Dacă victoria împotriva Ungariei e importantă în parte și pentru Marica, și pentru Mățel sau Chiricheș, e importantă, iată, chiar și pentru gibonii care au negociat istoria cu bâta și lanțurile, atunci victoria cu siguranță că înseamnă mult și pentru Pițurcă. Pentru că ea vine fără Mutu. Odată și odată tot trebuia început un drum fără Mutu. Așa a fost să fie, acum, în dubla cu Ungaria și Turcia. Așa le potrivește câteodată, distrat, hazardul. Dacă Mutu n-ar mai fi comis încă o imprudență, avertizat fiind de orgoliul bineștiut al selecționerului, și nu s-ar fi pozat tandru cu fructul aventurii extraconjugale a lui Piți, probabil că atacantul ar fi fost și azi unul dintre chiriașii de la Mogoșoaia.

Am auzit acest clișeu de o sută de ori, de o mie de ori, cine mai știe. Cum se retrăgea câte o vedetă din Generația de aur, se încețoșa deodată orizontul și venea și avertismentul „vedeți să nu ajungeți ca ungurii!” N-a fost tocmai limpede în deceniul nostru de grație până unde se afundase de fapt fotbalul urmașilor lui Puskas și Grosics de vreme ce a fost nevoie să-l întoarcem din drum pe Hagi cu strădanii naționale pentru ca să spargem gheața în confruntările directe. Doar cu Adi Ilie și cu Filipescu nu era nici pe departe de-ajuns. Nu era de altfel prima oară când supralicitam „patriotic” propriile limite. Noi ne închipuiam un fel de buricul fotbalului când de fapt lumea bună doar ne băga în seamă pentru că izbuteam să înnodăm calificările. Însemnam atunci cam ce înseamnă azi Steaua, dacă permiteți comparația. O formație redutabilă, așezată, echilibrată, pe care trebuie s-o tratezi cu atenție, după evaluările chiar ale celor de Chelsea. Niciodată însă favorită cu „greii”.

Impresii după Dinamo-U Cluj. Mulțescu răsufla ușurat. Îl mai strângea doar nodul de la cravată. Nodul din gât dispăruse. Antrenorul dinamovist recunoștea că tocmai trecuse printr-o săptămână tensionată și complicată. Puneți-vă în locul lui Mulțescu. Atunci când în primele 20 de minute ale meciului adversarul scapă pe culoarul Luchin – Grigore de trei ori singur-singurel cu portarul îți trec prin cap toate gândurile negre. Și îmbufnarea propriului vestiar, și pățania lui Rednic de la Vaslui – unde nici n-a clipit și a și încasat trei goluri -, dar mai ales vorbele Puriului de după victoria de adio. „Nu știu dacă echipa a jucat azi pentru puncte sau pentru Cadu”.

Vasile Miriuță recidivează. E a doua oară când noul antrenor al Ceahlăului își laudă adversarul, nu ascunde sub preș raportul net nefavorabil al ocaziilor de gol, bref, acum cataloga drept norocos punctul smuls la Ploiești. Pentru cine a uitat, după partida Ceahlăului din Ghencea Crăciunescu făcea țăndări arbitrajul lui Radu Petrescu. Lui Miriuță arbitrajul i se păruse chiar bun. N-a avut nimic de reproșat. Cu siguranță că și pe acolo, prin Bundesliga, pe unde Miriuță și-a împlinit cariera de jucător, se spune cam la fel ca pe la noi. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Punctul sau punctele nu i le mai dă nimeni înapoi. Nu ai altceva de făcut decât să te crucești că mai apar și astfel de oameni în fotbalul nostru unde bălăcăreala din orice e privită ca o virtute. Până să ne dumirim câte roade vor da metodele sale nemțești de pregătire, pe moment Miriuță a plantat câte un sâmbure de realism, fair-play, bună-cuviință, respect reciproc, bună-creștere.

Așa se întâmplă când cutreieri prea mult lumea. Șase luni de contract colo, cealaltă jumătate de an dincolo.

