Doamna Maria Simionescu a fost zâna bună a gimnasticii noastre feminine. N-am prins-o ca executantă, fiind o pionieră a acestei discipline, care a adus României o glorie mai mare decât toată economia noastră siluită și insultată de-a lungul anilor. După ce s-a desprins din temelia liceului de profil din Onești, la a cărui înființare a contribuit, a devenit o arbitră internațională de mare autoritate. Așa o știu oamenii. Cu o privire luminoasă și un coc sever din niște șuvițe blonde. Ascultată și respectată. Veghind drăgăstoasă, dar obiectivă, exprimările generației noastre de aur în frunte cu inegalabila Nadia. Implicarea doamnei Simionescu în strălucirea gimnasticii noastre feminine a devenit o axiomă.

Să batem fierul cât mai e cald. Cu câteva zile în urmă s-a petrecut o nouă ediție a așa-zisei vânători de la Balc. Amfitrion, cum bine se știe, Ion Țiriac, o autoritate în lumea tenisului și a afacerilor, un bărbat teribil care pare, cu aerul crunt și mustața înfoiată, o reîncarnare a lui Dracula. Scenariul e cunoscut. O ceată de bogătani se distrează, măsurându-și agerimea și virilitatea masacrând în neștire mistreți mânați de slugoi în bătaia puștii. Falșii vânători nu riscă nimic, baricadați în foișoare, iar animalele nu au nicio scăpare, zbătându-se într-un spațiu mărginit de zăplazuri înalte. În țarcul acela se încaieră instinctul ucigaș al omului modern cu cel de conservare al unor biete necuvântătoare. Evident că triumfă cruzimea și nelegiuirea umană. Nimic nou sub soare. Nea Nicu Odiosu” proceda la fel, când brăzda rezervațiile naturale proțăpit în mașini de teren taman când cerbii boncăluiau în căutarea perechii fără să le pese de ce se întâmplă în jur. De la câțiva metri arma dictatorului bubuia în țeasta victimei. După cum se vede, exemplul a proliferat, câștigând în amploare. Oamenii primitivi care vânau de foame, dacă ar învia, i-ar disprețui pe urmașii lor îmbuibați cărora le miroase reverul a Hugo Boss și mâinile a sânge.

Un șeic arab a decis să se fudulească zgândărind jucăria lumii, care este fotbalul. Hotărât să-l achiziționeze pe Kaka la un preț exorbitant, înspre 150 de milioane de euro, el seamănă cu un nabab ce se ospătează copios într-un birt sub privirile sărăntocilor cărora le lasă gura apă. Printre ei și campionatul nostru costeliv răvășit de criza financiară.

Când scriu aceste rânduri, nu știu dacă transferul lui Rădoi la Al-Hilal a fost definitivat. Probabil că da. Cu excepția lui Lupescu, cumpănit ca nemții lângă care a înflorit ca jucător, toată lumea a trâmbițat saltul lui Rădoi în puțul cu petrodolari. De fapt, un salt înapoi în plan sportiv, un compromis cât un cântec de lebădă îngăduit atâtor vedete moleșite aspirate de fotbalul arab. Unde se câștigă enorm, așa cum un manelist poate fi mai îndestulat decât un solist de pe scândura operei. Cum ieșirea din planul competitiv înseamnă și despărțirea de echipa națională, să fluturăm batistele înspre Mirel, atuul lui Olăroiu în fotbalul surogat.

Liga lui Mitică sună caragialesc, adică face parte din ființa noastră. Măcinată de criza financiară, saturată de stranieri cu valoare incertă, sfâșiată de scandaluri, înecată în compromisuri, își adună la această oră ciracii în perspectiva noului sezon. Dar viitorul pare sumbru. Steaua a ajuns o trupă de comedie. Dinamo îngheață achizițiile, agățată de șireturile lui Ropotan, al cărui transfer ar putea înviora vistieria. Rapid a devenit o panaramă căreia îi plângi de milă, cu tradiția batjocorită de un politruc pe care nu l-a văzut nimeni în potcoava Giuleștiului înainte de ”89. Iar CFR Cluj, veleitara îndărătul unor fraze sforăitoare, invocă principii și fairplay încălcând legea, bună sau proastă cum o fi ea, montând un spectacol hilar cu antrenorul Uhrin strivit de Riciu Rădulescu atât de tare, încât se strâmbă de râs în spatele unui figurant pe nume Jindra.

