Dacă aveți un sâmbure de răbdare ajungem degrabă și la parada mexicanului Ochoa de la Fortaleza. Ceva vreme în urmă, eminențele cenușii din fotbalul mondial l-au desemnat, pe criterii rămase în ceață, pe englezul Gordon Banks drept portarul cu cea mai spectaculoasă intervenție salvatoare din întreaga istorie a sportului rege. Floarea de la butoniera Mondialelor era robinsonada lui Banks la lovitura cu capul a lui Pele din Mexic ’70. În timp, Banks s-a afișat deopotrivă recunoscător, dar și intrigat: „lumea a ajuns să mă cunoască mai întâi pentru acel reflex din meciul cu Brazilia și abia mai apoi mă felicită că am fost campion mondial în ’66”.

Alt tribunal, altă sentință nefavorabilă lui Adrian Mititelu, cine mai ține oare socoteala a câta… Așadar Gino Iorgulescu e președintele LPF cu toate actele în regulă. Dacă fotbalul ăsta pârlit al nostru ar avea de ce să mai țină și coada sus, atunci un motiv ar fi acela de a-și propune să prindă și ziua în care în presa sportivă ar apărea și ultima știre prin care e vânturat numele lui Mititelu. Ar fi ziua în care s-ar frânge orice conexiune între Mititelu și palmaresul, culorile și blazonul Științei Craiova. Cedate, vândute, nu mai contează cum. Ar fi ziua norocoasă în care fotbalul s-ar rupe definitiv de capitolul Mititelu. De procese, de delațiuni, de șicane, Oricum, guțumăneala a ținut și așa mult prea mult.

E deja suspectă înverșunarea cu care președintele comisiei de licențiere, Viorel Duru, ține la acuratețea primei decizii din dosarul Rapidului. Prima decizie bineînțeles că aparține domniei sale, e cea prin care i-a fost refuzată Rapidului licența de A. Pe drum, comisiile au mai nuanțat decizia și, avertizează Duru, „dacă FRF nu-și trimite avocații la TAS există riscul ca Rapid să obțină totuși licența!!!!”

A înnebunit Mircea Sandu! Atunci când își termină mandatul, președintele țării nu trece în rezervă nici cu armata de aghiotanți, nici cu pomelnicul de avantaje financiare cu care s-a lăsat pensionat fostul șef de la FRF. Și cu intendența Mihalache, și cu secretară, și cu mașină, cu șofer bineînțeles, și cu multe alte eventuale deconturi de mii de euro. Ca să-i simțim vârtos și înduioșător retragerea din scenă, doar ne-a făcut o favoare că n-a mai candidat cine mai ține socoteala a câta oară. „M-aș fi ales cu un nou mandat mie-n sută”.

Asta e, ne convine, nu ne convine, suntem nevoiți să-l reevaluăm pe Vasile Șiman. Cu mai bine de un an în urmă, protestul jucătorilor Sportului Studențesc, dar mai ales al părinților acestora făceau înconjurul televiziunilor. „Fiu-meu n-a mai luat un ban din contract de peste un an”, scrâșnea printre dinți unul dintre părinții negri de supărare. Oftatul și răcnetele din ușa vestiarului de-atunci erau privite precum un caz izolat, încă o ciudățenie și un abuz din grădina lui Șiman, ca mai tot ce-l privea și-l înconjura.

Nu poți să încerci altceva decât să te întrebi, neputincios, descumpănit, de unde oare au apărut aceste figuri bizare, controversate, cu CV-uri slinoase, care-și zic patroni de club, investitori în fotbal?! De parcă nu ajungea murdăria din fotbalulul

Asta nu mai e reclamă-sufletul comerțului. Dinamo e la mica publicitate. Negoiță nu se dă bosumflat ca să nu pară cotă parte din meciul mizerabil de la Brașov. Pe Negoiță nu l-a luat gura pe dinainte,

Mult prea mult zgomot pentru mai nimic. Pentru ceva care, probabil cândva, dacă se mai iau în brațe și atât de mulți de „dacă”, ar putea deveni o certitudine în fotbalul nostru. Asta și dacă vă încântă certitudinile Torje și Alexa, pe care abia dacă îi mai dibui pe hartă. Ne cam răcim gura pentru Rotariu

