scuzate de niciun conflict istoric și de nicio tragedie, fie ea cea de la Smolensk.

La acest EURO 2012, s-a șifonat teribil imaginea aceea idilică, dar perfect posibilă cu suporterii a două naționale mergând împreună la meci, înfruntându-se maxim din priviri și tachinându-se amical la o terasă după meci. Am trăit pe viu sentimentul în 2006 în Germania, în Elveția în 2008 și mai ales acum doi ani în Africa de Sud. Anul acesta nu am mers la Euro și, din acest punct de vedere, mă bucur. Am rămas cu amintiri impresionante, din orașe, din cartiere, de pe și din jurul unor stadioane ale unui continent pe care m-am simțit infinit mai confortabil și mai relaxat decât acum din fața televizorului. Imaginea aceea cu un jurnalist având cască de motociclist pe cap și

Singura șansă ca meciul dintre Steaua și Twente să se joace fără nicio problemă este să nu mai ningă. Sau măcar să nu mai ningă așa tare. În 2012 și cu stadion de zeci de milioane de euro, noi privim drobul de zăpadă ce se prăvălește necontenit pe gazonul al cărui acoperiș zace încremenit.

Dacă acoperișul este montat numai ca decor, ne putem aștepta și la briz-brizuri subterane cu o instalație de încălzire care să fie pusă degeaba pe sub gazonul de zăpadă al Arenei Naționale. Mai este îngrijorător de puțin timp până la primul meci oficial al sezonului, iar previziunile meteo nu sunt deloc dătătoare de speranțe. E clar că spectatorii nu vor avea parte de protecție, în cazul precipitațiilor, și, credeți-mă, ca unul care a fost o repriză în tribune la Steaua – Voința Sibiu (ultimul meci jucat pe Arena), că te udă până la piele oriunde ai sta în stadion pe inelul cel mai de jos.

Rezultă că mai mult de jumătate dintre cei care vor fi în tribune peste zece zile la Steaua – Twente trebuie să se roage să nu plouă/ningă sau să își procure pelerine (accesul cu umbrele nefiind permis, conform normelor UEFA). Ar fi bine ca măcar la nivelul solului să fie lucrurile mai OK, dar totul ține mai degrabă de hazard decât de eventuale pregătiri pe care organizatorii le-ar putea face.

Ce încercăm să spunem în cele două pagini din Prosport este că nu e de ajuns să te trezești cu un ditamai stadionul, construit cu investiții supraevaluate, dacă nu ai interes, habar și bun simț profesional pentru a-l folosi. În mod normal, cum va fi starea gazonului, câtă zăpadă va fi în tribune, etc. nu ar trebui să constituie probleme pe care să ni le ridicăm înaintea unui joc internațional de asemenea anvergură, dar e clar că frigul și zăpada vor fi adversari la fel de periculoși ca și Jong sau

Tătărușanu n-ar mai trebui să aibă atâta încredere în el, pentru că nu e mai bun ca Stanca. În poartă îl țin doar interesele economice. Geraldo este văzut de tot staff-ul drept cel mai valoros fotbalist din lot. Un tip cu capul pe umeri, extraordinar de calculat în teren, dar și în afara lui și un om care prin tot ceea ce face constituie un exemplu și un catalizator al energiilor pozitive.

Chiar dacă mai este un pic până când va începe sezonul competițional, cu precădere în fotbal, evenimentele par că se derulează pe repede înainte în sportul românesc. Asta ne face să trecem poate prea repede peste anumite momente și să acordăm atenție unor lucruri mai puțin relevante. Mi se pare, de exemplu, că nu a existat o relație de direct proporționalitate între performanța obținută de Tecău la Australian Open și mediatizarea respectivului succes. Mai cred că dublele lui Marica și Daniel Niculae din week-end ar fi trebuit punctate mai mult.

