Derby-ul a lăsat senzația stârnită de dialogul care ne taie calea zi de zi, pretutindeni, în tramvai, pe stradă, în magazine, dintre două fâțe care nu se mai văzuseră din seara precedentă. „Ei, ce zici, cum îmi stă? Îți vine cool cu rujul ăsta intens… Nu, fato, nu vezi că mi-am schimbat culoarea la ojă?!” În fond, nu se schimbase chiar nimic existențial. Sâmbătă, timpul a rămas încremenit. Dinamo nu se poate scutura de chingile propriilor limite, de lot și de calitate, iar Steaua aduce tot cu bobocul de gimnaziu care nu se poate concentra pe parcursul unei lecții întregi și-i mai rătăcește mintea la sandvișul din ghiozdan. Invocarea sâcâitoare a ghinionului e o pistă falsă. Lyon și-a creat vreo trei ocazii cu adevărat și a dat cinci goluri. Dinam

Cu vreo două săptămâni în urmă, un murmur străpungea ușa vestiarului stelist. Nu ieșeau socotelile la bani, însă Becali a parat degrabă, mutând mortul pe Academiei. „Nimic important, era ceva cu rata de schimb, dar le-am demonstrat c-au ieșit în câștig”. Declarațiile lui Neșu susțin contrariul. Becali se preface că nu pricepe că a rămas dator după dubla încântătoare cu Galata. Apropo, dacă tot pomenim de proiecte și răbdare, ce ironie, lui Skibbe, învinsul, i-a rămas capul pe umeri și continuă bine mersi, în schimb Lăcătuș a plătit pentru Otopeni și Sportul Studențesc. Lui Neșu îi dă acum mâna să revendice public o datorie neonorată. A ieșit din sistem, nu mai poate fi trecut la colț la satelit. Și-a putut permite luxul de a mai fi amânat o dată și încă o dată.

Borcea ar cam avea motive să-și proțăpească țățește brațele în șolduri ca Draga Olteanu în „Iarna bobocilor” și să întrebe înfuriat: „Unde ne sunt suporterii?!”. De-ar fi să-și ducă zilele doar cu ce adună la casele de bilete, Dinamo nu și-ar asigura nici măcar baxurile cu apă minerală golite la antrenamente. E ilogic, dezolant, frustrant. De acord, Dinamo sare din tiparul 90-60-90, nu e miss în Liga lui Mitică. E măcar lider după o treime devorată din actualul campionat, așa, cu victoriile atârnând mereu de-un fir de ață în duelurile cu plutonul, zona gri în care se câștigă titlurile cu succese mici și dese. Totuși, chiar și sâmbătă, într-o seară agreabilă, tribunele au continuat să arate jalnic, încât ai senzația că tot se mai construiește câte ceva și trei sferturi din stadion sunt închise pentru renovare. S-ar umple poate doar dacă i-ar trece cuiva prin cap să reînnoade seria BD-urilor și-ar avea nevoie de decor pentru „dublele” cu Papaiani, Jean Constantin și cățelul Costel. Când e rost de sfadă și replici mitocănești în vreo dezbatere pe forum despre Dinamo, ai jura că dau turcii năvală. Câtă frunză, câtă iarbă. Dănciulescu sau Lobonț trebuie să se simtă gâdilați de suportul, adesea recondiționat, al atâtor fani virtuali. I-ar vrea însă mai degrabă în carne și oase alături nu doar la derby-ul cu Steaua.

Când nu bați pe nimeni acasă de la revenirea în UCL, iar victoria de la Kiev continuă să se plictisească singură, nu prea ai motive să te dai cu capul de pereți. Să mergem pe mâna lui Ovidiu Petre. „Probabil că atât putem”. Acest 3-5 are un singur cusur. Doar a amăgit că era loc să iasă și altfel. Steaua n-a avut însă meciul în mână nici măcar o secundă, ci numai scorul trecător, dovedit o povară chiar și pentru cârca providențială a lui Goian. Spoiala rafinamentelor tactice închipuite nu poate naște decât halucinații. Schimbările comandate lui Lăcătuș nu pot emite alte pretenții decât de a fi ingrediente în pilda favorită a patronului cu „dacă și cu parcă se plimbau într-o barcă”. Dacă Semedo și Arthuro… După referințele de la partida brilia

Gigi Becali aleargă după cai verzi pe pereți. La atacantul după care i se scurg lui ochii tânjește toată floarea continentului. Pe arcuri la centrări, sprint ca și cum ar fi fugărit de leopard, fâșneț și abil pe centimetru pătrat și devreme acasă. Să caute la Play Station.

