La prânz, am văzut Dinamo Moscova – Anji și mă întrebam când se va juca într-o viteză similară și în Liga I. Atenție, n-am visat la Barcelona – Real, pe care l-am văzut în paralel cu meciul vedetă al etapei de la noi. Nu, un meci bun din Rusia mi s-a părut un termen de comparație potrivit. Iar Steaua – CFR a început promițător pe jumătate promițător: steliștii aleargă bine și, pe alocuri, mai transformă fuga și în fotbal. Clujul însă a avut două zile în plus de pregătire după meciul european degeaba. Dacă nu cumva fotbaliștii lui Andone au alergat un maraton în zilele alea două, e o serioasă problemă de condiție fizică la CFR, cumulată cu o condiție excelentă din acest punct de vedere a Stelei. Roș-albaștrii au zburdat pe teren vreo zece minute, dar apoi s-au stins, deși în față a rămas o echipă ce semăna mai mult cu Sănătatea Cluj, nu campioana și pretendenta la primăvara Champions League. În timp ce în Spania, pardon, Catalunia, Real Madrid și Barcelona marcau, amândouă, la primul lor șut pe poartă în El Clasico, la București n-aveau cum să fie goluri fără șuturi pe poartă. Abia pe finalul primei reprize s-a petrecut prima ocazie adevărată, surprinzător însă ea a aparținut clujenilor care, culmea!, erau încă pe teren deși părea altfel la un moment dat.

Repriza a doua, din nou Steaua răsare, iar Clujul dispare. Părea imposibil și chiar nedrept ca la un moment dat fotbalul să nu fie răsplătit. A fost asediu total la poarta CFR-ului, dar nu suficient de pragmatic pentru a pun

Bryan Robson, legenda lui Manchester United, a vorbit în exclusivitate pentru ProSport despre fotbalul britanic, despre cel românesc, și despre vremea în care nu exista o mare diferență de valoare între naționalele României și Angliei

„N-am nicio problemă cu Mourinho”, a declarat în urmă cu câteva zile Sergio Ramos (foto dreapta). Asta după ce a fost doar rezervă în prima partidă din Ligă, cu City. Doar că fundașul Realului a făcut duminică un gest care nu i-a căzut deloc bine Jose Mourinho.

La partida cu Deportivo (5-1), Ramos și-a luat pe sub tricoul de joc tricoul lui Ozil. Și el un jucător care nu mai e pe placul lui „Special One”, care i-a găsit turco-germanului un înlocuitor, în persoana lui Modric. „Mesut e un prieten bun. Am vrut să-i dedic primul meu gol”, a explicat Ramos, care n-a reușit să-și pună planul în aplicare, pentru că n-a marcat. Și a privit din teren cum amicul Ozil e schimbat la pauză.

Zilele acestea se lansează cea mai nouă ediție a celui mai cunoscut joc electronic de fotbal. ProSport a pătruns în premieră în studioul Electronic Arts din București, unde 1.000 de români lucrează în special pentru varianta de mobil. Deși de afară pare mai mult o joacă decât o meserie, realitatea e cu totul alta

Nu mă interesează de ce nu și-au luat toți banii promiși medaliații de la Jocurile Olimpice din 2008. Nu mă interesează nici cine e de vină. Nici ce lege invocă unii sau contestă alții. Nici […]

Secretul nu e să arunci milioane de euro pe transferuri, chit că un jucător bun în plus nu strică niciodată. Secretul nu e să te dai mare pe unde apuci, să te umfli în pene cu te miri ce realizări, să te lauzi cât ești de bun. Secretul nu e nici să-ți ironizezi adversarii. Secretul e să-ți vezi de treabă cinstit, să muncești, să-ți respecți meseria, să ajungi să te laude alții, să faci jucători pe care alții să vrea să arunce milioane. Și nici măcar nu e un mare secret. Poate că Grigoraș nu va termina cu Pandurii pe primul loc. Dar deja și-a câștigat un respect demn de primul loc și, foarte important, atât ca antrenor, cât și ca om. Face mai mult decât toate trofeele posibile, mai mult decât toți banii de pe lume, mai mult decât faima trecătoare. Grigoraș nu simte nevoie să urle „tiki-taka Pandurii” pentru că o arată echipa pe teren. Nu trebuie să se forțeze să pară inteligent, pentru că e. Nu trebuie să se laude, pentru că e firesc lăudat.

