Prin buzunarele lui Pustai nu s-a mai rătăcit niciun miracol care s-o salveze pe Rapid și să-și salveze propria piele. Cu toată această jumătate de retur rezonabilă și decentă (mai puțin excesele de duritate pe care Pustai le-a măturat sub preș).

Măi să fie, cum se mai îngrețoșează de fotbal toți foștii patroni cu bube-n cap încă de la primele declarații la ieșirea din închisoare! Rapid a fost greșeala vieții mele, așa a sunat dezgustul-mărturisire pe buzele lui Copos din primele clipe de dincoace de poarta închisorii. Ce spui, Franz? Fără trambulina numită Rapid, care i-a deschis lui Copos mai toate ușile, n-ar fi fost posibilă explozia acestuia în afaceri în domenii care nu aveau nimic în comun (ce legătură putea să fie între televizoarele Samsung și savarine?).

În marea majoritate a cazurilor, pe vremuri brigada de arbitri făcea echipă în deplasările la meciurile de Divizia A și cu observatorul federal, și cu ziaristul de la „Sportul”. Cursele de avion erau răzlețe, iar cu mașina puțini își permiteau un drum mai lung, chiar dacă mai toți arbitrii se descurcau relaxați și dincolo de rația oficială a celor 40 de litri de benzină pe lună. Bunăoară, Gara de Nord era un furnicar. Nu era tren în care să nu se urce sau din care să nu coboare câte un arbitru.

Nu cred că a putut găsi cineva corespondenții lui Tănase și Chipciu în garnitura Realului care a pierdut la mustață derbyul de pe Camp Nou. Fanii Realului au dat în clocot de furie. Cu sau, mai degrabă, fără motiv. Am văzut cu toții imaginile cu chipul crispat și temător al lui Sergio Ramos. A oprit mașina la ieșirea de pe poarta cantonamentului, a coborât geamul și a încercat un dialog cu fanii înfuriați. Distanță de ani lumină față de scena revoltei și a răfuielilor din Ghencea de la ultimul meci al Stelei. Câștigat.

Petrolul poate pretinde îndreptațită drepturile de autor. Petrolul lui Rednic, înaintea tuturor, a născocit sloganul returului. „Și să vrea, Steaua tot nu e lăsată de alții să piardă campionatul”. Steaua e ținută în viață (și) de Petrolul. Din iarnă încoace, cu fiecare meci de-acasă consumat Petrolul și-a zdrențuit temeinic și constant statutul de principală urmăritoare a Stelei. Pe Steaua nu mai știe nimeni cum o cheamă. FCSB? FC Steaua SA? FC Gazde? Petrolului ar trebui atunci să i se spună FC Teixeira, simplificând parcursul returului. Dacă titirezul de la mijloc e în zi de grație,

Fotbalul a fost băftos luni în Giulești. La cum se încropesc azi loturile cu te miri cine orice dispariție temporară e deja o mare pierdere. Norocul a stat în atacul cu talpa doar ezitant, reținut, de atacant „mămos” al lui Daniel Niculae

Are cineva senzația că în ultimii 7-8 ani Steaua a mutat cumva munții din loc, iar fanii au devenit dintr-odată nedrepți vizavi de palmaresul recent? Să fim rezonabili. Campionatul de-acasă abia se mai ține pe […]

Mătrășirea lui Reghe de la Al Hilal are și o părticică dulceagă. Reghe nu s-a întors în același avion și cu Pițurcă, despre care se tot spune că nu se simte nici el prea confortabil în Golf. Închipuiți-vă cât de răvășit ar fi fost fotbalul nostru și așa atât de costeliv și bălăngănindu-se pe picioare dacă Reghe nici n-a semnat bine actele de divorț de arabi și pe-acasă destui „sufletiști” fac lobby la greu, măcar pentru o întoarcere la starea de fapt din vara trecută. Adică măcar la Steaua.

