De la Hagi și Răducioiu încoace, de generații, fotbaliștii noștri răspund pe nemestecate „Italia” atunci când sunt întrebați unde oare s-ar simți în largul lor dacă s-ar ivi un contract în străinătate. „Bineînțeles în campionatul italian” replică și dacă-i scoli din somn la două noaptea.

Am găzduit vreo trei luni niște prieteni de familie din Cluj. Pregăteau lucrările de doctorat. Era înainte de ’89. În București doar dacă erai foarte norocos găseai o garsonieră de închiriat, dar minim pe șase luni și cu banii în avans. Prietenii și-au luat licențele, au plecat și abia acum îmi dau seama că am uitat să le cer banii pe chirie, după rețeta comercială marca George Copos.E exact ce pretinde Copos atunci când vântură cele 21 de milioane de euro pe care i le datorează clubul.

A mai ținut cineva socoteala câți acționari s-au tot vânturat pe la Dinamo de un deceniu încoace? Cohn, Nețoiu, Walter, Turcu, Borcea, Săvulescu… Dever mare. A rezistat doar Badea. Mai toate cluburile cu ștaif de aiurea nu apucă să schimbe atâția antrenori în zece ani, darămite proprietari. Dinamo e un caz de studiu. Față de toți, absolut toți, fără nicio excepție, Dinamo și-a făcut datoria cu vârf și îndesat.

Meci mizerabil al Rapidului la Piatra Neamț. N-a fost însă nici primul clacaj din istoria Rapidului, cu siguranță nu va fi nici ultimul. Orice altă echipă de pluton, fără cine

Citești, îți faci cruce și nu poți să nu te întrebi: ce rău v-a făcut Hagi, oameni buni? Avertismentul lui Gică Popescu aproape că i-a aruncat pe unii în brațele extazului…Hagi mai dă un chix, yes! Hagi s-ar putea să aibă probleme financiare într-un viitor nu tocmai îndepărtat dacă nu va fi susținut de nimeni, dădea din casă cumnatul Gică Popescu.

Oare chiar e un an pierdut pentru Dinamo? Doar pentru că echipa rătăcește undeva departe de podium după încă un eșec acasă? Arsenal e pe 7, Valencia pe 9, iar Liverpool tocmai pe 14 și nu s-a făcut gaură în cer. Nu scrie nicăieri, în niciun ROAF, în nicio bulă papală că e musai ca Dinamo să se bată la titlu în fiecare sezon.

M-a sunat un prieten după CFR – Brașov 5-0.

În fine, o veste bună și din Vest. Din fotbalul adevărat, vorba lui nea Vanea. Standard i-a pus în brațe lui Rednic biciul și hățurile unei echipe care orbecăie prin mijlocul clasamentului belgian. Până acum, atunci când aducea cineva discuția despre antrenorii noștri, de regulă știrile țâșneau fie de lângă sondele din Golf, fie din apropierea celor azere. Câteodată și din Cipru. Fără Boloni, n-am prea avut nimic nou de pe frontul de Vest.

Câte un Hizo pentru fiecare echipă din campionat. E singura rețetă care nu dă vreun rateu, niciunde. Ultimul clacaj zornăitor al lui Sabău la Rapid o certifică încă o dată cu vârf și îndesat. Băieții buni, cumsecade abia dacă fac cheag la o echipă câte un tur de campionat. E un miracol dacă bifează un sezon întreg. Se fâțâie de colo dincolo, de la un club la altul, încep întotdeauna cu frenezie câte un proiect pe care nu apucă să-l încheie vreodată.

Minutul 90 și ceva la Istanbul. 92, 93, pe acolo. Contraatac firav la trecerea timpului undeva pe banda stângă. Pentru tricolori, balonul era ca și pierdut în gheta unui fundaș turc la vreo zece metri de fanionul de colț. Cu siguranță că vă aduceți aminte faza. Bourceanu a spintat în pressing așa cum știe el mai bine s-o facă, adică adversarul să simtă că e pe punctul de fi mâncat cu fulgi cu tot. Turcul s-a încurcat, a pierdut duelul cu Bourceanu și faza s-a răcit departe de poarta lui Tătărușanu. 1-0 rezista. Rezista și Pintilii, tocmai doftoricit undeva lângă careul lui Tătărușanu după ce și-o luase de la un turc. În Gazetă, colegul Cristi Geambașu propune minutul de aur al naționalei la Istanbul minutul 35, cel în care tricolorii au legat 15 pase consecutive. Acest minut 90 și ceva e o altă propunere.