La o licitație din România s-au vândut, printre altele, Ferrari-ul din Mondialul de Formula 1 din 1999 și un Jeep din 1948 cu remorcă militară și mitralieră

La cât de greu era dosarul de studiu al adversarului și la aroganța cu care l-a aruncat Reghecampf în fața ziariștilor, aș fi jurat că e 3-0 de la vestiare pentru Steaua cu Ekranas. N-a fost însă până la urmă decât 2-0 la final. Poate că niște printuri în plus n-ar fi stricat, un kilogram, două de hârtie acolo puteau face diferența decisivă. Sigur că, așa cum se remarca de la tragerea la sorți, Steaua a reușit performanța de a obține un adversar mai slab în play‑off d

Steaua și-a clădit un lot cu adevărat interesant și are cel mai frumos joc, dar încă n-a întâlnit decât adversari modești. Dacă n-ar avea un manager și un antrenor prea plini de ei și un patron masochist, aș spune că e favorită detașat la titlu.

În iarnă, am primit pe mână un Chevrolet Captiva timp de o săptămână în care Bucureștiul a arătat ca un oraș din Alpi, dar cu străzile necurățate. Adică, fix când era mai potrivit. N-am avut nicio clipă emoții că rămân înzăpezit, am parcat fără efort pe munții de zăpadă strânși pe marginea străzilor din București. În plus, într-o scurtă deplasare până la Predeal, a scos un consum bun și mi-a oferit confort și siguranță. I-aș reproșa un singur lucru. De fapt, nu atât eu, cât cei care au așteptat după mine când am avut nevoie de 3-4 manevre să intru pe o stradă mică și fără mașini parcate claie peste grămezi de zăpadă. Rămân la părerea că nu-ți iei SUV dacă majoritatea drumurilor tale sunt într-un oraș aglomerat decât dacă ai prea mult timp, prea multă răbdare sau/și prea mulți bani.

16 august 2008. Beijing. Un atlet prea înalt pentru a fi atât de rapid uimește o planetă întreagă. Aleargă atât de repede suta de metri, încât își permite pe final, înainte să treacă linia de sosire, să țopăie și să se bată cu pumnii în piept. Iar abia apoi să oprească cronometrul la 9,72 secunde. Cei care și-l amintesc pe Ben Johnson la Jocurile Olimpice din 1988 se freacă la ochi. După ce canadianul a fost găsit dopat, timpul stabilit de el atunci, 9,79 secunde, părea o țintă de neatins. Mai mult, și Ben Johnson se lăuda atunci că, dacă nu ridica mâna, scotea un timp chiar mai bun.

Londra s-a pregătit pentru Jocurile Olimpice cu peste 40 de baze sportive spectaculoase, majoritatea noi. Cele mai multe sunt situate în zona metropolitană a capitalei Marii Britanii, dar o serie de baze se află și în afara orașului. Centrul este noul Parc Olimpic, unde se află majoritatea arenelor, inclusiv Stadionul Olimpic și Satul Olimpic, care-i găzduiește pe sportivi.

Londra este primul oraș care găzduiește pentru a treia oară o ediție a Jocurilor Olimpice de vară, după cele din 1908 și 1948. De fiecare dată a existat un context global special, fie că vorbim despre condițiile economice, politice sau pur și simplu de nivelul de dezvoltare a sportului. De fiecare dată au existat premiere, iar unii participanți au intrat în istorie.

La începutul secolului trecut, acoperirea mediatică a Jocurilor Olimpice însemna publicarea în ziare. Era singura modalitate de a afla ce se întâmplă pe arene pentru cei care nu erau în tribune.

Încep să se vadă primele efecte majore ale anilor dezastruoși din cupele europene. După sfertul uefantastic Steaua – Rapid din 2006, când am terminat sezonul pe primul loc în clasamentul european al coeficienților, am căzut permanent, anul trecut fiind a 19-a țară.

Blaturile de pe teren. De toate tipurile. Reciprocități, ajutoare pentru titlu, aranjamente pentru pariuri. Blaturi pe care le vede toată lumea, le reclamă presa, dar nu se agită nimeni. Nașu și Mitică merg mai departe. […]

Puterea de muncă și ambiția i-au fost vărsate cu polonicul de Dumnezeu. Tot El a mângait-o să-i aline dorul de România în urmă cu 12 ani, atunci când a ales aerul tare din Colorado pentru a atinge stelele performanței.