Luată eventual ca o glumă, poate că ar fi mers. Nu e însă Gala umorului în versiunea LPF. Șumudică chiar e din nou client al Comisiei de disciplină, de astă-dată, culmea, pentru că n-a ieșit […]

Alte vremuri. Azi se scrie și se comentează mai mult pe seama unui transfer ratat – care nici măcar un transfer nu era, ci doar un împrumut până în vară – al lui Chiricheș decât […]

Cât de promițător sună pe hârtie! Obligativitatea de a avea câte cinci grupe de copii și juniori…

E imposibil să dai peste cineva care să mustăcească atunci când aduci vorba despre calitățile fotbalistului Tamaș. Garoafa cu 63 de petale-selecții nu și-au prins-o la butonieră mulți internaționali.

Dacă mai e cumva cineva care se crucește văzând Rapidul pe ultimul loc în clasament, iată că primele zile ale mandatului lui Dinu Gheorghe aduc și explicațiile. Din vară încoace, metoda instalatorul o belferește la Rapid.

Unde altundeva poți să dai nas în nas cu Mircea Lucescu la început de an decât prin sălile aeroportului?

Cu vreo două luni în urmă, un amic pe care-l știu rapidist de-o viață își vărsa năduful la telefon. Era momentul în care se schimba garda în Giulești. Nae Manea tocmai fusese trimis să-și plimbe nepoții după ce pâinea și cuțitul încăpuseră pe mâna lui Moraru, noul arendaș.

În vremurile în care nu eram răsfățați cu câte trei-patru transmisii TV pe etapă din prima ligă engleză singura noastră punte către campionatul lui Liverpool și Manchester United era relatarea radio BBC World Service.

În fond, de ce să nu moară și Steaua? Ea e mai cu moț? „România furată”, serialul de pe Digi 24, îți lasă șira spinării plină de broboane măcar o dată pe săptămână, cu fiecare episod consumat. Povești triste cu ziduri dărăpănate de unde s-a furat tot ce s-a putut fura. Aici a fost odată uzina Republica… Dincoace un combinat industrial, să zicem la Hunedoara ori la Câmpia Turzii. Bref, statul și-a bătut joc de tot ce-a avut sau încă mai are în portofoliu, a sugrumat vânjos și interesat pe tot ce-a pus mâna.

La ce ne mai trebuie oare observatorii federali?! Și așa cele mai multe dintre cluburi, inclusiv de prima ligă, abia dacă mai au după ce bea apă și înghit în sec atunci când trebuie să achite baremul arbitrilor. Pentru ele orice economie e o bulă de oxigen, iar cheltuiala cu observatorii e complet inutilă dacă privești de dincolo de ușile Comisiilor de disciplină ori Recurs. De fapt, observatorii mâzgălesc niște hârtiuțe cărora li se spune stufos rapoarte de joc și pe care oricum nimeni nu le bagă în seamă. Maculatură, fă-te Mircea că muncești.

Nu ne-am propus vreodată să câștigăm un campionat mondial de fotbal. Nu ne-au ținut balamalele, nici chiar atunci când o generație de excepție a mai ațâțat cât de cât jarul iluziilor. Vom suspina mult și bine după isprăvile de odinioară ale cehoslovacilor, ungurilor ori ale iugoslavilor de la turneele finale, ale Estului de dincoace de Cortină. Până la sfertul american contra Suediei, toate faptele noastre de vitejie se cam opreau la dantelăria lui Dumitrache din Mexic și la paradele providențiale ale lui Lung de la Bratislava. Dacă azi ne-am întors la vremurile în care pupam câte un turneu final la un deceniu și jumătate, putem măcar să ne propunem să nu ucidem fotbalul. Ne stă în puteri. O dovedesc tocmai cele două meciuri din era post-Pițurcă. Nota bene, cu același fond de fotbaliști în proporție strivitoare, pe seama cărora nu ne mai dă mâna să facem eternele remarci acide „lăsați-i, săracii, că e și așa vai de capul lor, atâta pot și basta!”