Vara anului 1985. Vasluiul era în fierbere. Afișe la tot pasul. Pentru suflarea fotbalistică vasluiană care se adăpa cu meciurile din Divizia C ale concitadinelor Mecanica și Inter, găzduite pe același stadion Municipal pe rând duminicile de la ora 11, o partidă interțări era un eveniment deosebit. Chiar dacă nu era vorba de naționala mare a lui Mircea Lucescu, ci doar de selecționata de juniori a lui Dan Petrescu, Gică Popescu sau Prunea. După cum nu conta nici detaliul că adversari erau juniorii nord-coreeni, cam de mâna a doua. Uitat de lumea fotbalului, strivit când de orgoliul Iașilor, când de cel al Bacăului, Vasluiul se simțea dintr-odată băgat în seamă, poate chiar răsfățat. Unde mai pui că, alt eveniment recent cu rezonanță locală, pe banca Interului Vaslui poposise Nicolae Proca, unul dintre cei mai destoinici antrenori ai anilor ’70-’80. Un fel de Grigoraș al acelor vremuri romantice din fotbalul nostru.

Probabil că i-a costat ceva pe organizatori reîntâlnirea cu foștii campioni mondiali la handbal în 1974 în studiourile Realității TV.

Părea o declarație într-atât de năucitoare încât nici nu-ți trecea prin cap că ar mai fi loc și de concurență. Toamna trecută, vă amintiți, prin preajma meciului de baraj pentru Mondiale, dinamovistul Lazăr vorbea cu mintea în repaus total. „Sper să picăm cu Portugalia și să ne dea Ronaldo vreo trei goluri. Eu țin cu Dinamo, nu cu echipa națională”. Adânc. Toți am afișat aceeași îngăduință față de un puști care a încercat momentul lui de teribilism, s-a vrut mai cu moț, mai dinamovist decât toți dinamoviștii. Puștisme.

E genul de știre care, după ce-ți azvârle o mie de drăcușori care-și fac de cap în stomacul tău, te lasă fără cuvinte. Nu-ți rămâne altceva de făcut decât să compătimești alături de Dudu Georgescu. Cu atât mai mult cu cât pare o știre trasă la xerox despre o altă fostă glorie a fotbalului nostru aflată într-o situație similară. E vorba despre simbolul Universității Cluj, Remus Câmpeanu. Nici două luni în urmă, fostul fundaș al „șepcilor” din anii „60-’70 povestea gâtuit de amărăciune că e nevoit să părăsească locuința în care a trăit parcă de-o viață. Casa fusese retrocedată, iar proprietarul îi fixase o chirie parcă de vreo 7 ori mai mare. Nu și-o putea permite.

Hagi, Dobrin, Balaci. Trei nume de poveste strânse peste timp într-o schiță de reportaj TV. Dincolo de paginile de glorie pe care le-au scris la vremea lor pe cei trei îi mai unea ceva. Anume anonimatul în care orbecăie azi cluburile care i-au lansat. Încă mai mult de-atât. Știința și FC Argeș au și câte o lumânare aprinsă la căpătâi.

În fine, o rază de soare mângâie și chipul fotbalului nostru. Contra a fost preferatul lui Getafe. Aproape că ne resemnasem cu „reputata școală de antrenori de la noi”.

Adunate bob cu bob, condamnările din Dosarul Transferurilor sar undeva până către 35 de ani de închisoare.

Atunci când îți scapă printre degete victoria în ultimul minut de joc bineînțeles că îți aduci aminte că ieri ai trecut nepăsător pe lângă un amărât căruia nu i-ai pus în pumn un bănuț. N-ar fi cazul lui Dinamo să invoce aici Divinitatea (vezi cifrele derbyului).

