E clar. Steaua are moral pentru meciul de Ligă de la mijlocul săptămânii viitoare. Victoria de la Iași, un teren pe care până mai acum un an nu se câștiga deloc ușor, aduce o doză de optimism mai mult decât necesară în perspectiva dublei confruntări cu Galata, evenimentul verii în România fotbalistică. Chiar dacă steliștii au început greoi, au intrat treptat într-un joc pe

Pleacă, nu pleacă, pleacă… Joaca de-a transferul se repetă constant și ciclic. În Ghencea și aiurea! A fost Dică! Și a plecat… Greu, târziu, pe bani puțini și la Catania. A urmat Goian… El a rămas. Cu nervi, trist, resemnat. E rândul lui Rădoi. E o ruletă. Roșu, negru (ăsta e Milan!)… Negru, albastru… Cald, rece… Duminică seara era sută la sută plecat, luni

Citatele de pe site-uri cu rapidiști în prim-plan fac inutile comentariile. „Jucător exponențial pentru Rapid, Pancu va avea un rol important și în vestiar, și în afara acestuia, fiind cel care îi poate îndruma și ajuta cel mai bine pe colegii mai tineri sau pe cei nou-veniți. Sperăm ca poziția noastră să fi fost clară, iar colaborarea noastră, nu numai cu cele două ziare de sport

Dorin Goian va pleca foarte curând de la Steaua! Semnul a fost dat acum două zile, când fundașul s-a apucat să dea declarații „de capul lui” în ProSport. Să vorbească liber, să spună tot ce gândește. O mai făcuse Dică, atunci când a intrat nepoftit la o conferință de presă și s-a apucat să vorbească neîntrebat. Plutește un soi de cenzură, o boare dictatorială venită dinspre palatul cu „p” mic. „Vei fi rezervă pentru că ai dat declarații presei”, a sunat sentința fără drept de apel. Politica pumnului în gură și smerenia jucătorului care tremură în fața conducătorului care zbiară cu glas gutural păreau de domeniul trecutului.

„De milă” ăsta aruncat de Gigi Becali din colțul gurii sună urât. Dică nu este fotbalistul care să inspire asta. Din contră! Teamă pentru portari, respect pentru fotbal și bun-simț față de toată lumea ar fi termenii care l-ar defini mai bine. El era unul dintre jucătorii care lăsau jenați privirea în pământ și evitau camerele de luat vederi atunci când patronul care se desparte cu atâta ușurință acum de ei îi copleșea cu laude. Mijlocașul despre care vorbim a plecat și depinde numai

Pe lângă emoție, adrenalină și bucuria de a juca, un turneu final reprezintă pentru toți fotbaliștii și un prilej de a-și demonstra calitățile. Nu există jucător care să nu viseze că decide de unul singur un meci, că poate avea o țară la picioare, că va atinge trofeul, că va putea cânta „We are the champions” printre confeti sau că gloria îi va putea aduce un contract și mai mare decât are deja… Românii au avut ocazia să viseze mai puțin decât ne-am fi dorit noi, cei care ne doream totul. Vorbim și noi despre posibilități de transferuri acum, așa cum vorbesc și spaniolii. Diferența este de zeci de milioane de euro. David Villa avea cotă de 30 la începutul lui iunie, acum Chelsea l-ar lua cu 50, banii jos… Și tot așa. Pentru ai noștri ofertele nu curg, dar sunt conforme cu ceea ce a fost pe teren. Lobonț, Goian, Raț, Rădoi, și parțial, Tamaș au fost remarcații unei naționale care mai mult s-a apărat. Cei patru-cinci fotbaliști ar putea fi protagoniștii unor mutări mai mult sau mai puțin spectaculoase. Poate fi și asta o dovadă că am vrut prea puțin… Emeric Ienei avea teoria cu „mult pentru a obține măcar puțin”. Cert e că la ora actuală nu e nimic sigur, dar toată lumea așteaptă ceva. Nu e vorba numai de bani, ci de necesitatea de a avea ceva concret printre atâtea incertitudini și speculații. E nevoie de un imbold pentru unul, doi, trei sau mai mulți jucători ai naționalei, care, la rândul lor, să propage unda de motivație printre tricolori. De o provocare de natură să îi monteze pentru niște preliminarii care deja încep să vină peste noi și care sunt teribil de importante.