Becali a pierdut demult șirul vârfurilor încercate în ultimii trei ani, de la Thereau la Pedriel. Niciunul n-a făcut purici în Ghencea. După Galați, se joacă iarăși de-a ultimatumul. Cu Arthuro, Kapetanos și Stancu. S-a săturat, gata, din iarnă aduce alții.

Poantă colosală, confuzie providențială. La meciul de Cupă cu Petrolul, galeria vișinie striga din rărunchi „demisia”, iar lui Peseiro i s-a părut că e scandat numele lui Cesinha! Salvatorul calificării. Portughezul iar n-a priceput nimic, dar le-a potrivit cu glezna fină a lui Cesinha. Au fost singurele clipe la care a fremătat galeria bosumflată, dar oare cum ar fi reacționat emo-peluza dacă afla justificarea pentru care Cesinha a primit Trofeul Fair-Play, premiu simbolic care supraviețuiește miraculos printre atâtea lături și reacții mitocănești?! Așa s-a ajuns ca gestul lui Cesinha să ni se pară măreț, când de fapt el era doar naiv, sincer și înainte de toate banal oriunde în lume. Și-a îmbrățișat fostul antrenor, pe Rednic, înaintea derby-ului cu Dinamo sub ochii injectați ai unui Giulești căruia nu-i era de ajuns producția de ouă pe tarabele din toate piețele sectorului 1 pentru a-l primi pe Rednic. Cesinha l-a sărutat, după care, tot fair-play, l-a înjunghiat cu golul decisiv. Cum ar zice Humphrey Bogart, doar o chestie de viață și de moarte.

„Păi, cine suntem noi să batem Bayernul? Suporterii n-au niciun motiv să fie bosumflați”. Vă imaginați un asemenea discurs al lui Marica după o remiză acasă a Stuttgartului?! Sau al lui Tamaș pe când era la Auxerre după ce n-a răpus Lyonul? Cu Getafe, Contra nici n-ar mai trebui să se prezinte la partidele cu Real și Barça, Siena lui Codrea în fața Interului. La echipele lor de club, oricare tricolor și-ar mușca mai degrabă limba decât să iasă în fața reportofoanelor cu un asemenea discurs fatalist și sinucigaș. Ca să nu mai strice celelalte mere din coș, a doua zi era poftit la casierie să-și facă lichidarea sau, cum e moda acum, să accepte un împrumut care se traduce doar printr-o repatriere.

Selecționerul a avut dreptate. Pierdeam cu Lituania și cu Mutu, și cu Chivu pe teren. Am luat cu toții în răspăr declarația lui Pițurcă de la Cluj. Așa cum ne-a pufnit râsul când statisticienii UEFA au pus reflectoarele pe Nicoliță la meciul de deschidere la Euro. Înghițise aproape 12 kilometri. Ne-a mai trecut zeflemeaua după ultimul maraton spornic de la Florența.

