Fraieri, cu toții n-am fost altceva decât niște fraieri. Ne-au fermecat două goluri generice dintr-o seară magică fără pereche și, gata, s-a stârnit campania. Naturalizarea lui Culio era subiectul care se lăfăia pe coperțile presei sportive. Visam cu ochii deschiși și pătimași că golurile de pe Olimpico ar putea fi repetate în meciul decisiv cu Serbia, iar reținerile lui Pițurcă iritau.

La exact jumătate de an distanță am ajuns să ne punem întrebarea cum de-l mai titularizează Uhrin la CFR, nicidecum dacă Pițurcă ar fi putut începe cu Culio întâlnirea cu „plavii”. Un pătrățel, punctajul din caseta tehnică a meciului cu Rapid, asta e cota de piață de acum a lui Culio. Îndărătnic la orice desen tactic al oricărui antrenor – și s-au tot rotit într-un an! -, capsoman să-și facă doar numerele personale, care nu mai ies niciodată, bosumflat pe tot și pe toate, chiar și pe copertina băncii de rezerve după modelul Cârțu, se preface că nu pricepe nimic din limba cu subtitrări a lui Uhrin, acesta e Culio de-acum. Am și uitat că a fost o rază de soare într-un moment în care eram triști și plouați după 0-3 cu Lituania.

Sondaj în fugă: răspundeți pe nerăsuflate cum se numesc președinții Gaz Metanului și cel al Otopeniului? E de presupus că au și așa ceva în organigramă, doar n-or fi niște off-shore-uri de căsuță poștală în Cipru. Campionatul stă la un colț să intre în ultima treime și nu-i știe nimeni pe cei doi, deși gospodăresc, cum îi taie capul, cum îi țin balamalele, totuși două cluburi de primă ligă. O ligă care, dureros de defazat, e mai întâi o jucărie a patronilor tari în clonț și abia apoi, la ani lumină distanță, și a jucătorilor expuși la o dublă fractură sau o comoție.

Cât de simplu pare totul în Giulești fără fanfaronul Peseiro pe bancă și cu Copos exilat, ca Ovidiu, pe țărmul de la Eforie! Nu? Echipa joacă, asudă, adună puncte, se împlântă în coasta podiu­mului, galeria freamătă, cântă, se stă iarăși la coadă pentru abonamente. Peisaj idilic, un pastel în contrast evident cu pânza fumurie schițată cu nici jumătate de lună în urmă, când părea să revină moda retro, colecția de toamnă. A matineelor de acum trei decenii pe vremea când Rapid nu știa al cui copil mai e. Retro au rămas însă numai tricourile, fără sponsor și pe piepturile lui Manea și Rada odinioară.

Noroc că ne trece repede. Ca orice noutate, liga lui Oli, Rădoi și Ando a făcut audiență de vreo lună și ceva încoace, am acceptat cu bărbăție bobârnacele lui Balaci și Iordănescu, ne-au sedus siluetele stadioanelor și gazoanele mătăsoase. Puțin a fost, puțin a mai rămas. Doar câteva etape din acest sezon, în care probabil că nu ne vom da seama dacă Olăroiu și-a dat demisia, a fost demis sau e numai suspendat, cum s-ar fi cuvenit de altfel în oricare alt campionat pentru o impolitețe. După aceste canoane medievale, pentru simpatiile sale liberale Pițurcă nu avea de ce să mai spere de la actuala coaliție de la putere să fie lăsat să se mai gândească la meciul cu Serbia. În fine.

Acum un an, tot pe când se crăpa de primăvară, Nicoliță era calul de bătaie al tuturor. Al patronului și al peluzei din Ghencea. Se trăgea în Bănel din toate pozițiile. Pasa ofilită trena, nu izbutea să se scuture nu se prea știe de ce. Punea capul în pământ, înghițea resemnat ironiile. Fără reacție. Pentru Lăcătuș era un subiect aparte și delicat la fiecare antrenament. Dacă peste numai câteva luni Nicoliță era privit ca o vedetă la Euro, într-un meci totuși sterp, cu Franța, probabil că e și meritul lui Lăcătuș. Ghicise leacul tămăduitor.

În platoul Realității se toca mărunt incidentul de sâmbătă de la mall. Punctul de vedere al firmei de pază era susținut de Cătălin Zmărăndescu. Degajat, ferm, stăpân pe procedurile de acest gen, a remarcat că „totuși, se impunea mai multă discreție din partea angajaților de la BGS chiar dacă altercația a ținut numai un minut și ceva”. Discreția cedase fără luptă locul demonstrației de forță, căreia i-au căzut victime până la urmă cumpărătorii și vânzătorii laolaltă, spectatorii din sala de cinematograf, buluciți spre ieșiri.