Fotbalul este un zeu îmbătrânit în rele, cu remarcabile rezerve de farmec. De o lăcomie fără margini, înghite bani cu nemiluita. Mizele mari și sarabanda pariurilor îl împing, nu o dată, la fapte urâte. În alte țări, cel puțin, el dansează dezinvolt, atrăgând oamenii în tribune. La noi însă, zeul este palid și împiedicat, iar tribunele sunt depopulate, pătate cu pâlcuri de rebeli vulgari și puși pe harță. Și, totuși, fotbalul primează în conștiința amatorilor de sport. Dovada?

„Cazul Bölöni” mi s-a părut evenimentul cel mai semnificativ al acestei vacanțe fotbalistice. Un etnic maghiar a cutezat, chipurile, să afirme că se simte ungur cinstindu-și sângele care-i curge prin vene și ceardașul care-i saltă în inimă. Ca cetățean român își făcuse datoria cu vârf și îndesat, jucând de 108 ori în naționala țării, punând umărul la câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, învingând și Ungaria de pe banca tehnică a tricolorilor într-un meci oficial. Suporterii, încântați de aportul lui, șuguiau chiar, la un moment dat, rebotezându-l „Bolonescu”, ca pe unul de-ai noștri get-beget.

Acum, iarna, când fotbalul nostru își îndeasă peste urechi o căciulă pe care bâzâie o muscă de hazna, parcă a sosit și vremea unor povești la gura sobei. De fapt, tot fotbalul este până la urmă o poveste.

Fotbalul nostru iernează urât, sub o plapumă peticită cu mărturii dezagreabile, mârlănii și farse judiciare. Lumea s-a împrăștiat cufundată în adierile jumărilor și sfârâitul vinului în bărdace. Cu excepțiile de rigoare.

Răzvan Lucescu a evadat, oprindu-se la Milano, transformându-și vacanța într-un prilej de despuiat fotbalul mare. S-a adăpostit sub aripa grandiosului Mourinho. Răzvan are antecedente care îl recomandă drept un antrenor de soi. E o așchie ce n-a sărit, evident, departe de trunchi. Nici n-a fost vreo vedetă în iarbă în stare să umbrească statura profesorului de mai târziu. Sârguincios și plin de ardoare, a decis să devină un tehnician

Comportare modestă la Europene. Debut penibil în preliminariile CM. Păguboși în cupele europene. Campionat debil. Arbitraje dubioase. Din mai bine de 160 de stranieri, doar vreo trei-patru au valoare incontestabilă. Tineretul, juniorii, schimburile de mâine și de poimâine, neconcludente. Bază materială precară. Scandaluri în lanț. Cu mici excepții, patronii de cluburi, niște îmbogățiți de război, nepricepuți și hapsâni, lipsiți de principii și de fair-play. În afara lui Mutu și Chivu, exporturile sunt dezamăgitoare. Tribune golașe, îndârjite și rebele. Toate acestea îngrămădite pe același picior de plai.