Câștigi maratonul olimpic. Ca să fie clar, dacă Jocurile Olimpice ar avea doar o probă, ar fi cea de maraton. Te urci pe podium, te aplaudă un stadion și te admiră o lume întreagă, în timp ce ți se cântă imnul. Reprezinți țara cum n-o fac sute de ambasadori. Milioane, poate miliarde!, de oameni află de România. Te felicită toată lumea. Până și politicienii află că exiști. Uită de ironiile cu „nu suntem o țară de înotători” sau „ce ne trebuie nouă săli / stadioane / bazine” și dintr-o dată își aduc aminte că lor le place sportul de mici. Te așteaptă la aeroport, în salonul prezidențial, unii vin chiar după tine la Jocurile Olimpice, că oricum au transportul, cazarea și intrarea gratis. Îți fac promisiuni peste promisiuni în schimbul unor imagini cu tine, proaspătul campion, bune la alegerile viitoare. Primești niște buchete de flori.

Eu fac parte din generația ProSport. Nu pentru că acum lucrez la ProSport, deși e job-ul pe care l-am visat și uneori nu-mi vine nici acum să cred că a devenit realitate. Ci pentru că, în 1997, când apărea primul număr al ziarului ardeam de nerăbdare dimineața să-l găsesc. Mă uitam la el ca la o minune. Și chiar a fost o minune. Îi admir și acum pe cei care au reușit să o înfăptuiască și sper ca peste 15 ani să le mulțumesc din nou. Dar nu numai lor, pentru că ProSport este de-atunci permanent o minune. N-am loc să amintesc acum toate premierele pe care le-a reușit în România, dar nu mă feresc să spun că a fost întotdeauna înaintea vremurilor cel puțin aici, pe meleaguri mioritice.

Istoria de 15 ani a ziarului ProSport este la fel de dinamică precum sportul. Pornit la drum cu Ovidiu Ioanițoaia director și Cătălin Tolontan redactor-șef, ProSport a marcat de-a lungul anilor nenumărate premiere.

Mircea Sandu și Dumitru Dragomir își consumă jenant ceea ce sper să fie ultimele zile la conducerea fotbalului, iar dacă și ancheta penală va avea un deznodământ similar, poate și ultimele în libertate. Dragomir îi acuză pe judecători că nu înțeleg fotbalul, dar el habar n-are ce a aprobat forul al cărui conducător e în urmă cu patru luni – sau nu vrea să știe că pentru liga a doua nu mai e necesară licențierea. Tot discursul lui Mitică e o înșiruire de non-sensuri, semne ale disperării. Sincer, nici nu merită băgat în seamă.

TVR ne-a făcut cadou Ucraina – Franța și, celor cu două televizoare și

Nebunia mediatică declanșată în urmă cu aproape o lună de ProSport și preluată ulterior de restul presei și de opinia publică, a determinat până la urmă revenirea meciurilor de la Euro 2012 integral pe TVR. Postul public a notificat ieri Romtelecom, proprietara Dolce, că nu mai are voie să transmită meciuri, invocând nerespectarea termenelor de plată.

La intonarea imnurilor, se aude doar înregistrarea, iar vocea publicului, fie cântând, fie huiduind, e acoperită. Imaginile cu oameni intrând pe teren, cu bannere, cu petarde aruncate pe gazon, cu bătăi între suporteri sau cu forțele de ordine nu există. Nici măcar reluările fazelor controversate sau dure de fotbal nu sunt difuzate sau sunt epuizate mult mai rapid decât ar justifica-o interesul pentru respectivele faze. Pentru a-și proteja imaginea competiției, UEFA apelează la o cenzură ieșită din comun. Cu spidercam, ultraslowmotion și alte tehnologii de ultimul răcnet nu vedem tot, ci doar ceea ce vrea UEFA să vedem. E sănătos acest control? E mai bine să nu știm că pe stadioane se și huiduie, nu doar se respectă imnurile? Se elimină huliganismul din tribune doar nedifuzându-l pe ecran? Nu mai avem rasism dacă nu vedem bannerele? Până unde poate merge protejarea imaginii unei competiții în dauna realității care o înconjoară?

Eu nu mă simt bine. Îmi place să știu tot ce se întâmplă așa cum se întâmplă și să decid apoi dacă e bine sau rău, dacă e condamnabil sau nu. Mi se insultă inteligența dacă nu sunt considerat capabil să discern între ce e bine și ce e rău. UEFA se preocupă acum mai mult să ascundă incidentele decât să le prevină sau combată. Sigur că tactica struțului e ceva mai eficientă – sute de milioane de oameni au din start o imagine perfectă a competiției la televizor. Din păcate, competiția nu e perfectă. Și aș prefera să o văd așa cum e ea.