Cu nici o lună în urmă așa ceva ar fi fost de neînchipuit. Un fost selecționer, oricât de versat, sau pur și simplu un tehnician, atât, să-i propună lui Pițurcă un nume pentru lotul lărgit al naționalei, iar acesta chiar să ia în calcul varianta. Ani la rând, în oricare mandat, în preajma meciurilor tricolorilor colegi de breaslă ai lui Pițurcă, oameni hârșâiți decenii prin fotbalul în care au văzut și au trăit multe, media, microbiștii și-au tot răcit gura de pomană cu câte o propunere a momentului. De la Sânmărtean la Maxim și la cine mai doriți dumneavoastră. Ți-ai găsit cu încăpățânatul de Pițurcă. Să avem noi atâtea bancnote de o sută de lei în buzunar de câte ori ne-a avertizat Dumitru Dragomir: „Băi, fraților, vă agitați de pomană. Piți face numai după cum îl taie pe el capul”. Așa și-a frânt Pițurcă gâtul – și noi toți o dată cu el – cu Cociș, cu Ovidiu Petre, cu toate celelalte marote ale selecționerului, care au ajuns să adune la națională mai multe meciuri chiar decât unii din Generația de aur americană…

„Transferăm jucători noi. Asta înseamnă că avem bani”. Declarația lui Marian Rada reclamă o notă explicativă în subsol. Altminteri riscă să pară exact ceea ce putem băga mâna în foc cu toții că e. O ironie camuflată într-o altă speranță deșartă țâșnită de pe buzele unuia care, după bârfa lumii, n-a mai văzut o chenzină din salariu de un an și jumătate.

Vă aduceți cu siguranță aminte momentul. A făcut înconjurul televiziunilor pe timpul Mondialului. Fundașul italian Chiellini era pironit în fund în propriul careu, cu brațele fâlfâind către arbitru și cu umărul dezgolit și proaspăt tatuat […]

Știți cumva ce-i mai unește pe Mircea Lucescu, Dan Petrescu și Reghecampf dacă lăsăm deoparte blazonul și cărțile lor de vizită de invidiat? Toți trei antrenează în străinătate în acest moment. A doua la mână, toți trei sunt de asemenea printre vocile baritonale din corul patrioților prin vocație atunci când se naște întrebarea urmașului lui Pițurcă. Musai un selecționer român. Paradoxal, nu? Cei trei și mulți alții antrenează la sute, la mii de kilometri depărtare. Reciproca nu mai e adevărată. Nici nu intră în discuție. „Nu e cazul” sau „nu e acum momentul”. Probabil că aceasta era și unica soluție rezonabilă, ungerea unui om de-al casei, chiar și până să intre în pole position varianta Mircea Lucescu. Fără cine știe ce argumente, abrupt, am ferecat granițele. Noi nu ne vindem naționala. Doar petrolul, gazele, apa, aurul…

Cred că ne putem permite pentru că avem fundul tăbăcit de atâtea necalificări înșirate pe sfoară. Dacă ținem să ne curmăm cu adevărat suferința cred că ne putem permite să ne despărțim de Pițurcă. Niciun preț nu-i prea mare. Nu i-a pretins nimeni vreodată ca echipa lui să seducă meci de meci, nu contează împotriva cui, fie Germania, fie Kazahstan, dar am ajuns – vezi Helsinki – să coborâm ștacheta într-atât până la mentalitatea unui Luxemburg ori Faroe. N

Cred că avem cu Chiricheș o problemă mult mai spinoasă decât ne-am fi închipuit. Deocamdată, dilema se reduce îngăduitor către zona înțelegerii totale și necondiționate a unei adaptări întârziate la fusul londonez și chiar și la mămosul „lasă, dom’le, că doar a gafat la Tottenham, nu la un meci al naționalei”.

Am fost probabil adesea nedrepți cu antrenorii tocmai demiși. Toți, chibiți, presă le-am căutat duios în coarne, ne-am întrupat în mama răniților, ne-am făcut umărul pernă de alinare pe care ei, nedreptățiții, să-și deplângă nenorocul. Ne-a plăcut mai mereu să ne amăgim închipuindu-ne niște căpcăuni pe mai toți patronii, conducătorii de club. Poate că nu e nici măcar un sfert de adevăr.