Povestea Țiți Dumitriu pe vremea când era mâna dreaptă a lui Iordănescu: „Decât să convocăm un debutant sărit de 27-28 de ani și pe care știam că oricum nu-l vom folosi nici măcar un minut, preferăm să aducem la fiecare meci, indiferent de miză, un puști, doi care să crească în vestiar văzând cum își leagă Hagi șireturile, cum își așază Gică Popescu echipamentul”.
Involuntar, lotul lui Pițurcă pentru meciul cu Franța aduce cu o schiță de proiect. Găman, Stancu, Pantilimon. Involuntar pentru că selecționerul e doar strâns cu ușa de snopul forfaiturilor, alibiul ideal. Dacă asta ar fi fost cu adevărat strategia după Euro, rupea tăcerea și într-una dintre zilele în care îi mai trecea din lehamitea de națională am fi aflat și noi într-o conferință de presă. Că va propune câteva mutre noi, cu tuleele abia rase, măcar de decor, care să vadă cum se încalță Mutu și ce mormăie Chivu. Singura propunere a lui Pițurcă a fost conjuncturală. Paraschiv, golgheterul tomnatic al Oțelului.
Dacă Lituania a fost un accident și o victorie cu Franța e tot un accident. După 0-3 de la Cluj, Pițurcă n-a făcut altceva decât turul televiziunilor, plătind polițe și rățoindu-se la contestatarii pe care i-a avertizat că nu va demisiona „nici dacă pierdem cu 10-0 cu Franța!” Un Peseiro în variantă carpatină. Unde l-am rătăcit oare pe Pițurcă, căpetenia haiducilor de la meciul cu Olanda de anul trecut?

Trei observații pe marginea crizei care zvârcolește Rapidul, trezit în pâclă de parcă ar fi trecut pe lângă Giulești locomotivele cu cărbuni de pe vremea lui Gică Petrescu.
Pică la țanc vacanța care a venit cu trenul din Franța, precum CFR-ului înaintea debutului tricolorilor. Spre deosebire de conducerea clujeană, cea din Grant nu știe de unde să apuce criza și să-i strivească șarpelui țeasta veninoasă. Noul purtător de cuvânt de la porțile ProRapid, Taher, a fost împins în capcana că răul sălășluiește doar în vestiar.

Situație trăsnită, după victoria previzibilă de azi împotriva Farului, criza de la Dinamo se va adânci precum se scufundă leul într-o economie fardată despre care ni se tot spune că duduie. Prețul plătit pentru succesele fără nicio vină cu Otopeni sau cu Gaz Metan. Fracul de lider o pune pe Dinamo, paradoxal, într-o postură fără ieșire. Să privească țintă doar către meciul următor, care nu întotdeauna e și cel mai important, și să mai amâne o dată o reconstrucție pe care deja a ratat-o de la începutul sezonului încoace cu repatrieri doar ca să mai aibă și foștii dinamoviști unde să mai facă

De ce avem oare senzația că deplasarea Stelei la Florența se reduce doar la o întoarcere în timp pentru Lăcătuș? Reîntâlnirea cu ultrașii de pe fostul Comunale, cu presa pentru care a fost carne de tun, poate și un tur de oraș cu o scurtă escală în fața vilei al cărei chiriaș era acum 17 ani. Dar Mutu? Ce vrăji au mai făcut medicii Stelei? Dar cele două-trei mii de români anunțate la meci care să reamintească de atmosfera de pe Bernabeu? Toate sunt doar abordări colaterale. Adevărul e că toți fugim de meci, schimbăm subiectul când cineva aduce vorba de Fiorentina după ce s-a stins entuziasmul stârnit de calificarea cu Galata. Încercăm amăgirea că, în fine, cocoșul va mai cânta și pe gardul Stelei. S-a risipit chiar și bruma de optimism a celor care n-au avut ochi decât pentru cele câteva picături din pahar la meciul cu Bayern după ultimele eșecuri răsunătoare ale lui Klinsmann. De la Kiev încoace, trecutul apasă, strivește, e ca o umbră de care Ste

Cum se mai creionează câte o hartă la fiecare început de sezon, în capul listei celor lăsați la vatră e întotdeauna Lovin. Abia apoi le vine rândul lui Neaga, Rada sau Cristocea. Iar la Steaua nu-i ca la Dinamo. Mesajele din lojă prind degrabă glas în galerie. Gură spartă, Becali nu mai știe azi cum să-l împace pe Lovin cu peluza și-i tot face lobby. În fotbal, Becali nu face pomeni ca-n politică, nu împarte rente. S-a convins că tot mijlocul echipei atârnă de un fir de ață la capătul căruia descoperă tot freza nețesălată a lui Lovin. Au căzut pe rând, ca spicele, și Rădoi, și Ovidiu Petre, titanii, cât despre Pleșan, săracul, el a murit demult, dar încă n-a aflat. Cât l-au purtat harul și fantezia, cât l-au ținut mușchii și plămânii, Lovin a luat pe piept și în numele absenților partidele cu Bayern și CFR. Probabil că Păsărilă nu-și mai simte călcâiele după câte recuperări a încercat. Contra lui Ze Roberto sau Culio, în zbor sau la firul ierbii, pe stânga, pe dreapta.