Tenisul, sportul așa-zis alb, adică imaculat, a ajuns și el o arenă de intrigi garnisite cu grosolănii și pumni. Ultima noastră oază senină, înghițită de nemernicie. El a constituit multă vreme un bastion al cavalerismului. Peste fileu zburau nu numai mingi, ci și zâmbete, complimente, poate și invidii politicoase. Prin îngemănarea tenacității de cal de munte a lui Țiriac cu talentul uriaș al lui Năstase am devenit la un moment dat, dacă nu o mare putere, măcar un exponat straniu al unui muzeu înălțat în deșert. Întrucât nu am avut și nu avem bază materială, nici centre moderne de instruire, nici nu am găzduit turnee de mare anvergură. Ne-am mulțumit cu exemplare îndemânatice exersând pe scenele mondiale, prin șansă sau prin efortul material al părinților. S-a pierdut ocazia când tenisul detrona fotbalul din conștiința puștanilor care înlocuiau bucata de maidan cu un teren desenat cu creta pe asfalt, unde încercau să calce pe urmele lui Țiri și Nasti după primele isprăvi în Cupa Davis.

Ni s-a pus bariera pe drumurile europene. Un campionat tulbure și molâu cum este al nostru nu mai are acces nici măcar în Cupa UEFA. Conducători, antrenori, jucători, suporteri încap toți în aceeași oală în care dospesc fudulia, șmecheria, superficialitatea și mârlănia.

Ilie Dobre a absolvit Facultatea de Istorie. Dar nu epocile, războaiele, revoluțiile și orânduirile l-au subjugat, ci o istorie mai mică, integrată în marea istorie a lumii. E vorba de saga sportului, pe care nu pregetă să o disece și să o relateze cu microfonul și cu condeiul. Radu Cosașu a spus despre el că este „președintele de drept al crainicilor frenetici”. Fănuș Neagu l-a salutat, remarcând că „e născut parcă din strania patimă a sud-americanilor pentru jocul de fotbal”. Grigore Vieru mărturisește că „am îndrăgit fotbalul prin acel prelung și tulburător GOOOOOOOOL strigat pe unde radio”. Într-adevăr, Iliuță, acest oltean coborât dintre colinele Drăgășanilor, pasionat până la fanatism și vrednic până la abnegație, a sfărâmat mai întâi rutina agățându-se pătimaș de exaltatul „gol” cu opt vocale al crainicilor-reporteri din emisfera sudică.

În loc să-și inventarieze selecționabilii într-un turneu apetisant din Oman, sub un soare călduț, Pițurcă și-a mânat ciracii spre șușaneaua de la Mogoșoaia, pe un frig pătrunzător, sub privirile șugubețe ale federalilor, dotați cu ceaiuri calde și pături de rigoare. De ce a picat Omanul? Există trei variante. 1: S-a opus MAE pentru a se evita o întâlnire cu Iranul, țară neagreată de diplomația românească. 2: Doar zece zile ar fi însemnat pentru jucători o vacanță meschină. 3: Organizatorii au omis să ne plătească drumul. O bălmăjeală menită să deruteze. Eu cred doar în prima dintre ele. Iată că un șoricel ca noi în politica mondială s-a găsit să boicoteze un turneu onorat de o putere planetară cum e China, care nu amestecă politica cu sportul, decât, cel mult, în măsura în care bucuria fotbalului poate domoli o încordare internațională. Așa cum, cu ani în urmă, un meci de ping-pong avea să înghețe războiul rece dintre Beijing și Washington.

Turul s-a încheiat sub semnul bășcăliei. O echipă cum e Dinamo, acuzată că a făcut transferuri năroade, mustrată pentru abateri disciplinare, otrăvită de insatisfacții financiare, cu joc aproximativ, cu fotbaliști expulzați sau numai compromiși, s-a postat în fruntea clasamentului. I se uită în creștet Urziceniului, marea revelație care a capotat în Ghencea, după un gol întâmplător în ultimul minut. Unirea s-a bătut cum știe ea, metodic și energic. Lucid și ambițios, Dan Petrescu a făcut din nimic bici, potențând niște jucători cândva de pluton, refuzați de simandicoși incompetenți. Pe val, Timișoara întregește podiumul de premiere, răsplătind un public superb și un antrenor plămădit pe alte meleaguri dintr-un aluat de calitate.