Președintele a reacționat în cazul cedării drepturilor TV de la Euro către Dolce Sport. Reacția de la Cotroceni pare cam târzie

Euro 2012 și-a consumat prima etapă a grupelor, dar în România, dacă tot n-avem națională la turneul final, discuția cea mai aprinsă e legată de televizări. Contractul prin care TVR

Turneul final al Campionatului European, în contextul economic fragil al continentului. O analiză „Ziarul financiar” pentru ProSport relevă faptul că, la ora finalei, Europa ar putea arăta cu totul diferit

Nu-mi plac comunicatele corporatiste și, oricum, în ProSport nu e loc de bla-bla. Începând de astăzi, veți găsi la chioșcuri ediția XL a ProSport. Ca formă, înseamnă o dimensiune mai mare, cu o așezare în pagină mai curată și mai ușor de citit, pe o hârtie mai bună. Ca fond, curățenia noului ProSport va fi evidentă măcar în timp. Facem loc pentru sporturile verii nu doar mărind pagina, ci și curățind-o. Fugim de derizoriu și încercăm să venim doar cu lucruri cu adevărat relevante pentru sport.

Drepturile TV ale Ligii I se vor schimba din nou din toamnă. Digi și Dolce își vor împărți aproape sigur toate cele nouă opțiuni. Raportul va deveni 7-2, Dolce fiind în negocieri avansate pentru a prelua meciul deținut sezonul trecut de Antena 1/GSPTV.

Imagini de bucurie mai triste decât cele de sâmbătă de la Timișoara. 32.000 de scaune goale și o mână de oameni au asistat la ultimul meci din sezonul în Liga I. Poli termină pe primul loc, dar nu promovează.

Finalele celei mai importante competiții rezervate juniorilor între 10 și 12 ani, „Cupa Hagi Danone”, s-au disputat ieri la Cluj. Liceul „Mircea Eliade” a câștigat turneul școlilor, iar Atletico Arad pe cel al cluburilor de fotbal.

„You’re not singing anymore!” Aceasta a fost răzbunarea englezilor pentru faptul că, de multe ori, românii, mai puțini, s-au auzit mai bine în Capital FM Arena. Dar la final n-au fost ei cei care au cântat, așa e. E important să recunoaștem că în această noapte Froch a fost mai bun ca Bute. Punct. Nu cred în teoria cu adversarii prea slabi de până acum. Și nici nu e important acum acest lucru

Joi, miezul nopții, holul unui hotel din Nottingham. Obișnuit cu fițele fotbaliștilor și cu paranoia oficialilor, mi-am închipuit că nu mă pot apropia la mai puțin de 100 de metri de hotel. Când colo, am intrat nestingherit, împreună cu colegul Sandu Enciu. El e un specialist în box și are o experiență de invidiat, nu cred că în presă îl cunoaște cineva mai bine pe Bute. Eu, un novice și doar suporter în deplasarea în Anglia.

Ediție limitată, doar 50 de exemplare. 21 de grame de argint suflat cu aur. Gravate cu inscripția „Campioni Liga I 2012″. Oferite într-o cutie din lemn de cireș. Al cincilea an în care se acordă. Și o dorință incredibilă de a le obține. Sunt inelele de campioni ProSport care au ajuns duminică la CFR Cluj.

ProSport va acorda duminică, pentru al cincilea an consecutiv, inele de campioni câștigătorilor titlului în Liga I. Pentru cinci jucători de la CFR Cluj este deja obișnuință să primească inelul, echipa ardeleană având deja două titluri în această perioadă.

Într-o desconsiderare totală, LPF încheie triumfal un sezon de care și-a bătut joc permanent, programând meciul Concordia Chiajna – Pandurii Tg. Jiu cu doar două ore înainte de finala Ligii Campionilor.

De ce să vinzi bilete civilizat când poți să îți bați joc de 50.000 de oameni și să-i lași ore întregi la coadă, favorizând bișnițarii? De ce nu este câte o campanie electorală de-o lună în fiecare lună la care să candideze Gigi Becali și să nu poată vorbi? De ce să lansezi de la Miami bombe cu miros de șaorma?