Azi, în Comitetul Executiv ar fi trebuit să se furișeze, ca un pungaș ocrotit de umbrele nopții, și propunerea legalizării premierilor indirecte. Poate că vreunul dintre membri, poate chiar vicele Mitică Dragomir, căruia îi sticlesc ochii la idee, va aduce vorba, așa, în treacăt, ca într-o pauză publicitară în care invitații trăncănesc vrute și nevrute. Sau poate propunerea va îngheța pe buzele tuturor, în stand-by ca să treacă valul. Declarațiile de intenție însă au rămas. Ale lui Becali, Penescu, Pădureanu sau Mititelu, toți seduși de varianta spălării valizelor. S-a învârtit doar o dată regulamentul în vară ca să-i fie călduț Stelei, se mai poate modifica iarăși ca să le pice bine și celorlalți, nu?
Calculul fiecăruia e simplu. Mititelu iese în pagubă dacă joacă împotriva Clujului doar pe banii săi, nu și ai Stelei sau ai lui Dinamo, după cum și Penescu n-ar da înapoi de la niște economii pe praful de-acum la un meci cu Rapid sau Urziceni. Cât despre Pădureanu, el a fost întotdeauna grijuliu cu fondurile altora. Și înainte, și după momentul zero. În a doua jumătate a returului oricum pică trei meciuri cu aspirante la titlu, bașca alte două cu echipe la retrogradare și e gata bugetul de la toamnă. Victorii adăpate la fudulia granzilor, fripți cu șantajul „ceilalți își vor dori mai mult victoria”.

Pe vremuri, când unui internațional de marcă i se făcea greață de raiul comunist, ziarul Sportul lăsa un loc liber sau se improviza în tipografie o scamă în litera de plumb ca să nu se mai înțeleagă nimic în dreptul lui Marcel Răducanu sau al lui Sătmăreanu II, între alții, în casetele tehnice, atunci când nu era încotro și trebuiau publicate. Fiecare scamă durea, schilodea istoria. Floare la ureche pentru tehnologia computerizată de azi, să inventeze câteva scame. Din vara lui 2008, Rapid nu a fost condus de nimeni. În organigrama clubului doar locuri goale. Ultimele gulere scrobite care au avut iluzia că decid ceva la Rapid au demisionat marți. Toma și Nedelcu au părăsit corabia. Li s-a acrit și lor. Întrebarea logică ar fi nu cum de-au descoperit abia acum că pe Copos îl doare în cârma iahtului de Rapid, ci pe ce lume au trăit de n-au aflat că Taher și-a luat jucăriile și a plecat încă din octombrie. Tocmai ei, oamenii de curte ai iordanianului?! Situație ridicolă. Imaginați-vă doi miniștri ai cabinetului Tăriceanu care ar pretinde să rămână în pâine încă cinci-șase luni după pierderea puterii! Dureros, poate și nedrept pentru doi dezrădăcinați de Taher din lumea în care au excelat, Toma și Nedelcu rămân doar niște scame, ca și cum n-ar fi existat vreodată și pe care Copos le-a scuturat de pe reverul sacoului.

După amicalul searbăd și neputincios împotriva Croației, deznădejdea voluptoasă a pus ghearele pe Gabi Tamaș și nu l-a mai slăbit nici în cantonamentul lui Dinamo. După reacția virulentă și promptă a conducerii clubului e de presupus că n-a fost vorba nici de vreo bere, două la care antrenorii se mai prefac că plouă, nici de un somn adânc, progenitură a zicalei „Dacă ești beat du-te, nene, și te culcă!” Decizia exilării la satelit nu poate fi explicată decât prin: 1. Tamaș era într-adevăr mangă și 2. după obiceiul casei, s-au umflat mușchii pe el și l-a confundat pe Rednic sau pe altcineva din staff cu chelnerii și comesenii din cluburile de noapte brașovene, cantonamentul preferat. Unde a încăput mia, mergea și suta. Chiar și după 0-3 cu Lituania, Tamaș se rățoia la toată lumea, nu?! Cum s-ar zice prin vestiarul lui Auxerre, clubul care s-a lepădat temporar de Tamaș, voila, encore une fois!

După cum mustăcea în fața camerelor era limpede că Marius Niculae nu pricepuse nimic din pățania cu salutul birjăresc. Mușchi dinamită, dar fitilul e cam mic. Ocheade cu subînțeles, promisiuni tălâmbe din vârful buzelor, dar cu înjurătura stându-i pe limbă, modestie camuflată duios în dosul accidentărilor. Nu se îndoiește nimeni că după ce s-au răsfirat reporterii și și-a regăsit coechipierii, Niculae i-a mai „salutat” o dată pe steliști. Nu-și încălcase însă promisiunea. Nicio silabă în direct.