După ce îți faci patru mii de cruci atunci când ți se livrează explicația pentru care contractul lu Pițurcă s-a întins ca pelteau până în toamna lui 2016 nu poți să nu te întrebi dacă federalii nu ne iau cumva de proști?! Ni se spune că e boroboața unei dactilografe distrate. Măi să fie! Ați revăzut oarecum recent sceneta la Gala umorului de la TVR. Dactilografa distrată de azi cu contractul lui Piți în față ar fi versiunea 2014 a secretarei bramburite interpretată de Stela Popescu din glumița de odinioară cu Ștefan Bănică. Dactilografa cu mintea hai-hui a Nașului a rotunjit, mărinimoasă, cu un an contractul lui Piți. Cât a mișcat din năsuc Samantha de modă nouă și Piți s-a și văzut legat de glia FRF, hăt, până după Euro franțuzesc. Nici de glumă nu e bună.

După acest 0-8 cu Germania „rușinos, umilitor” – sunt cele mai întâlnite titluri din presă – fostul selecționer al tineretului, Bogdan Stelea, ne invită la realism Retorica lui Stelică alunecă, previzibil, către același șablon al ultimilor ani. Copiii și juniorii sunt crescuți și pregătiți bramburit, nu prea mai vin talente la fotbal, antrenorii sunt plătiți mizerabil și, la urma urmei, cine suntem noi în fotbalul mondial ca să ținem mereu nasul pe sus și să pretindem întotdeauna rezultate de soi?!… Carevasăzică nu suntem nici la degetul mic al Braziliei, care, iată, într-o semifinală de Mondial era condusă acasă de Germania cu 7-0 prin minutul 88…

Fanii „tricolorilor” ți-au rămas recunoscători, Hoban! Revolta din vestiar a mijlocașului ploieștean ne-a pus pe tavă soluția la o dilemă care a răscolit și, evident, a feliat lumea fotbalului. Cu sau fără Mutu la echipa […]

Se intrase deja în ultimul sfert de oră al meciului cu Ludogoreț. Steaua continua forcingul, intrase și Keseru, dar încă se căutau soluții, era nevoie de sânge proaspăt. La un moment dat mingea a ieșit afară în apropierea fanionului dinspre poarta bulgarilor. Imaginile surprind și rezervele trimise de Gâlcă la încălzire. Iancu, Filip și Pârvulescu sprintau scurt, cu mișcări sacadate. Pe foaie mai erau trecuți Vâlceanu și Toșca. Singura întrebare care-ți poate trece prin cap e: cum poate să atace Steaua grupele Ligii Campionilor cu Vâlceanu și Toșca, niște copii?! Ei sunt mult prea cruzi azi chiar și pentru un meci de campionat cu Chiajna ori cu Botoșani, darămite pentru unul de play-off-ul UCL cu un Ludogoreț pe val? Era însă tot ce putea propune Steaua pe foaia de joc. Le ținem pumnii ca într-o bună zi din actualele speranțe Vâlceanu și Toșca să iasă marile vedete ale Stelei de mâine. Nu se poate însă peste noapte.

Cu fiecare meci consumat în acest sezon, CFR Cluj aduce tot mai apăsat cu o formație provincială, eventual de divizie secundă, din alte vremuri. Violentă, vulgară, cârcotașă la fiecare decizie a arbitrului, înaripată acasă de strămoșescul îndemn „urcați-i pe garduri pe adversari!” Patentul Aurul Brad ori Carpați Mârșa de odinioară. CFR-ului lui Miriuță nu-i lipsește, parcă, decât un Gogu Tonca din anii ’70, care-și lua în piept adversarul direct încă de la gura tunelului vechiului stadion din Petroșani: „am copii de hrănit acasă și tu vrei să-mi iei azi prima de joc?!…”