Flotila românească și-a coborât drapelul în bernă. Amiralul ei, Aurel Vernescu, s-a stins din viață la vârsta de 70 de ani. A fost, se zice, pe bună dreptate, cel mai valoros kaiacist al lumii, cu șase titluri mondiale, nouă europene, un argint și două bronzuri la JO, peste 250 de medalii în concursuri internaționale. La care se adaugă 40 de titluri de campion al României. Era un bărbat puternic, cu umeri lați, brațe vânjoase și privire caldă de om cumsecade. Padela în mâna lui părea o linguriță adâncită cu voluptate în borcanul cu dulceață. Coechipierul și prietenul său, Ioan Sideri, la rându-i un mare sportiv, și-l amintește drept un tip cinstit și bun, de mare caracter. Nerealizat financiar, că doar nu fusese un fotbalist mediocru căptușit cu bani, a trebuit să-și vândă trofeele și medaliile pentru a putea să plătească o operație în străinătate. Care, din păcate, nu l-a putut salva. Înmormântarea are loc mâine, în jurul orei 12:00, la Cimitirul Sfânta Vineri din București. Fie-i țărâna ușoară!

Liga Campionilor respinge mediocritățile. Priviți clasamentele grupelor. Nicio veleitară nu atacă primele două locuri decisive. Din nefericire, nici reprezentantele noastre, care și-au spart dinții și și-au zdrelit palmele încercând să spargă o nucă atât de tare.

De când a tăbărât vremea posacă peste noi, publicul s-a împuținat și mai tare. Tribunele noastre golașe, comparate cu altele din țări în care fotbalul este prilej de desfătare, și nu de încrâncenare, inspiră tristețe amestecată cu jenă. Liga lui Mitică a devenit o rampă de spălat bani, de încrucișat spade înmuiate în vorbe de ocară și de domolit orgolii. Se joacă tare, se pune osul, dârzenia înăbușă rafinamentul, precipitarea dinamitează spectacolul.

Se observă cum ura mocnită a Provinciei împotriva Capitalei s-a transformat într-o revoltă cu armele la vedere. Între primele patru locuri ale clasamentului, o singură bucureșteană, Dinamo, în ciuda jocului ei neinspirat. Dacă am adăuga Timișoarei cele 6 puncte furate de forurile administrative, unde funcționari gelatinoși afundați în fotolii sorb cafea, se scarpină în nas și dau sentințe, afirmația din titlu ar fi și mai consistentă. Deocamdată, macazul cupelor europene schimbă direcțiile spre Gruia și München.

Clujul dorește s-o vadă pe Roma la picioarele sale, însă CFR pare tot mai vulnerabilă. Aș vrea să mă înșel, dar Steaua se duce în Germania ca un condamnat la eșafod. Echipa n-a impresionat nici la Craiova, chiar și în cârja brigăzii de arbitri. Are circumstanțe atenuante. Galeria nu i-a mai fost alături, nici măcar Gigi Becali, blocat la Băneasa într-un avion de pe vremea lui Traian Vuia, ce n-a fost în stare să decoleze.

Steaua oferă, în schimb, altceva cu care are dreptul să se laude și să spere. E vorba de Academ

Fotbalul nostru nu înseamnă numai scandal, mișelie, furăciune, violență, cinism, paragină, zbatere prin calificări și rateuri prin cupele europene. Uneori, rar, avem parte de spectacol și de revelații în dreptunghiul verde. Câteodată ne bucură atitudinea unor jucători care înnobilează vestiarul unde se echipează. Unul dintre ei este Ogăraru. Un fundaș lateral ofensiv, elegant și spornic. Are un zâmbet subțire și o privire limpede, pe care nu mi-o închipui ochind pițipoance prin baruri de noapte, îndeletniciri străvechi ale tinerilor cu parale și faimă. Deunăzi a regizat o acțiune de binefacere în favoarea unor copii năpăstuiți dintr-o localitate obscură. Din fericire, încă 13 jucători cu nume sonore i s-au raliat. În țările dezvoltate, bătrânii și copiii, segmente neputincioase ale populației, au numai priorități.