6 din cele 7 goluri de duminică ale Stelei și Clujului au fost semnate cu pașaportul. O recoltă oarecare de toamnă dacă n-ar pica tocmai în zilele în care a crescut valul naturalizărilor. Seara magică a Clujului pe Olimpico a ațâțat flacăra plăpândă după prestațiile sictirite ale tricolorilor. Vorbim discuții. Țineți prinsoarea că lui Culio, unul de pe listă, nu-i va fi naturalizat nici măcar degetul mic de la stângul fermecător? Nici nu vrem, nici nu va fi cazul. Încă o repriză geamănă precum cea de la Roma în meciurile din Liga Campionilor și Culio nu va mai face mulți purici în Gruia.

Pe vremea când Lăcătuș se purta în pantaloni scurți și buchisea abecedarul, Steaua se lua în coarne cu Bayern în singura confruntare de până acum din cupele europene. Era Bayernul care picura broboane de gheață pe spinarea oricui, marea echipă a lui Beckenbauer, Gerd Müller, Sepp Maier și Breitner, cei care peste nici trei luni triumfau la Euro. Duel disproporționat ca într-un Hănescu – Federer. Tipul de eliminare care te împinge să te întrebi când ai călcat ultima oară pragul unei biserici. 1-1 la București, 0-0 pe Olympiastadion, tocmai inaugurat. Cu două-trei excepții, jucătorii echipei de atunci, plămădită de Piști Covaci, care între timp decolase spre Ajax, erau cruzi pentru un război atât de mare.

Te crucești, te uiți la imagini și tot nu-ți vine să crezi. E un detaliu particular, periferic, dar care explică, și el, colapsul tineretului păstorit de Prunea și Săndoi. Probabil că e o premieră în întreaga istorie a echipelor naționale. Poate ceva similar să se fi întâmplat numai în epoca boemă a fotbalului lui Baratki și Dobay. Deac s-a însurat în preziua partidei decisive cu urmașii lui Ian Rush. Copilul n-a lepădat cantonamentul de capul lui. A spus mai întâi „da” staffului naționalei, care, știți zicala cu facerea de bine, a ajuns și ținta ironiilor nașului Trică. „Păi să-i pună și lui Deac un avion particular la dispoziție care să-l ia de la Cluj și să-l ducă în cantonament…” De ce varianta complicată când mult mai simplu era să se solicite amânarea partidelor din preliminarii cu Bosnia și Țara Galilor, nu? Își făcea și finul nunta ca tot omul, sâmbăta. Un moment de referință în viața unui adolescent a fost strâmb gestionat și a împins periculos cariera unui jucător cu har și vână în zona întrebărilor și a îndoielilor. Cu complicitatea imatură a lui Prunea și Săndoi, care au încercat păgubos să împace și capra, și varza. Putea fi chiar și un Hagi al actualei generații, Deac tot trebuia convins să aleagă. Ori la bal, ori în cantonament. Și, și e o amăgire, Deac n-a fost nicăieri.