Într-una dintre emisiunile Eugeniei Vodă, Dem Rădulescu a întors reflectorul și către una dintre fețele nevăzute ale vieții de artist: „spectatorul habar n-are ce e în sufletul tău, că ești și tu om, că ai durerile tale, necazurile tale, că ultimul lucru pe care poți să-l faci în acel moment e să joci un rol într-o piesă de comedie…”

În Spania, Racing Santander a fost întotdeauna privit ca un club de pluton. Când în prima divizie, când în a doua. N-a rupt gura târgului vreodată. Ca să poată fi acum înscrisă în „B”, Santander trebuie să achite fiscului în aceasă săptămână 6,5 milioane de euro. Altminteri, adios La Segunda! La noi, Rapidul e încă un brand. Poate că eticheta asta prăfuită nu mai spune unora mare lucru prin comparație cu hăul căscat între ligile spaniole și prima noastră divizie. Cum oare să evaluezi însă un brand dacă nu și cu un strop de nostalgie? Or Rapidul e și el o părticică din istoria cupelor europene din epoca romantică a meciurilor cu Napoli și Leeds.

Poate că nu e numai o bagatelă, așa cum ar părea, descifrarea bosumflării lui Sânmărtean din momentul înlocuirii în meciul de miercuri. Interpretată în cheia obișnuită n-ar fi vorba de nimic altceva decât de răbufnirea jucătorului schimbat care se simte nedreptățit de antrenor. Neaoșul „da’ ce, eu am fost mai slab ca alții?” Poate că totuși nu e ceea ce pare la prima vedere. Poate că e ceva mai mult decât o burzuluială de-o clipă. Cine mai știe, poate că e chiar un pui de frondă al unui veteran hârșâit prin multe în carieră și care a adulmecat deja ezitările, inconsecvența noului tehnician. Mulți s-au întrebat în paginile ziarelor sau în studiourile TV dacă reacția lui Sâmărtean ar fi fost aceeași cu Reghe pe bancă. Răspunsul a țâșnit instantaneu. Categoric, nu! Voila!

Am răscolit arhiva Mondialelor, am întors cu fundul în sus cutiuța cu amintirile turneelor finale. În zadar. N-am găsit un caz similar – sau care să semene, acolo, cât de cât – cu cel de duminică în care una dintre vedetele clipei să fie într-atât de umilită precum Messi. Știam demult că Sepp Blatter e o cutră bătrână, dar nicidecum și un munte de sarcasm încât să se declare surprins de o decizie a propriei comisii tehnice de yesmani, care, vezi Doamne, i-a ieșit din cuvânt și i-a pus în brațe lui Messi Balonul de aur al Mondialului. Ehee, te joci cu democrația de la FIFA… Întrebat cum a votat, Ionuț Lupescu a răspuns că el a mers pe varianta Robben. Să-l credem. Ce te faci însă dacă le repeți întrebarea francezului Houllier ori argentinianului Calderon și te trezești cu același răspuns. Robben. Sau Kroos. Dacă permiteți să coborâm ștacheta și să facem loc și unui zâmbet, a fost în amintita comisie cam ca la alegerile de la Liga de la noi. Cei mai mulți președinți de cluburi îl băteau pe umăr pe Dragomir și-l asigurau de votul lor, iar la numărătoare a ieșit relaxat Gino Iorgulescu.

După această „dezonoare eternă”, titrează colegii de la Marca, logic ar fi să urmeze un singur pas. Doar unul. O adaptare telenovelistică după rețeta nord-coreeană. Anume o exilare în bloc. Puntea dintre un 0-7 al asiaticilor împotriva Portugaliei de acum patru ani către „umilința istorică” 1-7 de-acum cu Germania. Nu-i vorbă, Fred, Hulk ori Oscar chiar ar merita măcar un avertisment cu azvârlitul în mină ori pe șantierele patriei după modelul Phenianului.

Ca să se poată apăra în propriul proces la TAS, ceea ce a mai rămas din Rapidul de odinioară – o mână de jucători visători plus fata-în-casă Nae Manea – a strâns bani de unde s-a putut, de la cine s-a nimerit.