Echipa din Urziceni are un nume predestinat, Unirea. Cuvântul semnifică forță morală, coeziune, întrajutorare. Nebăgată în seamă, neluată în calcule, ea a ajuns pe primul loc în clasament ținând sub talpă nume grele, încărcate de istorie, plesnind de îngâmfare, avide de imagine. Ironia sorții se îngroașă, având în vedere că Urziceniul e un oraș mărunt, fără tradiție fotbalistică. Priceperea antrenorului, discreția patronului, abilitatea conducerii, civilizația tribunei, logodite cu seriozitatea și dăruirea jucătorilor, au înfăptuit miracolul.

Puiu Iordănescu a aruncat în pivnița cu vechituri o carieră de jucător de excepție și de antrenor capabil, nemaivoind să audă de fotbal.

Ce o fi determinat acest divorț spectaculos? Vârsta? Nu e cazul. Sărit de 60 de ani, Hizo a funcționat până mai ieri, ca să nu mai vorbim de alte pilde, din lumea largă, cum ar fi Aragones sau Ferguson. L-o fi deziluzionat nivelul competiției, modest, japca arbitrilor, furiile tribunei, invazia de străini mediocri cu repercusiuni pe termen lung asupra fotbalului nostru. Tocmai de aceea s-ar fi cuvenit să rămână pe metereze și să pună umărul la salvarea unei corăbii care l-a legănat drăgăstos pe valurile vieții.

Fotbalul nostru răpus în cupele europene, biciuit la nivelul naționalei, insultat de fani dezlănțuiți, bombardat cu scandaluri, jignit de nereguli financiare, merge înainte. Ultima etapă se anunța grozavă, dar până la urmă a fost doar banală. Sub lupa opiniei publice evoluau cuplate Dinamo cu Poli Timișoara și Rapid cu Steaua, aprinzând în iarbă vechi dușmănii.

Fotbalul francez este un etalon care ne măsoară lungul nasului. Nu ne îngăduie decât cel mult câte un nul. Altminteri, bate la noi ca la fasole. Cum s-a întâmplat și în runda abia încheiată din Liga Campionilor.
Prima victimă a fost CFR-ul. În cârca ei, Bordeaux a sărit dezinvolt, rezervându-i un rol subaltern. Mentalitatea de învingători a oaspeților avea să triumfe. Zbaterea clujenilor la nivel înalt a trezit o boare sentimentală în mass-media, unde campioana noastră e privită ca un pui de țăran care a învățat carte, ajungând să nu se mai sprijine în bâtă, ci în volanul unui Mercedes. Fals! CFR e făurită peste noapte din suma unor jucători rutinați importați pe bani grei. Un implant masiv de stranieri ar avea același efect imediat și la Viitorul Însurăței, să zicem, din liga a treia, dacă în târg ar trăi un Paszkany al lor. S-a acreditat ideea că Dorinel Munteanu ar fi omul care aduce ploaie în Ghencea. I s-au atribuit însușiri mesianice, chiar și după egalul cu un Dinamo blajin. De parcă palmaresul lui de antrenor n-ar fi unul modest, cu eșecuri la Pitești și Vaslui, în stare să umbrească parcursul spectaculos din Gruia în propteaua unei conduceri bogate și abile. Deocamdată, Steaua, conectată la temperamentul noului ei tehnician, se bate ca un kamikaze, fără efect pe tabela de marcaj. A alergat-o și a hărțuit-o și pe Lyon. Degeaba.

Orice meci dintre Dinamo și Steaua este perceput ca o coborâre în peștera minunată ce adăpostește comoara fotbalului românesc. Așa s-a întâmplat și sâmbătă seara, în ciuda previziunilor lucide care anunțau o confruntare îndârjită, dar limitată. Atmosfera din tribună a bătut-o pe aceea din teren. O generație furtunoasă de fani călare pe granița dintre necuviință și huliganism a pătat spectacolul. Până la urmă, spiritele aprinse au fost anesteziate de cumințenia tabelei de marcaj.