Să ne întoarcem la vorbele lui Cristi Borcea care au scandalizat cu nici o lună în urmă. Nu la gluma nesărată și tălâmbă, retrasă degrabă de pe piață, cu cheta națională pentru salvarea lui Mutu. Dacă s-ar pune pe picioare totuși o asemenea inițiativă, atunci căciula cu donații nu are de ce să treacă dincoace de ușa vestiarului naționalei, care a suspinat după Mutu până și într-un meci cu o formație nu mai brează de una de „B”, cum o eticheta Mitică Dragomir. „Hai, dom”le, că în afara lui Mutu și Chivu restul sunt niște ciobănași”, așeza Borcea apele în matca lor, ca să nu-și mai închipuie plutonul că e ceea ce de fapt nu e. Fiecare în parte un star. Toți cei care au sărit de fund în sus ca arși atunci și l-au ironizat pe Borcea, chiar din propria bătătură, sâmbătă, cu Lituania, au jucat pietre cu jocker schimbat, la care sunt campioni mondiali. Dacă tot era vorba de chetă. Nu pentru cifra astronomică de 17 milioane de euro, ci una mai pământească, cei 75 de mii datorați de Mutu lui Becali. Un mizilic pentru tot lotul. Dacă nu-i ies în calendar patronului Stelei avertismentele divine și Mutu își rupe iarăși o mână chiar înaintea meciului cu Franța și nu în preajma „dublei” cu Fiorentina? Deja, după Lituania, lui Becali îi iese pe nas.

Nu e întrunire de taină într-o casă conspirativă să nu fie moț și Dumitru Dragomir. De câte ori nu l-ați auzit certificând „păi am fost eu de față”. În negocieri, litigii, tranzacții de toate felurile. E în zece locuri deodată. Misterios, doar în scandalul Timișoara s-a făcut mic de tot, pipernicindu-se într-un funcționăraș cu cotiere și creion chimic după ureche. Scuipă în vârful bont al creionului și mai taie șase puncte din agoniseala lui Poli. Detașat, impasibil de parcă Iancu și-ar fi înscris clubul în liga sârbă sau bulgară. Nu e războiul său. Deocamdată s-a proptit în uluca gardului ca o țață care vede doi puștani încăierându-se în țărână și strigă de plăcere „bătaie, bătaie!” ca să-și adune din casă toate neamurile și nu cumva să l

Peste patru luni nimeni nu-și va mai aminti de Trombetta. Peste patru ani se va așterne praful de un deget peste posterele cu Semedo. Peste 40 de ani, jurnaliștii se vor întreba, curioși, în fața unor imagini de arhivă, precum Manolo Terzian la prezentarea anonimului Trombetta pe Sport.ro, „Dar ăla cine e?”. E Paszkany. Performanțele de azi ale CFR-ului se vor pierde în ceața timpului, fie că vor avea ori nu continuitate. Totul e discutabil, începând chiar cu politica managerială sportivă, numai un singur detaliu nu. Și peste patru decenii, Paszkany va fi tot inv

Duminică, la amiază, pe RAI imagini înregistrate la gara din Napoli. Un intercity întârziat aproape două ceasuri și un peron ticsit și vulcanic, făcând concurență Vezuviului. Tifosii fără bilet la meciul cu Roma fuseseră evacuați din tren. Nu mai mult de 300 de suporteri și-au contramandat excursia. Scena aducea izbitor cu secvențele surprinse de televiziuni sâmbătă înaintea derby-ului Dinamo – Craiova. Cu marea diferență că fanii lui Napoli nici măcar n-au apucat să ajungă pe șoseaua de centură a Romei, unde destule românce le-ar fi domolit furia. Fără bilet de meci nu te urci nici măcar în tren.

C-așa-i în fotbal, ca să-l parafrazăm pe Tomiță Caragiu. Atunci când un patron își asigură antrenorul că se va pensiona de la clubul său, e limpede, între cei doi abia mai e loc de bună ziua. Exact cu un an în urmă, Hagi primea aceleași asigurări. Știa deja tot satul, poștașul nu va suna nici măcar o dată cu talonul de pensie emis din Ghencea la poarta lui Hagi.
Ruptura dintre Andone și CFR surprinde doar când rupem filele din calendar. Mâine ia startul toamna. Într-un dialog televizat, Zotta îl avertiza pe Ando că nu-l prinde iarna la Cluj. Zotta nu e profet, doar vântura în butoiul cu tulburel zvonurile de pe piață.