Înainte parcă totul era mult mai simplu. TAS-ul ne ținea pe jar doar către finalul sezonului, nicidecum la ceasul startului. Toată lumea intra în fibrilație cu o etapă, două înaintea finișului

Luați-o ca pe o părere și nimic mai mult: nu cred că Puiu Iordănescu se va reîntoarce în fotbal ca director tehnic al naționalei în varianta în care Gică Popescu va fi înscăunat șef la FRF. Generalul a ieșit de ceva vreme din circuitul fotbalistic, s-a învârtit în cu totul alte sfere. Politică, afaceri și altele. Și-a mai dat cu părerea când a fost întrebat despre un meci, un eveniment și cam atât. Nu-i vorbă, nu-l ucidea nici traiul parlamentar, dar ca director tehnic al naționalei chiar riscă să moară de plictiseală între două convocări ale lotului. Exect ceea ce pățesc și Pițurcă și staful său planturos.

Oriunde, din Primera Division până în Thailanda, pretutindeni rețeta e aceeași. E rețeta Standard. Dacă în doar trei-patru luni, cât ești încă în probe, la Liege precum Cristea-Inimă-Zburdalnică, i-ai convins pe toți că-ți stă mintea la orice numai la fotbal nu, atunci nu te poți aștepta la altceva decât la un „adio și n-am cuvinte”. Niciunde în lume nu te așteaptă nimeni doi-trei ani, poate, poate te acomodezi și-ți mai ies o pasă și un gol. Răbdarea bolnăvicioasă a Stelei cu Mihai Costea, ei bine, o asemenea slăbiciune afară nu există. Explicația pentru care cei mai mulți dintre stranierii noștri nu fac purici într-un loc mai mult de un sezon.

La scuze însă sunt campioni mondiali. La clubul x m-am nimerit într-o conjunctură nefericită, dincolo antrenorul y nu m-a avut la inimă, în meciul z m-a bătut rău o gheată bla, bla, bla… Apropo, drăguților Cristea și Costea: uitați-vă încă o dată la DVD-ul dedicat lui Dobrin. Înaintea meciului antologic cu Dinamo din „79 imaginile îl surprind pe Dobrin încălțându-se. Ghetele cântăresc probabil vreo 2 kg., nu câteva sute de grame ca astăzi. Erau scofâlcite, vârful curbat ca de condur. Măcar străpunsese și la noi moda crampoanelor înșurubate în locul celor țintui

Decizia CEx a făcut unanimitate. Dar nicidecum în sensul în care și-ar fi dorit federalii. Toți au contestat născocirea acestui baraj de supraviețuire care a dat cu tifla tuturor paragrafelor și regulamentelor. A sfidat barajul până și o aripă inimoasă și devotată a galeriei vișinii care a tratat meciul cu Chiajna precum portarul Bulancea de la Progresul un penalty împotriva Rapidului într-un derby de odinioară de pe „Republicii”. L-a tratat cu fundul. Echipe încropite de pe te miri unde, amenințări cu TAS-ul, un regulament ferfenițat… Într-un cuvânt un dezastru.

Vi s-a acrit sigur de câte ori v-ați împiedicat de fraza „aha, păi special au încropit astfel paragraful de lege, la două capete, ca să poată fi interpretat după îl taie capul pe fiecare…” Doar acesta e și pretextul pentru care se adună zeci de deștepți zi de zi la televizii ca să despice firul în patru despre orice. De la grila la întreținerea la bloc până la constituție. Demult, fotbalul nu s-a mai mândrit cu un articol limpede ca apa de izvor precum cel legat de sistemul de retrogradare. Pică echipele care nu îndeplinesc deodată criteriile sportiv și pe cel de licențiere. Și punct. Adică un aviz de șomaj pentru avocații ad-hoc ai cluburilor care răstălmăceau fiecare virgulă din ROAF până le pica lor bine. Și, mă rog, la ce le-a folosit federalilor, Ligii, fotbalului până la urmă că totul era clar cât să priceapă orice nătâng? Nu se simt însă în largul lor până nu se bălăcesc puțin prin mocirla confuziei și a semnelor de întrebare fără nicio noimă, mustind de interese.