Mâine jucăm cu Franța pe un gazon oribil de la malul mării, unde sperăm ca tehnica oaspeților noștri să se frângă. Va fi un meci greu, încărcat de responsabilități, între două echipe rănite la Europene și ezitante la startul actualelor preliminarii mondiale. Hăituit, contestat, Pițurcă își joacă o carte decisivă. Totul este împotriva lui. Atmosferă, indisponibilitățile unor titulari, propria inspirație.
Într-adevăr, selecționerul surprinde cu alegerea sa bizară cuprinzând nume îngropate de vreme ca Tameș, Galamaz, D. Stoica sau Aliuță, luminate de zâmbetul feciorelnic al lui Găman, abia ieșit din juniorat. De rău augur șomajul lui Mutu și Chivu la echipele lor de club, unde sunt, chipurile, menajați, nefiind nevoie de ei în teren. Face impresie rea și ignorarea consecventă a lui Dănciulescu și Bratu, doi oameni de gol, înaintași maturi, puternici, percutanți.

N-avem un fotbal consistent, din moment ce ambasadoarele noastre, meritorii în Liga Campionilor, se zvârcolesc acasă la picioarele unor anonime ca să ciupească un meci nul. CFR Cluj a trecut prin mari emoții la Galați. Iar Steaua, în Ghencea, pe aripile norocului ei nedezmințit, a egalat în ultima secundă de joc, ținută la respect de o echipă artificială încropită într-o margine de București tăvălită prin bani. În cuibul ei, Dinamo s-a distanțat greu, ca și Timișoara, de altfel. Ne-am fi așteptat ca suporterii dinamoviști, chiar dacă nemulțumiți de frecușurile proprietarilor de câini, să umple stadionul, dacă nu în cinstea unui lider, măcar în memoria Unicului Căpitan Hîldan, mort la datorie cu exact opt ani în urmă. Rapid miră, înduioșează, indignează. A ajuns un kitsch la un preț indecent.

Pe vremuri, un mare fotbalist al CCA-ului putea fi anihilat dacă un adversar nedemn îi șuiera în ureche sugerând că, în timp ce el asudă pe teren, nevastă-sa se desfată cu amantul. Celebrul jucător, chinuit de o vedenie, se înmuia, devenind confuz și neproductiv. Preluând metoda, Gigi Becali l-a desemnat pe Bănel să-l hărțuiască pe Mutu pentru a-l deregla. Spre cinstea lui, Bănel nu i-a urmat indicațiile. Spre cinstea echipei, Steaua a terminat meciul cu fruntea sus.

Ne iluzionăm că vom răzbi în cupele europene, uitând că fotbalul performant, înainte de a se exprima în arena internațională, se coace între fruntarii. Campionatul nostru înțesat cu stranieri anonimi este mediocru, neonorat în consecință de marele public din moment ce ultima etapă a adunat doar 48.000 de privitori. Cei mai puțini, doar 300, la Constanța, cetatea tricolorilor. Cu alte cuvinte, noi abia încropim în 9 meciuri cât mobilizează la o singură partidă fotbalul englez și cel italian. Cu care ne vom confrunta azi și mâine când Gigi ar vrea să-l chelfănească pe Mutu chiar în bârlogul lui, iar CFR Cluj s-o domolească pe Chelsea, o echipă înspăimântătoare ce trage cu dinții de toate trofeele posibile.