Greu de înțeles și, mai ales, de explicat dorința steliștilor de a scăpa de Nicolae Dică. O echipă care s-a autodeclarat permanent adepta fotbalului spectacol „se chinuiește” la fiecare mercato să rămână fără cel mai tehnic, cel mai imprevizibil, cel mai fantezist dintre fotbaliștii săi.

Lupescu versus Dragomir. Războiul celor două roze în variantă românească. Și fotbalistică. Neaoșii Ionuț și Mitică nu se luptă pentru tronul Angliei, ci pentru influență în cel mai iubit sport de la noi. Cu mențiunea că primul invocă și cauze nobile, principii și idei.

O confruntare a generațiilor, a mentalităților și a metodelor… „Corleone” rezistă cu greu atacurilor părții federale a naționalei de aur. Schimbul de mingi la care în frunte cu Mircea Sandu lumea fotbalului se uită din stânga în dreapta așa cum vedem în montajele care prezintă marile turnee de tenis se întețește. „Gata cu Mitică”, a servit Ionuț, „Dacă mă apuc să vorbesc…”, a returnat în lung de linie Mitică… Și tot așa. O combinație de lovituri de rever sau forehand.

„Dacă jucăm de zece ori cu Olanda, poate îi batem o dată, poate le smulgem un egal-două și în restul partidelor ne bat ei”. Aceasta a fost declarația aproximativă dată de Pițurcă înaintea victoriei din preliminariile pentru turneul final aflat în plină desfășurare. La o săptămână după înfrângerea cu Olanda și după ieșirea de la Euro suferim încă. Se vorbește de antrenori străini, fie și din 2010, foarte mulți atacă, prea puțini sau nimeni nu îl apară. Nici măcar cei care au ieșit în față după egalurile considerate nesperate, ante-factum și catalogate disperate, post-factum.

Steaua îl are pe Lăcătuș și Dinamo pe Dinu. Simboluri incontestabile și perene. Tratate ca atare de patroni excentrici sau vicleni. Rapid nu a știut niciodată să își cultive, să își păstreze, să își cinstească simbolurile.

De la Dan Coe la Rică, de la Stanciu sau Iencsi până la Șumudică. Până acum câteva zile, un tip slăbuț și negricios s-a încăpățânat să ignore ignoranța și venea indiferent de numele antrenorului sau conducătorului, indiferent de sezon, indiferent de Ligă, indiferent de anotimp la birou. De 25 de ani. „Sunt la club”, răspundea cu voce egală și răgușită. Aceeași voce cu care a apărat Rapidul în dispute inegale cu Alecsandrescu sau MM, cu Postelnicu sau cu Borcea. De câteva zile nu mai are birou și nu mai știe ce trebuie să facă. Omul care a fost de la magazioner la antrenor principal s-a trezit musafir în clubul unde a stat o viață. Din spatele birourilor, un fost arbitru mediocru și un fost utecist servil îl privesc indiferent, superior și rece. „Fii scouterul nostru!”.

Așa cum a fost întotdeauna lăudat pentru reușitele lui și ale naționalei, este normal ca Adi Mutu să se afle în centrul atenției și acum, când se face o analiză a unui turneu final, la care România nu a avut străluciri de „Briliant”. Nu este vorba de penalty-ul din meciul cu Italia sau nu atât de acea lovitură ratată, cât despre forma și atitudinea sa înaintea și în timpul a ceea ce ar fi trebuit să fie, teoretic, cel mai important moment al carierei sale.