O vreme, sintagma „Hâldan, unicul căpitan” m-a contrariat, m-a iritat. M-am întrebat: ce-ar fi trebuit oare să se întâmple, să moară și Lucescu, și Dinu pentru ca fanii dinamoviști să-și aducă aminte că și ei au fost, la rându-le, căpitanii unor echipe de referință din istoria lui Dinamo?! Între timp însă, mi-a trecut iritarea fie și numai la vederea sintagmei „Hâldan, unicul căpitan” de

Așa s-ar fi întâmplat în vremuri cât de cât normale: a doua zi după partidă, paparazzi i-ar fi surprins pe Reghe și pe Chirilă într-un stabiliment cu ștaif în fața unei sticle de whisky. Lupta cocoșească se încheiase, era vremea amintirilor, se lingeau rănile. Ca între doi vechi prieteni, după cum s-au recomandat înaintea partidei. Proiecția peste decenii a vremurilor de odinioară, când, după fiecare cuplaj bucureștean, nu era terasă în buricul Capitalei în care să nu se strângă ciorchine la aceeași masă beligeranții de cu câteva ceasuri înainte.

Rapidiștii să nu-și mai bocească într-atât de milă, carevasăzică, de vreme ce nici Dinamo nu se simte mai confortabil. Are datorii de 15 milioane de euro! O spune Mitică Dragomir, care nu prea vorbește doar ca să se bage în seamă. Iar Dinamo nu e tocmai liderul datornicilor… Stupefiant! În paralel, în lumea reală, fiscul i-a trimis notificare ultimativă pentru neplata a 20 de lei unui copil de nouă ani. Prima întrebare de care-ți plesnește capul nu poate fi decât: și-atunci cum, Dumnezeule, și-au luat licențele și Dinamo, și celelalte?! Iar Rapid, Poli nu. Am mai aflat o dată ceea ce știam demult. Comisia lui Duru dansează după cum îi cântă alții. Iertăciunea de la divan se dă pe ochi frumoși, nu pe criterii, se dă pe telefonul scurt, politic sau de clan. Afară, nimeni nu transformă într-un secret de CSAT câtă datorie publică au Real Madrid sau Leeds. La noi, oala a stat bine acoperită la fiece înmugurit al copacilor, atunci când se licitau licențele. Ă‚la are, ăla n-are…

Aceasta e prăpastia ce desparte cele două culturi fotbalistice. A noastră și cea a englezilor. Noi am tratat derapajul lui Chiricheș cu glumițe-pansament din categoria „lasă, dom’le, că doar n-a omorât pe nimeni!”, în timp ce ei, scorțoși ca întotdeauna, au recurs deja la varianta amenzii. O amendă mai degrabă simbolică, de punere în gardă. Nouă chiar ne pasă de imaginea clubului! Nu e fotbalist de la noi care, după câteva pase în 4-5 meciuri de „A”, să nu-ți răspundă pe nerăsuflate că visează demult să ajungă la „un club mare de afară”. Să joace acolo pentru banii lor, dar după propriile reguli, îngăduitoare, mămoase.

În timp s-a mai întâmplat ca un club ori altul de afară să se despartă de câte un jucător român după numai câteva luni de mariaj, după doar o jumătate de campionat. Nicicând însă bilanțul n-a fost atât de rotund, nicicând nu s-au strâns mănunchi atâtea despărțiri – temporare?, definitive? – precum în această iarnă.

Ningea și tot ningea, fără încetare și îmi aduc aminte că am rămas cu mașina în drum spre club. Ba nu, stai, asta a fost peste un an după ce m-am căsătorit… Nu mai țin minte ce-am mâncat ieri darămite cum a fost în ’69… Cu câțiva ani în urmă am încercat să pun cap la cap amintiri dintr-un mijloc de ianuarie de acum exact 45 de ani. Demersul a eșuat. Amintirile eroilor s-au mai rarefiat în timp, câțiva din „generația mexicanilor” s-au prăpădit cu mult înainte de vreme.

Rețeta e clasică, de mare succes, fără să fi dat un rateu vreodată. Ca să păstrăm limbajul de la bariera Chitilei, toate combinațiile politice de gang se fac exact atunci când mintea tuturor e deja plecată în vacanța de Sărbători.

Bunăoară, după Crăciunul 2013 Guvernul i-a șters patronului Astrei, Ioan Niculae, o datorie de o jumătate de milion de lei către fisc pe care o acumulase cu una dintre firmele sale de tutun. Impozitele, dările s-au pulverizat, profitul a rămas bineînțeles în pușculița miliardarului. Să juri, nu alta că patronul Astrei e cel care a finanțat filmulețul „Vă mulțumim pentru că fumați” cu Aaron Eckhart.