„Mai bine l-ați în-întreba pe Mulțescu unde a gă-găsit pușcăria asta de por-portar”.

De ce oare suntem mai mereu înghiontiți să luăm la pachet revenirea lui Mutu la echipa de club musai alături de revenirea lui Mutu la națională?! Subiectele parcă nu mai pot fi decuplate

Dinamo încă se tot caută, testează, mai peticește din mers. Probabil că asta stă scris pe fruntea lui Dinamo în acest sezon. An experimental. Clepsidra măsoară aproape un sfert de campionat scurs și încă nu e limpede ce vrea Bonetti de la sufletul lui Dinamo.

Nu, Ando, pentru jucător exilul în tribună nu e nici pe departe cea mai amară pedeapsă. Pe jucător, oricare, de orice calibru, împietritul pe bancă îl doare cel mai tare. Trebuie să-ți fie inima grea când vezi pe unul, pe altul trimiși la încălzire și mai apoi în meci, iar ție nu ți-a venit rândul nici de astă-dată. Îți trebuie cu adevărat tărie de caracter să accepți o asemenea postură ingrată. Mai ales atunci când pe spatele tricoului tău e scris Dănciulescu.

Pe vremea când generația lui Hagi și a lui Gică Popescu ne plimba la braț în jurul Lumii, pe la felurite turnee finale, îți trebuia curaj să pui pe hârtie două fraze mai acide după un meci zbârcit.

Pe vremea în care coafura ei aducea cu un fazan bine rumenit în care erau înfipte niște frigărui, Ana Maria Prodan avea parcă și minte. S-a tuns, și-a tuns și mintea. S-a tuns băiețește și acum vrea să se joace în curtea școlii de-a Becali, Walter ori Zambon. Hodoronc-tronc, muta și ea echipa. Măi să fie, tocmai la Buzău, asta ca să nu-i lase fără apă la moară pe cei care pretind că în spatele Prodancei stă de fapt Becali. Supoziții, clevetiri.

Șase puncte din șase cu Astra. De ce stăruie totuși senzația că Gigi Mulțescu își găsește anevoie un loc în fotbalul nostru?

Impresarul Cristea Opria nu și-a câștigat încă dreptul de a biciui în lumea fotbalului cu limba bifurcată și veninoasă a lui Ioan Becali. C

Nimic de obiectat pe marginea primei reprize a amicalului cu Barcelona. Ni s-a livrat exact ce am comandat de un milion și jumătate de euro sau cât o mai fi fost decontul.

Dacă Vasluiul ar fi avut banii Fenerului, l-ar fi transferat mai întâi pe Kuyt, nu pe Marius Niculae. Pe Alex și doar ca soluție de avarie pe N’Doye. E la mintea cocoșului. Chiar și așa, cu Kuyt și nu cu N’Doye bunăoară, Porumboiu tot n-ar fi fost cruțat de angoasele unui penalty ratat.

Ipocriți, fățarnici… Dă pe dinafară de plin ce e fotbalul nostru de personaje cu dublu discurs. Unul pentru presă, cu totul altul pentru vestiar și șefi. Nu e antrenor pe care să nu-l fi auzit clamând măcar o dată: „gata, a venit vremea să schimbăm foaia și să dăm credit tinerilor… bla, bla, bla”. De fapt, el, ceilalți, toți antrenorii gândesc de-a-ndoaselea decât trăncănesc și asta doar în momentul în care le-a bătut la ușă eșecul. Altminteri, pentru ei noul val se traduce numai și numai într-o cifră. Într-un procent dintr-un eventual transfer. Îi tot auzim. „Merit firimiturile astea la cât m-am chinuit să scot ceva din flăcăul ăsta…”, obișnuiesc să spună, cu năduf, în timp ce-și dau cu podul palmei peste frunte.