Din varii motive, Adrian nu s-a putut conecta la acest eveniment. Se vorbea la un moment dat inclusiv despre posibilitatea înscrierii cu șanse în cursa pentru un „Balon de Aur”. Era scenariul reușit al unui turneu final de excepție care să dubleze un sezon reușit la Fiorentina. Mutu s-a blocat fizic și psihic atunci când nu avea voie să facă asta. Înaintea semifinalei cu Rangers și mai ales înaintea lui Euro 2008. S-a oprit brusc din cursa

România s-a întors acasă! Tricolorii au plecat de la salonul oficial în costum și au venit pe la sosiri, în jeanși, ca oamenii normali. Lipsiți de zâmbetele largi și false ale politicienilor. Cele 90 de minute ale meciului cu Olanda atârnă greu și poate nedrept. Prizonieri ai ultimei impresii, nu am avut puterea să îi aplaudăm pe cei pe care îi ridicaserăm în slăvi după două egaluri mai mult sau mai puțin glorioase împotriva vicecampioanei și a campioanei mondială. Până la urmă, suporterii și de asta sunt făcuți…
Să-i încurajeze pe fotbaliști și atunci când le este greu.

Acum nici o săptămână, pe Otopeni, la câteva ore după meciul cu Italia… Multe tricouri galbene, oameni bucuroși care comentau excesiv de entuziast egalul cu campioana mondială și îl iertau la cald pe Adi Mutu că ratase penalty-ul acela nesperat. Culmea entuziasmului, o tânără cu aspect de intelectuală care s-a repezit în brațele unei doamne cât se poate de serioase și, în loc de „Bine ai venit!”, i-a spus: „Mamăăăă, am făcut egal cu Italia și Olanda a bătut Franța!”.

Femeia și-a lăsat geamantanul și a aplaudat vizibil încântată. Ieri, unul câte unul, tricolorii au ieșit aproape anonimi din aeroport. Nimeni nu a schițat vreun gest. Uitaseră seara de vineri și nici doamna cu fiica intelectuală nu mai aveau treabă în Otopeni!
Idolatrie și indiferență. Ce ușor se trece de la o stare la alta. M

Camera aceea mobilă de luat vederi radiografiază starea de spirit a tricolorilor la imn. Mutu se uită într-un punct fix după revanșă, Contra e calm, Tamaș, Raț – stăpâni pe situație, Ghionea – încrezător, Codrea – agitat, Nicoliță și Cociș par copleșiți, Marius Niculae – nerăbdător, Lobonț – senin și Chivu – hotărât.

Camera aceea mobilă de luat vederi radiografiază starea de spirit a tricolorilor la imn. Mutu se uită într-un punct fix după revanșă, Contra e calm, Tamaș, Raț – stăpâni pe situație, Ghionea – încrezător, Codrea – agitat, Nicoliță și Cociș par copleșiți, Marius Niculae – nerăbdător, Lobonț – senin și Chivu – hotărât.

Nu mi s-a întâmplat niciodată ca azi să vreau să fie mâine. Și nu orice moment al lui mâine. Mâine seară, târziu… Și să vreau să aud claxoane, să văd gospodine bătând cu linguri de lemn în cratițe de metal… Și tipe în decapotabile cu steaguri fluturând, și tipi ieșiți trei sferturi pe geam, și băieții din cartier înghesuiți în portbagajul unei Dacii ale cărei chei au fost furate din buzunarul unui tată, beat de bucurie după o bere și o calificare… Și Magheru, și Soveja, și Piața Operei, și toate piețele centrale din toate orașele și orășelele României ticsite de oameni. Și scandarea aia tembelă adaptată: „Iliescu minte, Hagi președinte!” să fie acum: „Băsescu minte, Mutu, Chivu, Raț, Contra sau Tamaș președinte!”.

Nu mi s-a întâmplat niciodată ca azi să vreau să fie mâine. Și nu orice moment al lui mâine. Mâine seară, târziu… Și să vreau să aud claxoane, să văd gospodine bătând cu linguri de lemn în cratiți de metal… Și tipe în decapotabile cu steaguri fluturând, și tipi ieșiți trei sferturi pe geam, și băieții din cartier înghesuiți în portbagajul unei Dacii ale cărei chei au fost furate din buzunarul unui tată, beat de bucurie după o bere și o calificare… Și Magheru, și Soveja, și Piața Operei, și toate piețele centrale din toate orașele și orășelele României ticsite de oameni. Și scandarea aia tembelă adaptată: „Iliescu minte, Hagi președinte!” înlocuită de „Băsescu minte, Mutu, Chivu, Raț, Contra sau Tamaș președinte!”