Nea Costică este un precupeț isteț din colțul străzii mele. Femeilor care se opresc lângă taraba lui le vinde zarzavaturi, iar bărbaților iluzii de stelist fanatic. L-am surprins ieri în mijlocul unui pâlc de împătimiți ai fotbalului, intrat în oasele societății. Se contura un pariu între el și un vecin, ardelean aciuit pe Dâmbovița, după vorba-i grea și domoală. Negustorul luase Steaua și meci nul, celălalt, evident, CFR-ul. Miza era simbolică, o cutie de bere. Doar gălăgia era mare. M-am băgat și eu în vorbă, chestionându-i pe ce se bazează. Nea Costică s-a holbat la mine, declarându‑mi pompos: „Pe faptul că sunt stelist!”. Ardeleanul m-a măsurat sever, rostind

Trebuia ca Unirea să piardă poziția de lider, să fie strivită de faima Craiovei și de arbitrajul grețos al lui Martiș, ca s-o pot lăuda fără a fi acuzat de oportunism.

Unirea Urziceni reprezintă un târg mititel, proiectat ca o rază de lumină pe obrazul gros și bubos al fotbalului nostru. Nu are în frunte vreo panaramă căptușită cu bani, vreun nabab iezuit sau vreo țoapă îndestulată, cum se întâmplă prin alte părți, ci pe un anume Dumitru Bucșaru pe care mai nimeni nu l-a văzut și nu l-a auzit, ca dovadă că e discret și deștept. Nu e garnisită cu vedete autohtone sau stranieri plafonați vopsiți în culori țipătoare, ci cu elemente refuzate de alții și valorificate cum se cuvine pe malul Ialomiței. Precum Mara, Nicu, Bordeanu sau Bălan. Nu e comandată de pe banca tehnică de un antrenor mângâiat de performanțe înalte, nici de un altul bățos și închipuit cum sunt atâția, ci de un fost jucător strașnic luat la braț de un conducător versat, nesimpatizat, ce-i drept, numit Meme Stoica.

Tăvălită în campionat, CFR Cluj renaște din propria cenușă și bate la Roma, în capitala fotbalului-industrie, acoperindu‑se de lauri. Scuturându-se de Andone, înlocuit cu un anonim secretat de fotbalul italian, CFR a devenit peste noapte vedeta României. Poate că au contat valorificarea lui Culio și Mureșan, neglijați până acum, repoziționarea lui Trică, dar și frica nebună de ridicol și discreditare. Oricum, Chelsea, viitoarea adversară, a descoperit CFR-ul, la care se uită ca atunci când ai da pe o pajiște senină peste o vietate nemaivăzută. Să zicem un miel cu aripi și gheare de vultur, de care nu ai învățat la școală.

Suntem într-o săptămână încinsă. Șapte echipe din campionatul nostru mediocru trec pragul Europei. Să zicem că Slavia și Partizan sunt mai accesibile, la îndemâna Vasluiului și Timișoarei, dar restul te copleșesc. Închideți ochii și rostiți-le numele: Roma, Bayern, Hamburger, Wolfsburg, Nijmegen. Nu-i așa că cinci țapi dolofani și negri dansează înlănțuiți pe un ecran în flăcări ? Cu naționala ne-am cam lămurit. E un organism suferind, căruia Pițurcă nu i-a dibuit încă beteșugul. La nivelul conducerii, gemetele ei nu stârnesc nici grijă, nici compasiune, din moment ce ștabii se încaieră cu voluptate în vorbe dușmănoase din care reiese că mai toți sunt palavragii, înbuibați, muieratici și barbugii.

Ne ducem la vale. Pe nimeni nu mai interesează fotbalul nostru. În Bosnia, tineretul lui Săndoi a scos un egal pitic într-un stadion gol ca o scoică descărnată înaintea dezastrului de la Iași. În Insulele Feroe, naționala lui Pițurcă a asudat pentru o victorie măruntă pe un tăpșan golaș. Ne prăbușim într-un decor deplorabil. Nașul mustăcește. Corleone cârtește. Lupescu murmură. Prunea obiectează. Giovani înțeapă. Piți calcă-n străchini. Chivu nici nu catadicsește să-și privească la TV coechipierii aflați în colții Lituaniei, preocupați să-și care niște bagaje. Mutu amenință cu substragerea de sub tricolor. Timișoara explodează.