Da, sunteți nedrept și dezinformat, domnule Pleșu, atunci când propuneți o acoladă între „cotonogeala” din politica acestor zile și cea presupusă a fi din fotbal. Sunt două lumi cu totul diferite. „Înverșunarea de pe teren

Dacă Dinamo se va împiedica în Supercupă și în startul noului campionat, atunci Bonetti își poate lua adio de la cel de al doilea mandat în Groapă. Destui îl pândesc la cotitură. Într-o asemenea ipoteză ne vom poziționa în situația cu totul inedită prin comparație cu sezoanele precedente de a nu mai întâlni nici picior de antrenor străin în prima ligă! Așa se amuza odinioară conjunctura, la un moment dat aproape jumătate dintre primele divizionare aveau pe bancă tehnicieni de-afară…

Niciun stranier: e bine, e rău? Dacă iei la bani mărunți toată liota aventurierilor care nu mai antrenaseră pe nimeni vreodată, dar auziseră ei că nu e mare filosofie – alde Giannini -, ai zice mai degrabă lipsă. Profesori după ureche aveam și noi berechet. De acord,și Zenga, și Alesanco, și Bergodi și-au făcut practic ucenicia în România, au învățat din mers meseria, însă nimeni nu s-a simțit păcălit la despărțire. Fotbalul cu atât mai puțin.

Într-o vreme a fost și moda antrenorilor portughezi. Cum te întorceai, cum te suceai, dădeai nas în nas cu câte un portughez și stafful său stufos. Inclusiv la Buzău ori la Pandurii. Multora nu le mai reține nimeni numele, căci de performanțe nu putea fi vorba. Așa era pe-atunci moda importată. Nu era ziar în lume care să nu povestească zilnic ce isprăvi a mai făcut Mourinho. Special One în sus, Special One în jos. Marea școală portugheză de antrenori n-a putut însă să propună în highlife decât un nume. Cu

Toate bune și apetisante când aducem vorba despre amicalul verii cu Barcelona, mai puțin clipele când se dezlănțuie euforia isterică. Probabil ca nu carecumva să se plictisească singure fătucile electrocutate care-și smulg părul din cap doar pentru că au apucat să zărească fâțâindu-se în fața unui hotel câte un star pop. Mamăăăă, vine Barca!…De-ar fi fost un promo al celor care vor transmite amicalul cu Dinamo la televizor, nu era nimic de comentat. Nu sunt însă clipuri promo, ci imagini de la știrile sportive cu jucători și antrenori uzi în trening de fericire că vor vedea Barca pe viu…

Transferul ratat al Stelei

Sună tentant, ne imaginăm deja ochii pofticioși ai fanilor gata să-i vadă în carne, oase și ghete. E un magician al balonului, bineînțeles brazilian, școala Flamengo, e Ronaldinho bucățică ruptă. Îl cheamă Ronan Silva și i-a picat cu tronc lui Sabău care l-a adus la Rapid. Diogo Valente de la CFR? Ce altă recomandare i-ar mai trebui după ce a ieșit mai ieri campion cu Porto și a câștigat în ultimul sezon Cupa Portugaliei cu Coimbra? Un bob zăbavă și vom vedea câte parale fac cei doi și toate celelalte mutre noi din prima ligă.

Probabil că nu vom afla vreodată dacă Bonetti e ori nu un antrenor bun.

Cum oare și-ar fi putut închipui cineva că Astra ar fi în stare să scoată Petrolul de la inima ploieștenilor și să se închipuie puiul preferat al orașului fraților Dridea și al lui Mocanu? După cum nici CFR Timișoara sau Vagonul Arad, meteoriți pe prima scenă, nu puteau râvni la mai mult decât la statutul de a doua vioară în orașele în care prim-soliste sunt Poli și UTA. Oricât s-au dat peste cap Ceaușeștii, niciodată nechezolul din soia n-a dat uitării mirosul îmbietor al cafelei, iar parizerul gustul de salam de Sibiu.

Ce glumă bună! Oare unde s-o fi închipuind Pancu jucător? La Arsenal, la Atletico, undeva în il calcio? În mod normal, în clipa în care m-am accidentat, contractul meu trebuia prelungit automat, era cătrănit Pancu după finala de adio în tricoul vișiniu. Se referea la accidentarea din retur care pleoștise multe fețe în tribuna Giuleștiului. Pancu a tras atunci de el, a riscat forțând revenirea și a mai ațâțat jarul speranței între altele și cu o bijuterie de gol dintr-o foarfecă de manual.