Nu e cine știe ce mare secret, toată lumea bănuiește cum se nasc astfel de știri. Știrile de-o zi, de un buletin de sport. Un impresar – eventual un apropiat al acestuia – nimerește telefonic bineînțeles cu totul întâmplător într-o redacție de sport și pentru deranj se scuză cu „o exclusivitate”. Un transfer care să-ți taie răsuflarea. Tocmai fusese căutat de cei de la Dortmund ori Marseille, să zicem, pentru jucătorul x. Pe vremurile în care fotbalul nostru abia aflase cu ce se mănâncă meseria de impresar, Ion Alecsandrescu, adică Steaua, și Vasile Ianul, adică Dinamo, licitau exclusiv în paginile ziarelor de sport transferul lui Radu Niculescu de la Sibiu. Joaca de-a transferurile din epoca romantică.

Cam câtă minte îți trebuie ca să faci una lată rău de tot, precum juniorul Oarnă, dar să nu te simți cu adevărat fericit decât în momentul în care te admiri pe o rețea de socializare?! Altfel zis, ai copiat la bac la mate, ai scăpat și nu te-a prins nimeni, dar nu ești în al nouălea cer, nu ești cineva decât după ce te află o țară întreagă după ce te-ai autodenunțat pe YouTube.

Ziua și dovada că Rapid nu are decât o singură portiță de scăpare ca să mai poată supraviețui. Faliment, dezafiliere și reînființare în liga a patra. Musai cu numele lui Copos radiat din toate însemnele clubului. După modelul de odinioară din „Sportul” care ștergea din amintirea casetelor tehnice ale meciurilor naționalei toți internaționalii care alegeau Vestul. Așa dispăruseră vremelnic ca și cum n-ar fi existat vreodată Marcel Răducanu sau Sandu Sătmăreanu II. Tot cu mare fudulie și mai cu moț decât alții a fost și Rangers până când viața i le-a mai retezat. A luat-o de la capăt tot din liga a patra.

O fotografie sugestivă face cât o mie de cuvinte. Iar o anchetă UEFA cât o mie de investigații jurnalistice pe tema blaturilor de la noi. Ce altceva ar putea oare să facă Michel Platini cu Dosarul Valiza sub nas decât să copieze replica lui Anthony Quinn din „Secretul din Santa Vittoria”? Vă amintiți, în ultima secvență a filmului Quinn alias primarul Bombolini se răstește aidoma ofițerului nazist la compatrioții adunați în piața mare. „Ce fel de oameni sunteți voi?” răcnește, după care izbucnește într-un hohot de râs. E singura replică pe care ar putea s-o aibă un om cu scaun la cap de la UEFA. Platini, oricine. Ce fel de oameni sunteți voi? Așa merge treaba la voi, trebuie să se dea mită pentru ca un meci să se dispute corect? Răspuns categoric. Da!

Ceva vreme în urmă, căutam niște declarații ale lui Loți Boloni din etapa ASA și m-am nimerit pe un site dedicat fostei formații din Tg.Mureș.

Exact la asta s-a referit deunăzi Mircea Lucescu atunci când deplângea ieșirea din scenă a cluburilor cu tradiție. Craiova, Rapid, Poli, UTA, Argeș. Se referea chiar la poveștile fotbalului nostru, singurele care mai țin treaz interesul chibițului, fie el bunic ori nepot. Nicidecum formațiile „de-o noapte”, cum le zice Lucescu tuturor celor răsărite ca ciupercile după ploaie doar din capriciile câte unuia ahtiat după bani și imagine și care n-a mai apucat ceva atunci când s-au împărțit brandurile sonore. Toate au venit de niciunde și s-au pulverizat cât nici n-ai apucat să clipești.