Poate că e prea pompos să spui că a căzut ca un erou la datorie, dar e clar că ghinionul lui Rădoi este incredibil, la fel cum suferința lui e impresionantă. Mirel fusese unul dintre jucătorii-cheie ai naționalei noastre. Exact, stăpân pe sine și pe situație, filtra cu lejeritate baloane pe fază ofensivă și mătura elegant zona din fața liniei defensive, ușurând considerabil misiunea apărătorilor centrali. Rădoi trăia pe merit momentul culminant al unei cariere sinuoase, marcate de nenumărate accidentări, suferite și din cauza incontestabilului spirit de sacrificiu. Cât a jucat, și-a onorat pe deplin statutul de cel mai complet produs al fotbalului intern din lotul pentru Europene. Din păcate, accidentarea sa, pe cât de stupidă, pe atât de gravă, i-a stopat ascensiunea. Destinul a vrut o dată în plus să îl țină la Steaua, pentru că, la finalul acestui Euro, mai mult ca sigur că Mirel ar fi primit numeroase oferte și foarte probabil ar fi onorat una dintre ele, atâta timp cât spusese, la finele sezonului intern, că este tentat să își încerce norocul în străinătate. Abia operat după o lovitură teribilă, Rădoi va privi din tribună sau din fața televizorului meciul cu Olanda și, sperăm noi, încă alte trei jocuri la acest turneu. Va râde cu ochiul teafăr pentru ai lui și va plânge cu cel care va fi suferit operația aceea la pomete, pentru că nu e acolo. Naționala, în frunte cu Raț – fundașul stânga regretă enorm faptul că și-a accidentat coechipierul cu care, ironia sorții, se ținea de după gât la intonarea imnurilor -, trebuie să cânte „Deșteaptă-te, române!” și să joace și pentru el. Pentru Mirel!

Meciul cu Olanda este cel mai greu. Nu numai pentru că este următorul. Olanda joacă fotbalul cel mai complet și cel mai de calitate din această grupă. Știam asta… O simțisem la golul acela de PlayStation marcat danezilor la unul dintre ultimele amicale de dinaintea lui Euro. În timp ce noi ne lăudăm cu două egaluri smulse campioanei și vicecampioanei mondiale, ei arată discret o tabelă imaginară pe care scrie șapte goluri marcate în poarta acelorași echipe. Nu avem cum să ne închipuim vreo clipă că se vor da la o parte, că ne vor facilita calificarea și că ne vor presăra petale de trandafiri pe drumul spre sferturi. Nu uită Constanța cu smârcurile ei și faptul că le-am luat patru puncte din șase în preliminarii. Pițurcă spunea că, dacă jucăm zece meciuri cu ei, poate îi batem și noi o dată… Am reușit asta în niște condiții speciale la ultima confruntare… Și de asta va fi greu. Vor menaja jucători, vor trimite rezervele? Poate defini cineva noțiunile astea abstracte? Adică Robben și Van Persie sunt rezerve cum ar veni… Mda. Noi nu avem Goian și nu avem Rădoi, doi jucători cu profil defensiv, vitali în strategia cu care Pițurcă a abordat precedentele două partide. Dar noi ce avem, veți întreba? Avem voință nebună, dorința de a da iar peste cap calculele hârtiei la meciul ăsta și în grupa asta imposibilă… Și mai avem ceva! Avem marea aceea galbenă de tricouri care a înghițit albastrul francez și pe cel italian și care este gata să devoreze și portocaliul. Mai avem scandarea aceea care ne înfioară: „Mândru că sunt român” și, mai nou, ne-am trezit cântând cu toții din suflet „Deșteaptă-te, române!”