Pensionarea lui Ando înaintea limitei de vârstă era anticipată încă din ultimul retur aproape sterp al Clujului în care zburdase singur până înaintea ultimei turnante ca să câștige doar la fotografie. Echipa orbecăia, funcționa doar din inerție, era blocată, precum Steaua lui Zenga, și deblocată cu o încercare de a ieși de pe teren, coincidență, tot împotriva lui Ionuț Popa. Cine calcă pe propriile urme în zăpadă care duc în prăpastie își merită soarta. Vara n-a fost un sfetnic bun. Conducerea a tot transferat cu roaba, a dolofănit lotul, dar a uitat echipa. În felul său, Paszkany și-a închipuit că face echipa și a împins galeria la referendumul „ori Ando, ori Semedo”.

Nu se compară cu nimic. Va fi probabil cel mai dur meci al Stelei din ultimii ani până să străpungă grupele Ligii Campionilor. Explicația pentru care jucătorii priveau reporterii ca prin sticlă atunci când erau întrebați despre deplasarea la Bistrița, bifată cu jumătate dintre titulari. Nu e nicio regulă atunci când schimbi liniile ca la hochei. Poți s-o pățești ca Olanda sau îți netezești drumul ca Spania la Euro. Turneu care le-a lăsat turcilor un gust de baclava cu revenirile lor năucitoare. Mortul a fost întors de la groapă o dată și încă o dată. Deși legănați de valurile remizei din Bosfor, Rădoi și compania au avut destule motive să nu le stea mintea decât la returul complicat cu Galata. Retur pe care probabil că Lăcătuș nu știe încă de unde să-l apuce, dacă nu cumva până în noaptea dinaintea meciului un îngeraș îi arată formula magică lui Becali în somn. Pe cât de simplu i-a fost lui Lăcătuș să compună un prim unsprezece la Istanbul, pe tot atât de complicat e acum, când îi joacă printre ochi câteva variante de calificare. Și ar mai fi un detaliu. Lăcătuș pare iubit în Ghencea precum Hagi pe Ali Sami Yen. Orice dragoste pătimașă are nevoie din când în când și de o dovadă că-ți iubești jumătatea cu bune și cu rele, adică Nicoliță, Lovin și cine o mai fi pe lista neagră.

Am călcat într-o pată de benzină picurată dintr-un rezervor și deja ne prefacem că ne-am da foc în semn de protest. Lăsați, nu e cazul. Prin comparație cu șicanele care-l vizau pe Liță Dumitru, fuga lui Nea Manea în pijama de la spitalul Witting direct pe teren, înscenarea de viol lui Bartales, limbarița de azi a taberelor pare mai degrabă o hârjoneală între doi iezi pe tăpșan. Dacă net-ul ar fi făcut ochi mai demult, ce mesaje colțoase și-ar fi

Un transfer, nimic mai mult, a schimbat chipul Stelei în jumătatea adversă în numai câteva zile. Până la aducerea lui Toja, flancurile echipei lui Lăcătuș supraviețuiau doar prin sprinturile lui Nicoliță. Când pe dreapta, când pe stânga, noroc că Bănel are plămâni și suflu de maratonist. Columbianul care a dat orașul lui J.R. pe cel al lui Gigi Becali vorbește aceeași limbă nu doar cu Dayro Moreno, ci și cu Neșu sau cu Lovin, după caz. Pentru unul care acum o săptămână abia își cunoștea noii colegi de suferință și plăceri e cel puțin promițător.

Cum ni s-a mai schimbat discursul! Chiar putem fi suspectați de deșteptăciune, că doar știți vorba, numai proștii nu-și schimbă părerea, o țin langa cu o tâmpenie. Dacă brazilianul Julio Cesar ar fi venit la Dinamo acum patru-cinci ani, era tocat mărunt de cum și-a făcut loc știrea în paginile ziarelor, CV-ul era zdrențuit ca o pungă de plastic de care trag doi maidanezi hămesiți.