Așa-i de regulă, s-a dus luna de miere, gata, periuța nu e pusă la locul ei, mâncarea e prea fierbinte, nu era rândul meu să iau pâine… Luna de miere dintre Ionuț Negoiță și vestiarul roșu nu doar că s-a încheiat, dar sunt deja fluturate și actele de divorț. Jucătorii nu spun de fapt ceea ce gândesc. Sunt revoltați: să vină să joace cei 30 de fotbaliști pe care promite că-i aduce Negoiță! În fond, ei vor să spună ce spun de obicei fotbaliștii noștri la orice reproș venit din peluză, din tribuna oficială, de oriunde de afară: vino, băăă, și joacă tu! Adică Negoiță. Măi să fie, cât de repede s-au aprins! Nu mai departe de acum câteva luni toți făceau mătănii că a venit în fine cineva care să mai aibă grijă și de contractele lor. Azi, în coada sezonului, dărâmați psihic de vorbele răstite ale unui patron cătrănit, și-au programat o minivacanță deghizată, aidoma colegilor de la Steaua, coincidență, tot împotriva Viitorului. Să te crucești, nu alta, de câtă sensibilitate plutește în vestiarul lui Dinamo!

Într-o vreme, în paginile „Sportului” era la modă șablonul „valoarea nu așteaptă numărul anilor”. La un moment dat acesta ajunsese chiar titlul unei rubrici.

Acum au toate motivele din lume să-și plângă îndărătnicia. Și Mircea Sandu, și Dumitru Dragomir, și toți nostalgicii după umorul involuntar al lui Jean Pădureanu. „Naționala a avut cele mai bune rezultate atunci când prima divizie a numărat 18 echipe”. Era epoca în care avea rezultate naționala lui Hagi și Gică Popescu de la Barcelona, Dan Petrescu de la Chelsea, Adi Ilie de la Valencia, Lupescu din Bundesliga… Viața însă bate, iată, ce se mai votează chiar și prin Comitetul Executiv sau alte comiții cărora le-a stat în gât proiectul unei Ligi cu doar 16 formații. Dacă situația de acum, după ghilotina licențierilor, nu se îmbujorează cât de puțin în roz, din sezonul viitor Liga va intra vârtos la apă. Va începe cu 15 echipe mari și late! Cochetează Mitică Dragomir câteodată și cu circul, dar de astă-dată chiar trebuie să intre în pielea lui Iosefini ca să mai scoată ceva pe drepturile TV ale unei Ligi cu Botoșani, Corona Brașov, Săgeata Năvodari sau Recaș (fardată în Timișoara)… Dar fără Craiova, Argeș, UTA, Poli și, mai nou, și fără Rapid.

Da, despre asta e vorba acum la Rapid. E vorba despre criza de timp. Șefii Rapidului nu mai au timp și de Rapid.

Viață grea pentru rapidiști. O săptămână a trecut cum a trecut, mai cu o grevă, mai cu o fleică perpelită pe grătar la ProRapid, mai cu vizita iepurașului cu daruri.

Cu siguranță că Paszkany și Mureșan n-au habar de multe câte se învârt în fotbalul nostru parșiv și întortocheat. La două lucruri însă se pricep, neîndoielnic. Au dovedit-o cu vârf și îndesat în cei zece ani de când au deschis ușa campionatului.

Am revăzut zilele trecute câteva frânturi din meciul crucial care a decis retrogradarea în liga secundă, în 1974, a lui Manchester United. Ce destin amar, soarta lui MU a fost pecetluită tocmai de golul cu călcâiul al lui Law, unul dintre monștrii sacri ai primului triumf din Cupa Campionilor. La amurg de carieră și trecut la rivala Man City, Law a uns de fapt ghilotina. Păstrând proporțiile, imaginați-vă că Pancu, plecat altundeva, ar înscrie golul care ar trimite în B Rapidul… Multe fețe lungi în tribuna oficială de la Old Trafford. În declarațiile la cald nu mai încăpea nicio picătură de durere, lacrimile parcă secaseră, plânsul se pierduse undeva în gât. Nimeni, niciun oficial n-a azvârlit cu vorbe grele pe care mai apoi să nu mai știe cum să le înghită, din categoria „lăsați-l, are el gura bogată, dar are suflet bun”.