Într-un tramvai – numit dorință, căci toate se numesc așa de la Tennesse Williams încoace – din Zürich, care ajungea din centru la stadion, am trăit momente care s-au constituit în preludiul senzațiilor unice de pe stadion. Era un tramvai albastru în exterior, avea numărul 2, parcă (sunt șapte stații de pe malul lacului până la Letzigrund), dar colorat în galben pe interior de fanii români. Erau și câțiva francezi, așezați pe scaune, care se uitau îngroziți cum la fiecare stație se mai urcau câte patru-cinci tricouri galbene pe fiecare ușă. Pașnici, dar entuziaști, românii din tramvai se salutau cu cei din mașinile cu numere de România care mergeau în paralel spre arenă. La un moment dat, tramvaiul a început să cânte și să aplaude. „România, Româniaaaa, ole, olee, oleee, oleeee”, „tradiționalul”: „Pe ei, pe ei, pe ei, pe eiiii, pe ei, pe eii, pe mama loor”, adaptatul: „Cine nu sare, ori e cu Franța, ori n-are picioare”. Localnicii priveau amuzați și ne-am dovedit cunoștințele de germană de

La cât de bine a intrat Codrea în meciul cu Franța, e greu de crezut că nu va fi folosit de la început în meciul cu Italia. Cu atât mai mult cu cât joacă în Serie A. Se poate face o paralelă între situația în care un fotbalist revine și joacă împotriva clubului la care s-a format și cea în care unul evoluează împotriva naționalei din țara formației la care activează.

Atmosfera impresionantă de la fața locului a potențat teribil un joc care, obiectiv vorbind, ar putea fi definit drept unul lipsit de spectaculozitate, dacă nu anost. Trăirile influențează teribil diagrama unui meci la turneul final pe o linie dreaptă mărginită de „văzut la televizor” și „simțit pe stadion”. România – Franța… Momentul imnului a fost ca niciodată. În tribune, unde fanii au creat un fond sonor ce a amintit de „God save the Queen”, dar și din fotoliile de acasă când pe micul ecran lui Chivu i se umfla vena la gât cântând cu patos… Imaginile venite ieri de la antrenament cu fotbaliștii întinzându-se să semneze pe steagurile, tricourile și eșarfele tricolore completează tabloul unei legături restabilite și de care era atâta nevoie între națională și fani. Cei venerați erau jos, cu picioarele pe pământ, și se întindeau să ajungă la cei mulți, aflați undeva la înălțime și care, la rândul lor, se aplecau spre idoli. Un punct de întâlnire simbolic și care a creat energia pozitivă. Caldă și galbenă. Chiar dacă nu a excelat fotbalistic, România și-a regăsit identitatea. Din acest punct se poate ataca meciul cu Italia. Cu orgoliu, hotărâre și dorință de revanșă. Împreună, galbenii din teren și tribune trebuie să reziste vineri unui al doilea val „albastru”, portocaliul e încă departe…

„E ziarul ziar?”, se miră simpatic un suporter. Unul dintre miile de galbeni ce au invadat Zürichul. Dacă era vreun cunoscut, mai că aș fi răspuns ironic: „Nu. E ziarul audiovizual!”… Colegii de breaslă îl văzuseră mai devreme și remarcaseră cu invidie profesională: „L-ați tipărit aici!? Mda, bună treabă!”.

Rar sau niciodată a simțit naționala României suflul atât de cald al suporterilor. Mulți, inimoși, răbdători. „ Mândru că sunt român” s-a auzit din peluza galbenă, tot acolo de unde imnul s-a cântat din suflet. Ca la englezi. Tribuna a simțit ezitările lui Raț, bâlba lui Lobonț, apatia lui Mutu și a susținut trupa lui Pițurcă, de ca și cum pasele mergeau șnur și poarta lui Coupet era mereu asaltată. Și-au dominat adversarii albaștri, după ce la început le predaseră o lecție de fair-play, aplaudându-le sacadat La Marseillaise. Departe de casă, România a remizat fotbalistic și onorant cu Franța. În tribune, peste 12 000 de fani tricolori și-au surclasat rivalii. „Am împânzit Europa, acum o cucerim.” – scria pe un banner din peluză. La sfârșit, ei au plecat îngândurați, noi mulțumiți și asta poate fi un semn. Una peste alta, s-a terminat bine cu Franța. Punct. Și continuăm.