Se știe că la nivel administrativ fotbalul nostru este cleios și propagator de miasme. Împuns de nesfârșite scandaluri, el se sălta din mocirlă pe umerii echipei naționale. Sâmbăta trecută s-a produs însă prăbușirea. Suntem la pământ, cu fiori pe șira spinării. Mai întâi tricolorii mici s-au împiedicat la Zenica de un adversar searbăd, repudiat până și de maica lui Bosnia, din moment ce tribunele erau goale. Neinspirați, rigizi, pasivi, elevii lui Săndoi abia au scos un egal. După care a urmat scufundarea corabiei lui Pițurcă. În dimineața naufragiului, mateloții o făcuseră de oaie comportându-se ca niște țoape îmbuibate, scărpinate în creștet, aruncând cu pietre și cu vorbe neghioabe în ziariști, care nu voiau decât să-și facă meseria. Ai fi spus că „eroii” națiunii, deconectați în perspectiva unei întâlniri cu niște „desculți”, cum îi complimentase Corleone pe lituanieni, se râzgâie, se defulează și ei, după cum îi taie mintea, în preajma marilor examene cu Franța, Austria și Serbia. Când colo, stupoare! Au jucat fără cheag, fără busolă, fără elan, fals ca și imnul zbierat în contratimp cu banda de magnetofon. Un fotbal nebulos, destrămat, tocit. Au lipsit, cei drept, aplombul lui Mutu și orientarea lui Chivu. Așa să fie, dar dacă fotbalul unei țări stă în două piese, înseamnă că nu-i decât un bau-bau pe picioroange, care se prăbușește dacă le pierde pe drum. Parcă îmi vine să zic că singura soluție este aducerea unui antrenor străin.

Țara Surâsului, din păcate nu-i decât o iluzie, o atrăgătoare piesă muzicală. Țara Scandalului, din nefericire există, iar noi suntem cetățenii ei. Gâlceava dănțuiește în Casa Poporului ca și în ultima bodegă, peste tot, îmbrâncindu-se în paginile ziarelor și pe micile ecrane. Fotbalul, pasional prin definiție, domeniu vast, tumultuos, accesibil nu putea scăpa de zarvă. Nu mai dăm exemple, se știu. Evident, ea mușcă și din echipa națională, din moment ce Pițurcă, Gigi Becali, Lăcătuș și Mircea Sandu își încaieră vorbele.

Ne-am lipit de sânul Europei, dar gâfâim în bătătura casei. Ne vom măsura cu echipe vestite. E o cinste pentru fotbalul nostru. Este ca și când Reginele Angliei și Olandei, cancelarul Germaniei, președintele Franței și premierul Italiei ar face o vizită la Cotroceni, scrutând pereții, să vadă dacă sunt trainici, și tablourile autentice.

Din păcate, campionatul e poticnit sub arbitraje scandaloase. CFR Cluj, campioana, e în genunchi. Andone a fost aruncat din tren. Îndoparea cu stranieri de mâna a doua își spune cuvântul. Granzii Bucureștiului joacă

ProSport a făcut popas într-o familie sibiană de sportivi din tată și mamă, în fiu și fiică. Pe Dan Curtean l-am cunoscut acum 29 de ani. Am fost împreună, eu cu pixul, el cu gheata, în Coreea de Nord, unde se disputa un turneu internațional de juniori. Era încorporat la Luceafărul, din București, coleg cu Rednic, Gabor, Dorel Zamfir, Hagi, Lăcătuș, Dan Petrescu, Săndoi, Gică Popescu, Balint și toată pleiada de fotbaliști de nădejde modelați în vestita școală de fotbal, desființată din păcate. Până la urmă, fundașul stânga, după o scurtă escală la Steaua, a ajuns la o echipă robustă, FC Olt, încheindu-și cariera la Șoimii Sibiu.