Prime record pentru „dubla” cu Galatasaray. Lungul drum de la un video și o aprobare de ARO pentru semifinala din ”89 până la 150 de mii de euro ca să apuci să joci în competiția propriu-zisă. Becali și-a oprit deja prima barcă de salvare în cazul unui naufragiu. Nu dă de la el, ci doar își îmboldește jucătorii să se înfrupte din generozitatea calificării în grupe. A prins măcar câteva frânturi din revenirile miraculoase ale turcilor la Euro și simte că s-ar putea să-i fugă parcelele de sub picioare.

De ce oare stăruie și după Iași senzația că Steaua joacă doar pe felii, se lasă așteptată, se recompune ca o formație cu multe piese noi în puzzle, când de fapt singurele prospături față de sezonul trecut au fost numai Szekely și Arthuro în formula de start? Sub nocturna capricioasă păreau mai multe siluete ale lui Toja care abia au schimbat câteva pase la o dezmorțire după un voiaj de la capătul lumii.

Probabil că tandemul Dinu Gheorghe – Răzvan Lucescu nu-și răcește gura de pomană când sare în apărarea lui Zaharia. „Dacă aveam cea mai mică îndoială în privința caracterului său, nu-l transferam”. Fostul stelist a avut parte și de zile mai fericite decât duminica ațipită din Ghencea și punct. Vinovat fără nicio vină. Mai degrabă punct și virgulă. Zaharia e cel mai nimerit exemplu că plimbatul valizelor e o sabie cu două tăișuri.

Suspiciunile închipuite de acum n-au fost alimentate de amintirea golurilor în tricoul stelist, ci de faptul că a rămas un om de încredere al lui Gigi Becali chiar după ce i s-au dat papucii din Ghencea. În niciun caz Becali

Controversat, a strâns unanimitate azi în laude, mâine în critici, execuții năucitoare, partide blazate cu mintea haihui și privirea rătăcită, goluri lubrifiant pentru suflet, a cochetat cu meseria de actor, probabil gurmand, dădea mereu peste cap acul cântarului după fiecare vacanță, arogant camuflat, s-a încăpățânat să nu se lipească de el o boabă de românește, tăvălug solitar care pava culoare pentru coechipieri, maestru de ceremonii

Verii Becali s-au cam împăcat degeaba. Rollsul lui Giovani înghite, într-adevăr, kilometri până la aeroport după oaspeți de vază, numai că la întoarcere, la Arcul de Triumf, virează la stânga spre Ștefan cel Mare. În nici o jumătate de ceas, între felul doi și desert, Giovani Becali a burdușit bugetul lui Dinamo cât să se împopoțoneze cu coronița de regină a transferurilor și a bugetelor pentru sezonul următor.

Cheia împăcării verilor fusese potrivită pentru ușa care trebuia să le deschidă și steliștilor drumul spre Vest. Deocamdată pâlpâie doar speranța lui Dică. Exclusiv, pentru că Zenga a păstrat numai amintirile plăcute din Ghencea. Zenga are și el limitele lui. Nu o poate antrena decât pe Catania, nu și, în paralel, pe Man City ca să-l transfere pe Goian, și pe Atletico Madrid, unde să-l pună închizător pe Rădoi. Ceea ce aștepta Gigi de la

Desfătați-vă cu fiecare clipă din săptămâna rămasă de la acest Euro! Se adună veștile proaste. Conducătorii de cluburi își numără ultimele zile de vacanță. Fuleul lui Pavliucenko, asediul turcilor din finalul finalurilor de meci, tristețile lui Van Basten și Bilici vor fi îmbrâncite de pe televizoare de rânjetul lui Borcea, jilțul de la palatul lui Becali, încercarea lui Taher de a mai pricepe câte ceva din lumea în care s-a vârât. Noroc că pe toată durata prezenței tricolorilor la Euro răceala lui Mitică Dragomir cu cabinetul doi al FRF ne-a scutit, după remizele cu Fr

Din ce a transpirat până acum din vestiarul tricolor înțelegem că doar Marica a avut păreri care s-au ciocnit cu ale lui Pițurcă, sugrumate ferm de selecționer. După Franța, pare-se că și Mutu a încercat un pui de frondă. Restul, țânci de grădiniță, unde-i pune doamna educatoare, acolo încremenesc.