„La grande nation”, „Liberte, Egalite, Fraternite”, „Le jour de gloire est arrive”. Au o politețe rece și o superioritate studiată. Față de noi, față de toți. Ei sunt în centrul universului și lumea gravitează în jurul lor. O facem și noi, chinuindu-ne să ne onorăm titlul de francofoni cu „h-ul muet” și cu „r-ul á la Mireille Mathieu”. Orașul luminii își trimite raze peste tot și de la înălțimea turnului Eiffel contemplă Europa, lumea… Ne simțim atât de onorați când se vorbește de București drept „micul Paris”, că ignorăm, voit sau nu, faptul că această comparație implică și o coordonată negativă.

Colegul nostru de la ProSport, Sorin Dumitrescu, s-a jucat cu „squadra azzurra”. El spunea România, și italienii răspundeau cu un cuvânt, maximum două, pentru a ne defini, pe noi, pe națională adică. Materialul a apărut în ziarul de sâmbătă și poate a trecut neobservat în arșița primului weekend de vară, ultimul de dinaintea lui Euro. „Grupul” a fost termenul cel mai des rostit de adversarii din al doilea meci din… grupă. Inclusiv de antrenorul Donadoni și de căpitanul Cannavaro. Cel mai amuzant a fost Buffon, care „ne-a făcut”… Grecia. Să îl audă Dumnezeu! Dacă e cum cred italienii, o să fie bine… În astfel de campanii se câștigă în primul rând cu sufletul, cu inima… Mutu trebuie să îl acopere altruist și dedicat pe Raț, Chivu să măture după Codrea. Să nu existe aere de vedetă și orgolii mărunte, ci cât mai multe combinații între Chivu și Mutu, ca la golul unu din amicalul cu Muntenegru. De pe Otopeni trebuie să plece astăzi 23 de băieți simpli, care și-au apropiat prin muncă și sacrificiu un vis al copilăriei, conștienți că timp de două-trei săptămâni au imensa șansă de a fi fost selecționați la meciurile vieții, pentru fiecare dintre ei și mai ales pentru toți împreună. Nu trebuie să aibă limite și sunt datori în primul rând față de ei înșiși să se autodepășească. Strategia și norocul rămân în sarcina lui Pițurcă… Drum bun, tricolori!

Venirea lui Fathi Taher ar fi trebuit să reprezinte un nou început pentru Rapid. Naivii se așteptau la sfârșitul perioadei în care transferurile se făceau pe genunchi. Numirea antrenorului trebuia să înceteze să mai constituie episod-pilot într-o telenovelă fără sfârșit. Chiar, cum sună: Rapid, telenovelă fără sfârșit. Unii se gândeau până acolo că promisiunile de renovare, reconstruire, rebranduire a stadionului să se materializeze cumva. Nimic din toate acestea. Haosul și incertitudinea mătură ca întotdeauna visele Giuleștiului. Copos și Taher sunt personaje amuzante ca într-un desen animat, în care ecoul contrazice vehement afirmația originală. Organigrama la vârf are două taburete de bucătărie pe care se înghesuie cât pot ei de demn, lovindu-și vecinul de scaun, ca din greșeală, cu cotul Toma, Bunea, Zotta, Sichitiu și mulți alții. Antrenorii trântesc, gest reflex, ușile clubului pe dinafară. Jucătorii stau liniștiți – ce glumă! – în vacanță, cu ochii pe net, așteptând să afle din presă cine, când, cum și mai ales de ce.

Decizia lui Pițurcă de a-l lăsa acasă pe Florin Bratu spune foarte multe despre felul în care naționala va aborda turneul final. Prudent, meticulos, organizat. În aceste condiții, renunțarea la atacantul dinamovist pare un paradox, atât timp cât Bratu este cunoscut a fi prin excelență un fotbalist de contraatac, cu tehnică și o execuție în regim de viteză.

Decizia lui Pițurcă de a-l lăsa acasă pe Florin Bratu spune foarte multe despre felul în care naționala va aborda turneul final. Prudent, meticulos, organizat. În aceste condiții, renunțarea la atacantul dinamovist pare un paradox, atât timp cât Bratu este cunoscut a fi prin excelență un fotbalist de contraatac, cu tehnică și o execuție în regim de viteză.