A devenit deja o obișnuință. Câteva rezultate mai răsărite și evident înnodate și, gata, antrenorul zilei e ca și uns în jilțul selecționerului. Steaua, dom’le, nu e nici Chiajna, nici Snagov, mustăceau cu numai câteva luni în urmă contestatarii instalării lui Reghecampf pe banca roș-albaștrilor. N-aduce anul ce-aduce ceasul.

Nu mai mult de un rezultat mai răsărit și deja selecționerii noștri o iau razna. Ultimele două mostre: Lucescu-jr. și Pițurcă. Nu le mai ajungi la nas cu prăjina, eheee, dacă ar fi avut norocul […]

Ce e mai greu decât să-ți faci o echipă bună? Să-ți faci o bancă de rezerve bună, una pe care să te poți baza… Sunt cugetările lui Terry Venables din vremea în care o antrena pe Tottenham și tocmai pierduse un meci în care i-au lipsit câțiva titulari. E exact și ce-i lipsește Stelei. O bancă de rezerve competitivă. După ani de tatonări și-a încropit o echipă cu care se poate lua de guler cu destui din lumea bună a fotbalului european.

Au făcut glorie la vremea lor bancurile cu Vasile Șiman

La Cluj e de-acum tradiție. CFR a ajuns precum un piersic altoit. Un an are crengile la pământ, geme de fructe. Toamna următoare e însă stearpă, ici, colo câte o piersică, abia dacă aduni de […]

Atunci când iei cu furca jucătorii tineri și-i azvârli la grămadă în unsprezecele de start ca să mai cârpești ceva, poate că-ți iese pesiența o dată, de două, de trei ori, dar niciodată pe termen lung.

Ce altceva să fi fost Dumitru Sechelariu decât bineînțeles un Gigi Becali al anilor ’90?!

Să nu ne mai crucim într-atât de puzderia de puști mustind de talent

Nu ni le scoate nimeni din cap, orice s-ar întâmpla. Vom ajunge ca la tenis, unde deja ne gudurăm pe lângă o victorie împotriva unui danez de pe locul 500 în lume, și două lucruri nu se vor clinti în fotbal: stagiul de pregătire de iarnă al naționalei și cantonamentele de la munte. Să le mestecăm în ordine. Aceeași placă stricată de un deceniu și mai bine.

Până acum, puțini aveau habar câte echipe are înscrise Rapidul în celelalte eșaloane. Rapid părea un soi de expres doar cu clasa întâi, de la care Copos desprinsese celelalte vagoane. Doar Copos, nu altcineva anunțase […]

Știrea amicalului de sâmbătă al CFR-ului ar fi că juniorul Păun a prins o repriză cu Ferencvaros. Antrenorul Paulo Sergio a folosit câte o garnitură pe fiecare repriză, iar Păun a fost alintat cu cea de start.

Oare cât de disperat trebuie să fi fost Tatu încât să accepte să se întoarcă acolo unde a fost într-atât de umilit?!

Poate fi unul dintre evenimentele sfârșitului de an.

Interesantă remarca unui cititor, care a pus în oglindă situația la limită de acum de la Dinamo cu cea de la Steaua de aproape un deceniu în urmă. Nu tot ca Negoiță a preluat și Becali conducerea Stelei de la Păunescu? Adică în forță, cu buldozerul. Vă aduceți aminte de noaptea cuțitelor lungi în care acțiunile subevaluate erau numărate din doi în doi și numai cine n-a vrut din clanul Becali nu s-a ales cu câte 0,25 la sută dintr-o acțiune la Steaua. Îți făceai cruce de unde mai scoate Becali câte un nepot, și încă unul…