Da, cel pe care l-ați văzut surâzător în imaginile de la Adunarea Generală dând mâna cu Dragomir la prezidiu și apoi așezându-se în primul rând nu există. La ora de ProSport, Costin Ștucan a invitat la microfon să comentaze radierea Craiovei din scripetele FRF o nălucă. Pe Sorin Cârțu. E omul care a dispărut, la braț cu Balaci, cu Cami, cu Ștefănescu, din arhiva Federației o dată cu ștergerea a tot ce a însemnat odinioară Universitatea.

De altfel, Craiova nu mai exista încă de la finala Europa League din materialele care promovau performanțele cluburilor românești în cupele europene. Bordeaux, Fiorentina, Kaiserslautern, Benfica nici nu existaseră vreodată. In-cre-di-bil! Pe vremuri, din ordinul lui Ceaușescu se mai ștergea din pagina de ziar ori din anuare câte un nume din memoria fotbalului nostru. Ah, a rămas afară Radu Nunweiler? Șterge-l! Marcel Răducanu a cerut azil politic în RFG? Rade-l! Dar o echipă, un club, o performanță, o legendă n-a îndrăznit nimeni până la Mircea Sandu să arunce la lada de gunoi a istoriei fotbalului românesc! Așa se întâmplă atunci când până și Sorin Cârțu face pe prostul și nu pricepe de ce trebuia să iasă din sală atunci când toți trepădușii – în ițari și opinci, vorba lui Balaci – certificau prin vot decesul Craiovei. Măcar așa, de ochii lumii, ca să-l vadă, chipurile protestând, dacă tot nu avea drept de vot și era doar invitat, și fanii care au mai apucat Craiova Maxima.

Alexandru Tudor e un arbitru copt. În toamnă va împlini 41 de ani. E vârsta maturității la care poți să-i dai pe mână orice meci. De ceva ani, oricum ai alcătui topul arbitrilor români, Tudor intră între primii trei.

Răbufnirea lui Dănciulescu, incredibila lipsă de tact a lui Bonetti, providențialul Kapetanos, mânjii lui Dinamo… Destule subiecte de ronțăit după ce Dinamo, consecventă, și-a luat adio și în acest an de la titlu.

În acest retur, Chiajna a fost nu doar o echipă merituoasă, un ghiocel al primăverii, ci și una foarte norocoasă. Norocoasă pentru că a fost lăsată și încă e lăsată să-și joace cartea. Granzii fotbalului n-au avut grijă decât să-și vâre degetele în ochi unii altora, n-au mai găsit vreme să se ocupe și de Chiajna, după obicei să le mai pice cu tronc câte un jucător ori mai mulți de-ai lui Reghe.

Petrolul deschisese scorul. O fază oarecare undeva în tușă la peste 30 de metri de poarta lui Bălgrădean. Balonul sare în aut. Petroliștii repun rapid de la margine și mingea ajunge tot către bandă, la Hamza, demarcat la 2-3 metri în spatele fundașilor dinamoviști. Ei bine, în acest moment, Scarlatache ridică bățos brațul și întoarce privirea către asistentul de pe cealaltă parte. E acea privire tăioasă obișnuită a fundașului care muștruluiește tușierul cu enervant de des întâlnitul „băăă, ești chiooor, nu vezi că e doi metri în ofsaid?!”…

Într-un fotbal în care se rostogolesc milioane de euro, o sumă care abia sare de o sută de mii de euro n-ar trebui să fie totuși un capăt de țară. Pentru Gică Popescu însă e.

Dinu Vamă ar fi adicătelea un om de cuvânt, ceea ce în fotbal s-ar traduce cu atât de rar întâlnitul „el nu e țepar”. Ca mulți, foarte mulți alți amnezici închipuiți din categoria nu mă întreba ce am mâncat aseară că azi am și uitat. Carevasăzică, dacă din când în când îți mai și ții cuvântul dat, atunci chiar ești om de onoare.

Am îngroșat rândurile celor care s-au încăpățânat să creadă că incidentul cu bricheta lui Deaconu de la acel Rapid – Steaua de pomină e totuși unul izolat printre fanii giuleșteni, poate chiar o făcătură. Așa am crezut sau poate doar așa mi-a plăcut să cred. Acum chiar că nu mai sunt deloc convins că atunci a fost ceva cusut cu ață roș-albastră.