Vestea că Dani nu poate merge la Euro a venit aproape concomitent cu telefonul Ioanei, colegă și prietenă bună, care îmi spunea că Loredana, o altă colegă foarte apropiată, și-a pierdut aseară definitiv prietenul. Loredana se ocupă de Rapid și se cunoaște cu Dani. Știu sigur că în alte condiții, dacă ar mai fi fost loc de suferință, ea s-ar fi consumat mult pentru Coman, așa cum e cert că, trăind una din cele mai triste zile din carieră, Dani a avut puterea să îi scrie un mesaj de compasiune Loredanei…

Modelul aducerii fotbaliștilor cu nume aflați la final de carieră în campionate mai slab cotate a dat roade în Turcia, în Grecia și în Rusia. Liga lui Mitică tatonează timid, iar numele unor fotbaliști precum Suker, Miloșevici sau Vieri sunt spuse cu un respect vecin cu venerația. Eventuala materializare a transferurilor ține de domeniul senzaționalului de presă și sunt catalogate cu un aer interesant și atoatecunoscător drept utopii. Într-un campionat în curs de dezvoltare și într-o țară cu pretenții fotbalistice, toate acestea reprezintă doar următorul pas. Salariul nu trebuie să mai constituie o piedică în momentul în care vehiculezi sume de milioane de euro în contul antrenorului și ameninți cu bugete de zeci de milioane plus sume record pentru refacerea stadioanelor din temelii. Teoretic, poți să plătești și performanța, mărind salariile până la un prag decent și asigurând prime adevărate pentru obiectiv. În prag de Euro, la doi ani de o semifinală de UEFA și cu participări constante în Liga Campionilor trebuie să învățăm să credem că putem aduce pe oricine dacă garantăm cu seriozitate. Sfat pentru conducători! Pentru a avea pretenția să nu îi considere alții bananieri, e nevoie să nu se mai comporte ei așa. Vremea oamenilor de fotbal umili, lingușitori, dar perverși a trecut. E nevoie de tipi integrii, hotărâți, neșantajabili și stăpâni pe situație.

Ieșiri ale președinților versus intrări ale jucătorilor. La limita regulamentului… 1-0. Contre (mai) puternice la oficială decât pe teren. 2-0. Butoane? Mult mai multe decât scheme de joc. 3-0. Fotbalul-spectacol, cel adevărat, a pierdut la scor de neprezentare disputa cu cel din culise. Bricheta și valiza au fost cuvinte mai des folosite decât mingea și poarta. Suspansul a fost menținut de comisiile care au decis primele locuri la masa verde, dublate îndeaproape de instituții ale statului care au amânat fluierul de final al sezonului, mutând lupta pe culoarele DNA.

Ieșiri ale președinților versus intrări ale jucătorilor. La limita regulamentului… 1-0. Contre (mai) puternice la oficială decât pe teren. 2-0. Butoane?

Mult mai multe decât scheme de joc. 3-0. Fotbalul-spectacol, cel adevărat, a pierdut la scor de neprezentare disputa cu cel din culise. Bricheta și valiza au fost cuvinte mai des folosite decât mingea și poarta. Suspansul a fost menținut de comisiile care au decis primele locuri la masa verde, dublate îndeaproape de instituții ale stat

Cu un campionat terminat și la propriu și la figurat pe culoarele râncede ale instituțiilor din Cluj DNApoca și prin cârciumile pline de fum de țigară de la marginea orașului, ne face plăcere să uităm de luptele interne și să vorbim la viitorul foarte apropiat de Euro, de Austria și Elveția, deci de aer curat… Nu înainte de a spune că echipa CFR-ului, Andone și toți ceilalți meritau să se insiste mai mult și mai atent pe uriașa performanță obținută de ei.

După mult, foarte mult timp, titlul se decide undeva departe de tumultul Bucureștiului și mulți spun că va rămâne acolo.