Lui Walter Zenga îi merg toate din plin în această perioadă. Pe plan personal, așteaptă un al doilea copil în relația cu Raluca: „Va fi băiețel și ne bucurăm foarte mult. În martie va veni Walter junior și atunci o să fie și mai frumos decât acum”. Liniștea de acasă îi asigură tehnicianului italian o stare de spirit excelentă, astfel că și în plan profesional reușește lucruri speciale. În ultima etapă, echipa sa, Al Nasr Dubai, a reușit un rezultat surprinzător pentru mulți, învingând cu 2-0 Al Ain-ul lui Olăroiu, rezultat datorită căruia a trecut pe locul secund în campionatul din Emirate, la numai trei puncte în spatele formației antrenate de Cosmin Olăroiu, la care joacă și Mirel Rădoi.

23 ianuarie a fost oficial ziua Becali. Nu că restul de 365 înmulțit cu cel mult nouă ar fi fost altfel, în sensul că oricum este prezent zi și noapte la televizor.

Cea mai interesantă parte a discuției pe care Ilie Stan a avut-o cu reporterii ProSport la finalul stagiului din Poiană mi s-a părut aceea când tehnicianul Stelei a acceptat să își închipuie zece titluri pe care ar vrea să le citească la noi în ziar. Practic, acestea nu sunt altceva decât dorințele pe care omul Ilie Stan le are în fotbal pe 2012. Patru din zece nu se referă la Steaua. Fan declarat al Barcei și al fotbalului spaniol, cel poreclit Iliesta după numele eroului național al lor (Iniesta a marcat golul victoriei în finala Campionatului Mondial, Spania-Olanda 1-0) dorește continuarea unei frumoase supremații.

În ultimele zile, Prosport a tot scris despre evoluțiile cu adevărat impresionante ale jucătorilor români din Italia. Și nu ne refeream la consacrații Chivu și Mutu. Încep să se facă mari copiii din grădinița lui Pietro Chiodi.

Steve McClaren răsucește, cu aerul lui boem de profesor de țară, cuțitul în rana steliștilor. Își amintește cât de jos era Middlesbrough, echipa sa de atunci, la pauza meciului blestemat cu Steaua și mai recunoaște peste ani, ce mulți am văzut de atunci: că nu ei au câștigat meciul ci că Olăroiu și ai lui l-au pierdut, prin decizia neinspirată și inexplicabilă de a se retrage în propriul careu pentru a conserva rezultatul. E la fel de rumen la față și privindu-l persistă impresia iminenței unui damf de whisky de dincolo de pixelii imaginii în mișcare sau nu cu altfel simpaticul tehnician.

Războiul începutului de an din fotbalul românesc continuă. Și nu ne referim la manifestările incalificabile ale așa-zișilor ultrași, coborâți în stradă pentru a se răfui cu cei în fața cărora nu vor mai avea nicio șansă pe stadioane. Legea 4 le dă puteri aproape nelimitate jandarmilor la competițiile sportive, așa că fără legătură cu mișcările sociale, indivizii respectivi se răfuiesc în avans inconștient și condamnabil.

Președintele Comisiei Centrale a Arbitrilor, Ion Crăciunescu, a acceptat un scurt dialog pe marginea subiectului la ordinea zilei din fotbalul românesc: disputa dintre patroni și arbitri.

Asta în ciuda faptului că, până acum, a evitat să se pronunțe pe marginea demersului pe care au de gând să îl inițieze conducătorii de cluburi luni, 16 ianuarie. Atunci va avea loc o ședință extraordinară a LPF, în care reprezentantele Ligii I sunt hotărâte să solicite aducerea arbitrilor străini.

Domnule Crăciunescu, disputa aceasta dintre arbitri și reprezentanții cluburilor escaladează.
Înainte de toate, vreau să spun că am trimis o notificare LPF, în care am atenționat că eventualul demers al cluburilor este împotriva statutului FRF și al regulamentelor de organizare a arbitrilor.