Care-i legătura dintre datoria ștearsă dintr-un condei lui Niculae și fotbal? Niciuna, n-am găsit, cum n-am găsit nici legătura dintre întâlnirea grangurilor din prima ligă cu Ponta și fotbal de dinaintea alegerilor de la Ligă. Nicolae, Ștefan și compania ne-au poftit atunci la un ospăț pantagruelic cu gogoși: doar dacă va fi votat Gino atunci Guvernul va încerca să sprijine cu adevărat fotbalul. Fiscalitate nu atât de feroce, alte facilități bla, bla, bla. Înainte de tot și de toate, trebuiau sprijiniți ei, patronii, și afacerile lor de toate soiurile. Care cu îngrășăminte, care cu construcții de apartamente, cu tot ce-ți

Cum altfel decât zăhăit de cap vi s-ar părea Mihai Eminescu dacă vi l-ați imagina pretinzându-i Veronicăi Micle decontul pe iubirea parțial împărtășită și tradusă în file-capodoperă?! Ce om cu mințile acasă i-ar putea cere iubitei într-un târziu șase lei, cât l-a costat bobocul de lalea, ca să-i mai dea voie să țină floarea la fereastră?! În linii mari, cam pe aici se învârte și demeresul unuia dintre urmașii lui Adrian Păunescu. A cântărit el bine, ca la iarmaroc, una dintre marile povești de dragoste ale poetului și i-a ieșit o cifră rotundă, o sută de mii de euro, fără bătaie. 100.000 sau imnul Rapidului va fi interzis în Giulești ca un refren muncitoresc din filmele cu ilegaliști ale lui Sergiu Nicolaescu.

Nu doar fanii Stelei, ci cei mai mulți dintre noi am avut senzația că, la ultimul hop dinaintea grupelor Ligii Campionilor, Chiricheș s-a menajat. Înaintea dublei cu Legia, buletinele medicale erau confuze, contradictorii. Azi, Chiricheș era indisponibil, a doua zi, miraculos, era recuperat în nu știu ce proporție. Alba-neagra ca și cu transferul la Tottenham. Ba era, ba nu mai era. Chiricheș n-a riscat absolut nimic, pe linia tradițională a fotbalistului român pentru care orice zgaibă, oricât de mică, de neînsemnată, se traduce într-un forfait.

La ce scor spuneați că e pierdut Mitică Dragomir alegerile de la Ligă în fața lui Gino? Nu vă mai chinuți memoria. Nu mai contează proporțiile eșecului. Dragomir a rămas același băftos dintotdeauna. Mătrășirea din jilțul de la Ligă ar trebui să-l doară exact în pălărie dacă zvonurile de pe piața media se confirmă. Ar fi fost mitraliat într-un foc încrucișat. Acum nu are de ce să privească altfel decât relaxat tărăboiul cât casa care se prefigurează. După multe voci din fotbal, Dragomir și-a consolidat poziția de la Ligă cu fiecare licitație a drepturilor TV consumată. Și-a consolit inclusiv propria poziție financiară. A jupănit milioanele televiziunilor cu șiretenie, cu cumpătare doar mimată, a dat bani în avans cui a vrut, când a vrut. A nemulțumit totuși pe foarte puțini, ceea ce nu-i deloc o bagatelă.

De două ori pe an ascultăm aceeași muzică. În decembrie și către sfârșitul lui februarie. E prea frig, să se amâne etapa. Până acum câțiva ani, refrenul ni se îndesa în urechi și spre mijlocul verii. Afară e iadul, e inuman să joci după-amiaza la 40 de grade. Dacă a făcut și ceva bun Liga în ultima vreme atunci neîndoielnic e obligativitatea cluburilor de A să fie dotate cu nocturnă.