Clujul, capitala fotbalului românesc este laitmotivul finalului de campionat. Pentru o zi sau pentru un an? Un secol de existență a CFR-ului comasat într-o singură săptămână. Cea mai importantă. 180 de minute împărțite la doi: campionatul și Cupa.

Feleacul privește nedumerit valul de interes prăbușit asupra orașului pe care îl domină, iar două dintre cartiere sunt înainte de orice altceva poli ai clasamentului. Gruia e sus de tot, „Centrul” e la margine, prăbușit în liga secundă și încearcă să se răzbune dând o lovitură decisivă rivalei de moarte.

Lobul trimis de Mutu peste poarta celor de la Cagliari cu o lejeritate vecină cu indolența a anulat visul de Ligă al Fiorentinei, totul coroborându-se cu eșecul suferit de Interul lui Chivu în marele derby al orașului Milano. Formația „viola” risipește în câteva zile un sezon ce părea nepereche. Au ratat joi prezența în finala Cupei UEFA și duminică s-au îndepărtat de obiectivul intern, participarea, ediția viitoare, în cea mai importantă competiție intercluburi. Până la urmă sunt destui la Firenze care se lamentează pentru asta și care vor investiga motivele acestui final dezastruos de an competițional. Pe noi ne preocupă duminica nereușită trăită de cei mai reprezentativi tricolori. Chivu și Mutu sunt la fel de solicitați și stresați ca echipele pe care le reprezintă. Cu o lună înainte de startul Euro, Chivu își trage cu greu tricoul de titular peste umărul care „fuge” de la locul lui mai ceva ca o ușă din balamale la o casă părăsită, iar lui Mutu nu prea îi mai reușesc nici execuțiile de

Dinamo – Steaua e un derby ce stă, mai nou, sub semnul crucii. Nu mai e nevoie de antrenori ori patroni care să stimuleze financiar. Dinamoviștii se vor fi pregătit pentru marea confruntare stând cu capul plecat în fața unui preot ce alungă duhurile rele, stropindu-le gândurile cu apă sfințită. Misticul domină finalul de campionat și declarațiile oamenilor de fotbal sunt la limita dintre inconștiență și blasfemie. Mai nou, Dumnezeu nu ridică fanionul de la margine și pe viitor ne putem aștepta la căței de usturoi la încheietura barelor apărate de „Pisică” sau de oricine altcineva. Toată lumea invocă divinitatea și se apără sau atacă în numele Sfintei Treimi. Acuze reciproce, suspiciuni și jigniri.

De plătit… plătesc mereu jucătorii într-un sistem de judecată de-andoaselea, ca tot fotbalul românesc. După celebrul caz „Bricheta”, în care a fost pedepsit un club, dar în care cel mai tare au suferit jucătorii, ieri a fost suspendat Goian pentru cuvintele: „Sunt convins!”… Din toată pleiada, să nu spunem șleahta, de conducători care au rostit acuze grele și autodenunțuri la ore de maximă audiență, comisia de „antidisciplină” a găsit un țap ispășitor: Goe. Fundașul nerăsfățat!

Despre traseism s-a tot citit în editorialele din presa generalistă. Cuvântul nu există în dicționar. Poate și pentru că nu are nevoie de vreo explicație… Este cât se poate de vizual și descriptiv. Traseismul ăsta era flancat obsesiv de un substantiv alunecos: politic.

Fotbalul, celălalt domeniu la care orice român ce se respectă – fără a fi neapărat și respectat – e expert, nu a prea furnizat materie primă din acest punct de vedere. Jucătorii trăiesc, chiar dacă unii dintre ei teatral, în chingile promisiunii-jurământ: „Până la moarte” și a negării fără echivoc: „Niciodată” câine – adică dinamovist – , stelist, rapidist etc. Antrenorii gravitează diplomatic sub altfel fireasca umbrelă a „profesionalismului” de la un club la altul. Conducătorii nu fac nimic. Și în sensul că președinții-miză îi numeri pe degete, dar și că traseele unui Mihai Stoica, Dinu Gheorghe ori Marius Stan sunt bătătorite, limitate și prestabilite.