Vorbim despre problema arbitrilor străini.
Eu vorbesc despre faptul că suntem un organism independent și, că avem regulamente interne după care funcționăm și nu este nimeni din afară în măsură să se amestece în ceea ce facem noi.

Demersul arbitrilor, care au spus că în cazul în care vă vor fi impuși cavaleri ai fluierului din alte țări vor merge până la a nu se prezenta la meciuri, cum îl comentați?
Tot ce pot să spun este că mă bucură faptul că sunt semne de unitate în rândul cavalerilor fluierului din România. Unitatea aceasta a lipsit foarte multă vreme și e un semn bun faptul că ea există. Mai departe…

Se poate ajunge la astfel de gesturi extreme?
Nu trebuie să se aprindă foarte tare, pentru că eu u

Români vs. străini în arbitrajul românesc reprezintă o falsă dispută,

Analiza pe care o face Sandu Enciu în ProSport explică în mare măsură declinul sportului românesc. Totul se bazează pe cifrele furnizate de Institutul Național de Statistică și un calcul banal indică faptul că puțin peste unu la sută dintre români fac sport în cadru organizat. Pentru a avea un tablou complet al dezastrului ar trebui să existe și o inventariere a bazelor sportive. Multe dintre ele abandonate și lăsate în paragină, pentru ca pe locul terenurilor de fotbal, tenis, etc. să crească în timp cartiere rezidențiale. Am trăit această senzație aiurea atunci când într-o plimbare nostalgică prin locuri pe care nu le mai văzusem demult am descoperit un bloc pe un teren de fotbal, în dreptul porții unde trăgeam de zor visându-mă cine știe ce fotbalist.

Cei conectați, cu sau fără voie, la toată nebunia declanșată de accidentul lui Mircea Lucescu prin intermediul televiziunilor de știri au putut asista la transmisiunea în direct a drumului de la Aeroportul Băneasa până la Spitalul Municipal. Mai multe mașini cu operatori TV ieșiți pe jumătate în afară urmăreau (schimbând benzi, tăind fața altor autovehicule, trecând pe roșu sau galben) două limuzine. Într-una din ele se afla patronul lui Șahtior Donețk, Rinat Ahmetov, miliardarul u

Ne obișnuisem sezon de sezon cu el pe benzi. Fie că juca la Sportul, la Național, la Rapid, la Steaua. Sau în ultimele sezoane la Urziceni ori Chiajna. Petre Marin a fost constanta fotbalului românesc din ultimii aproape 20 de ani.

Marea surpriză a anului 2011 a fost…
Oțelul Galați. Și plăcută și neplăcută. A reușit un retur perfect, la capătul căruia a primit un titlu pe care cei mai mulți îl vedeau, până în al doisprezecelea ceas, oriunde numai la Galați nu. Din păcate parcursul din Liga Campionilor a fost mai mult decât dezamăgitor.

„Ne vom întări cu toată opoziția celor din exteriorul sau din interiorul lui Dinamo”

Cititorii ProSport au decis că 2011 a fost anul lui Săpunaru. Sigur, există nuanțe aici, pentru că au fost două premii Prosport, de fapt trei pentru fotbaliști (două dintre ele pentru fotbaliști români). Unul câștigat de Lucian Sănmărtean, desemnat cel mai bun jucător român din Liga I, celălalt a fost cucerit de Wesley, cel mai bun străin din campionatul intern, și al treilea al lui, al lui Cristi. Dragomir de exemplu spunea fără ezitare că Sănmărtean a fost cel mai cel. Nu pentru că nu mi-ar plăcea mijlocașul Vasluiului, din contră, și nici măcar din spirit de contradicție cu șeful Ligii, eu cred că Săpunaru e primul pe acest podium, chiar dacă am delimitat clar categoriile despre care vorbim.

După ce, în Ajunul Crăciunului, a anunțat a paisprezecea oară că se va retrage din fotbal, George Copos s-a refugiat în Poiană.