Alt decembrie, aceeași melodie. Mai ieri solicitau amânarea finalului de sezon când Dinamo, când CFR, când alții, pe rând. Acum o cere Steaua. E departe, foarte departe de un vârf de formă și nu exclude varianta că o dublă cu Astra ar putea căsca și mai mult prăpastia ce-o desparte de lider. Logic, cine n-ar face-o, își apără interesele. Răspândită pe patru fronturi, Steaua nu doar pretinde că e obosită, ci chiar e obosită. E îndreptățită să-și strige neputința mom

În ziua de azi cu 1200 de lei îți poți lua un televizor bun, marcă reputată, cu diagonala de 80 cm. Ca să vezi și să revezi ce-ți poftește inima, un DVD player rezonabil nu te mai sărăcește precum Video-playerul de odinioară. Pe vremuri, un televizor color și un Video-player erau și printre țintele oricărui jucător cu ceva meciuri de A în picioare. Și le cumpăra într-o situație fericită cu banii din contract – adică salariul – dintr-un tur de campionat. Abia mai apoi începea vânătoarea după ultimele casete traduse de Margareta Nistor. Azi, un debutant își satisface plăcerea acestui dublu cadou la care au visat generații de mari jucători numai din primele de joc dintr-o lună. E unul dintre motivele pentru care i-ați auzit de atâtea ori oftând pe Balaci, Liță Dumitru ori Nae Manea „Eheee, dacă ne nășteam și noi mai târziu și prindeam vremurile de acum…”

Boală lungă, moarte sigură. O amânare, acum încă o amânare, în februarie se va mai trezi câte un fost jucător care mai are de contestat ceva și-atunci Rapidul nu va avea altceva la ce să spere decât la o nouă amânare. Poate o mai duce pân’ la toamnă… Peste doar câteva zile se face anul de când Copos a împins clubul în mărăcinișul insolvenței. Singurul efect a fost doar o retrogradare, nimic altceva. Nu mai are cine să audă oftatul lui Pancu și apelurile deznădăjduite ale lui Viorel Moldovan, mă punea în gardă deunăzi un vecin, rapidist de generații pentru care „Hai Realul” ține loc de „Bună dimineața”. Teoria lui e enervant de banală: cine să se mai implice azi la Rapid de vreme ce mai toate finanțele sunt în mâinile structurilor de odinioară, cele care au născocit până și un club de teapa Victoriei lui Dragomir doar ca să îngroape și mai adânc Rapidul?!… Nu l-am contrazis nu numai din politețe.

Rămâne cum am vorbit, mult înaintea acestei jumătăți șchioape de baraj de la Atena. Nimic nu recomandă naționala noastră pentru un Mondial, dar să nu vă puneți cu bafta lui Pițurcă. Cursa continuă marți. Bafta, da, bafta e cam tot ce a mai rămas din profilul antrenorului cu har care rânduise dinamita la soclurile miturilor Mircea Lucescu și Iordănescu. În grupă, în 8 partide din 10 – exceptând Stambulul și cu Ungaria acasă – naționala a jucat încâlcit, confuz, poticnit, uneori chiar mizerabil, măcar în jumătate dintre meciuri selecționerul a ratat formula de echipă de start și s-a încăpățânat să nu corecteze nimic din mers, dar berzei chioare i-a făcut cuib Van Persie.

În fine, i-a picat fisa și lui Reghecampf sau, mai degrabă, abia acum și-a luat inima în dinți și a recunoscut ceea ce știa tot satul, numai el se prefăcea că nu vede. Steaua a dezamăgit din nou. Steaua din colecția de toamnă 2013 abia dacă mai aduce – parțial chiar și la tricouri – cu echipa fâșneață și vânjoasă din primăvară. Un egal cât o înfrângere cătrănită cu Corona l-a pus pe gânduri pe Reghe. „Trebuie să schimbăm foaia cu anumiți jucători”.

Atunci când vine vorba de sportul nostru național, adică bârfa, nu-ți crezi urechilor câte mai auzi despre Dumitru Dragomir din gura oamenilor din fotbal. Repet, din fotbal, nu de la chibiții de Cișmigiu. Auzi vrute și nevrute azvârlite prin spate. Câte n-ar mai face și n-ar mai desface ei dacă ar fi în locul lui Dragomir la șefia Ligii. La vedere însă, bărbătește, ochi în ochi, atunci când se întrezărește o înfruntare toți se vâră după cireș. Mucles!, ca să-l cităm pe clasicul Apostol. Dacă opoziția s-a automutilat într-atât, s-a ștrangulat într-atât încât singura voce care se mai aude undeva, stinsă în depărtare e cea a lui Adrian Mititelu atunci chiar că se merită unii pe alții. Dragomir pe conducătorii de cluburi și viceversa.