Nu s-au abătut un milimetru de la traseul desenat de Pițurcă, precum tramvaiul 41, căruia nu-i e îngăduit să facă stânga la Miciurin pe 1 Mai. Cel mai călduț cuibar al neputinței. Nu e musai să fii jucător de rasă ca să încerci o revoltă pe gazon, să nu-ți pese cât urlă nebunul de pe bancă, o revoltă măcar schițată la un contraatac oarecare, mai toate evaporate departe de careul advers, cu excepția unor sclipiri cu Italia. N-a fost spaima de chelfăneala lui Pițurcă, ci doar teama de propriile limite. Devotați, harnici, inimoși, mulți tricolori sunt prototipul ideal pentru a spera ceva numai de la niște preliminarii în care se amestecă lumile și culturile fotbalistice.

Să decupăm din radiografia neconvențională a lui Bölöni, găzduită de France Football, pasajele care ating fotbalul în care acesta a făcut ochi. Cât despre starea națiunii, îi lăsăm deputatului Dumitru Dragomir plăcerea de a urechea milioanele de căpșunari nepatrioți și de a-i atârna în ștreang pe statisticienii care ne tot alungă în hăul tuturor topurilor în coasta Albaniei. De-ar fi să se potrivească la aprecierile lui Bölöni, Franța și ceilalți mușchetari din grupă n-ar lipi geană pe geană în nopțile dinaintea partidelor directe cu „tricolorii”.

Într-un clip publicitar, Marica pozează costumat într-un pirat. Ochi mari, rotunzi și luminoși, în timp ce colțul gurii e străpuns de un zâmbet. Nimic fioros care să aducă aminte de rechinii mărilor de altădată, care spintecau cu sabia lacătul lăzii cu comori, furată de pe fregatele britanice. Totuși, rolul i se potrivește, dincolo de mesajul reclamei. Marica tot a furat ceva. Și-a furat propriul vis. Un turneu final.

Către finalul maratonului de pe Sport.ro dedicat plecării tricolorilor la Euro, colegul Costin Ștucan întreba retoric dacă ar fi îndrăznit cineva să evacueze presa britanică de pe pista Aeroportului Heathrow în momentul în care naționala Albionului decola spre un turneu final. Situație ipotetică. Beckham nu s-a îmbarcat nicăieri, iar reporterul Andrei Nourescu a urmărit aeronava până s-a pierdut în zare.

Tricolorii n-au scos o vorbă la Otopeni. Adică n-au repetat ca un CD zgâriat ce declaraseră sâmbătă după meci, nu acum o lună, cum iau în piept grupa și meciul de deschidere cu Franța.
Am uitat, tocmai pentru că au trecut atâția ani. La noi, obiceiul pământului era cu totul altul înaintea unui turneu final.

Nu puteam pretinde cine știe ce emoții de la un amical cu o națională cu caș la gură. De o săptămână, Pițurcă își culcă puii în fiecare seară cu basmul drobului de sare și-și scuipă în sân să nu i se mai accidenteze vreunul. Rugă care trebuie să fi ajuns și la urechile muntenegrenilor din traducerea lui Bozovic. N-avea cum să iasă altceva decât o promenadă pe înserat, o dezmorțire cu temă ca pe vremuri în cantonamentul de la Săftica între probabili și posibili, care au și animat aseară repriza secundă. Prăpăstioși, n-am tras decât cu coada ochiului către golurile lui Mutu, Ghionea sau Dică și am plesnit de bucurie că n-am văzut vreun sprint pe gazon al doctorului Pompiliu Popescu. La Euro va avea vreme să numere răniții.

Primăvara ”99. Pițurcă dădea din colț în colț. Fusese huiduit după un 0-0 acasă cu Slovacia. Naționala scârțâia din toate încheieturile, iar Euro din Țările de Jos se îndepărta. Și urma Ungaria. După ce inventase un libero pentru Craiova Maxima și națională, pe Costică Ștefănescu, într-un miez de noapte Adrian Păunescu îi smulgea un „da” lui Hagi, reintroducându-l în circuitul naționalei.