Sper că nimeni n-a luat altcumva decât ca pe o glumiță de savurat la știrile sportive candidatura lui Gino Iorgulescu la șefia Ligii. Taurul care l-a luat în coarne pe Pablito Rossi pe vremuri coborâse de fapt să-și cumpere niște țigări și, dacă tot era în drum, a bătut și la ușa ferecată de la Ligă. Și-a făcut un serviciu, nimic altceva, ca să nu-l uite lumea dacă tot s-a închis emisiunea Replay de pe TVR. O minilovitură de imagine care nu costă absolut nimic.

Din numai două-trei transferuri nici măcar frații Becali n-au câștigat patru milioane de euro. Și le-a trecut prin mână cam toată Generația de aur. Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu și toți ceilalți. Din transferurile acestora la Barcelona ori la Chelsea frații Becali n-au avut un comision de patru milioane de dolari, moneda tranzacțiilor anilor ’90.

Vocea poporului, vocea celor 22 de milioane de selecționeri, vorba lui Cristian Țopescu, exprimată de un fan cu jobenul vopsit în tricolor înaintea startului din Andorra: Pițurcă poate să bage în echipă pe oricine, nu contează, dar în niciun caz pe Bogdan Stancu! Trebuie să fie cât se poate de dureroasă o asemenea remarcă venită din familia suporterilor de afară pentru un fotbalist care la 26 de ani putea să vadă careul advers cățărat în piscul carierei. Cât de adânc e rănit Stancu i se citește chiar pe chipul de sub cozorocul șepcii care avea un rost doar pe când i se rărise părul. Acum părea mai degrabă un discipol al lui Jay Z. Precum pe gazon, și-n fața microfonului Stancu e la fel de ezitant, de crispat, cu vocea stinsă și cuvintele măsurate de o mie de ori ca nu cumva să-i iasă de pe buze vreo boroboață.

Loți Boloni, care a mâncat o viață întreagă de antrenor o pâine în campionatul francez, afirma deunăzi că nu vede cum un jucător titular la o formație de ligă secundă din Hexagon ar putea fi tentat de o aventură în campionatul nostru. Boloni lua în calcul probabil totul, și anvergura competiției, și ștacheta salarială, totul.

Din Franța nu, dar din Italia s-a găsit însă un titular de Serie B atras măcar de mirajul unei prezențe în Liga Campionilor. Federico Piovaccari. Poate puțin ghinionist, poate că nu-i sosise încă ceasul consacrării în il calcio, cert e că Piovaccari nu pupase încă o echipă de Serie A și a tot colindat formațiile de B. De când a fost cumpărat definitiv de Sampdoria pentru Piovaccari un nou sezon a însemnat întotdeauna un nou împrumut. Acum la Steaua.

Din ce a arătat până acum la Steaua, după ce s-a mai pus cât de cât pe picioare cu pregătirea fizică, Piovaccari pare decupat din manualul atacantului italian de rasă, dacă nu e prea pretențioasă comparația, din clasa profesorilor Pablito Rossi și Inzaghi. Poate că până la urmă, ca să dăm dreptate admiratorilor lui Gerd Muller, at

O întrebare pentru toți cei care s-au bosumflat când au aflat încotro se îndreaptă ghetele lui Marica: credeți că pentru un atacant care în ultimii doi ani, la Schalke, a avut o medie de două goluri și jumătate pe sezon Getafe e o opțiune chiar atât de departe de posibilități? Inter, Arsenal, Galata sau Fener,

Ne-a fost livrată o nouă mostră în meciul cu Dinamo. Eric are probabil cel mai șiret șut de la distanță din prima noastră ligă. Nu contează cum, la semiînălțime, pe sus, la firul ierbii precum în duelul cu Bălgrădean, știi doar când zboară mingea din gheată, habar n-ai încotro țâșnește. Săgeata înfiptă vineri lângă stâlpul porții dinamoviste mi-a reamintit de încercările stângace, la figurat, de la distanță ale lui Pintilii, Hoban ori Raț din partida cu Turcia. Își mai aduce oare cineva aminte de când n-a mai îmbrăcat tricoul naționalei un stângaci rasat? Lato nu se pune. E fundaș. Specialiștii n-au nicio ezitare atunci când intră în discuție utilitatea într-o echipă a unui jucător de picior stâng de baz