Discuții, polemici, exaltări din categoria „laudă-mă gură, că te spurc!” pe seama lui Ropotan și Homei. Moscoviții și enigma TVA-ului, londonezii și restricțiile care țintesc românii în căutarea unui permis de muncă dincolo de Canal. Fără legătură cu subiectul, dacă un club dâmbovițean ar fi negociat precum falnicul West Ham transferul unui jucător, deși regulamentul îngrădește, nu-și mai spăla rușinea multă vreme.
Ropotan a fost însă la un sfert de mustață sau de manea de un transfer. Dintr‑un foc Dinamo a pierdut milioane bune. Cu Ropotan și cu Moți, dacă împrumutul fundașului se contura într-o cedare definitivă în iunie. Spre deosebire de Moți, Dică și alții, Ropotan n-a apucat să dezamăgească încă pe nimeni. În vară va redeveni un subiect de negocieri și de decepții. În primul rând pentru Dinamo. Devotamentul acționarilor nu-i de ajuns. Ca să supraviețuiască, Dinamo e obligată și să vândă. Să convenim că Lobonț are un statut privilegiat și decide singur când și dacă pleacă. Atunci, dacă nu Ropotan, cine? În vară, Victor Becali a înțepat și a fost înțepat. Criticase aducerea elefantului Julio Cesar. „Dinamo trebuia să meargă pe mâna unui tânăr precum Ștefan Radu sau Moți”. Ca să aibă el ce vinde, i s-a replicat. Impresarul mersese doar pe logica următoarei mutări.

Familia lui Gigi Becali n-a prezentat vreodată interes pentru băgăcioasa presă bulevardieră. E discretă, retrasă, parcă respiră într-un clopot de sticlă, singurele imagini sunt de la câte o cumetrie sau de la petrecerile de sfârșit de an, nu are apetitul țopârlănesc de a afișa oricând și oriunde strălucirea avuției, în zilele noastre un defect pe care are grijă să-l retușeze capul familiei. Despre fetele lui Gigi Becali știm cu certitudine un lucru. Citesc presa. Știm chiar de la sursă. Doar pentru o frază, un cuvânt s-a clăbucit la gură de atâtea ori Becali, nu? Măcar o dată pe săptămână timpanul talk-show-urilor a fost spart de stridentul „bă, cum crezi că m-am simțit eu acasă după ce au citit fetele mele mizeriile pe care le-ați scris despre mine?!” Oricât nu-i vine a crede lui Becali, și ceilalți au familii. Părinți, neveste, copii. Nu e nevoie de niciun efort ca să bănuiești cum le pică băloșeniile lui Becali apropiaților „dobitocului” de Porumboiu sau „țiganului” de Iancu. După mintea lui Becali, familiile acestora, trăirile și tristețile lor nu contează. Nu mai îmbrobodește pe nimeni azi cu scuza „am zis-o și eu la nervi” pentru că mâine îl apucă iarăși pandaliile. Becali a semnat ca notarul. Lăturile sale cotidiene certifică tocmai autenticitatea stenogramelor.

Pe la începutul anilor ”80, Brazilia dădea din colț în colț, neputincioasă. Obținuse organizarea Mondialului ”86, dar arenele erau în paragină. FIFA a schimbat azimutul și a mutat teatrul de operațiuni în Mexic. A fost ultima înlocuire regulamentară permisă de la margine. De-atunci, toate au rămas cum se stabilise. FIFA și UEFA au sufocat, au stat pe capul organizatorilor, au presat premieri și guverne să‑și respecte cuvântul. E exact motivul pentru care alegerea Bucureștilor ar trebui să ne bucure. Se va înălța, în fine, un stadion. De frică!!! Fie și în primăvara lui 2012, în buza finalei, cum estimează expertul imobiliar Mitică Dragomir. Oricum, să nu ne mai prefacem sărăntoci. Bani au fost, sunt și vor fi, chiar dacă recesiunea nu se va înmuia într-un an, doi. A lipsit doar biciul. Ceaușescu a râmat Bucureștii câțiva ani și ne-am ales cu zeci de kilometri de metrou. De 20 de ani, aceiași specialiști se screm să finalizeze nici 3 km de tronson în Bucureștii Noi. Chestie de priorități. Borduri, reasfaltări, alea, alea.
Poate că Marian Iancu are dreptate când etichetează drept „o bucurie măruntă” alegerea Capitalei gazdă a finalei C2. Bucureștii vor trăi intens doar trei-patru zile. Suporterii lui Liverpool sau ai Marsiliei vor bea bere, se vor încăiera, dar nu vor pleca spre casă și cu stadionul.

Negoiță. Pistă falsă sau Copos chiar bănuiește că-l așteaptă în zadar pe Taher? Răbdare și tutun. Nu ne vom dumiri prea curând, având în vedere maniera sprințară în care negociază Copos. O întâlnire la două luni și un SMS la alte două. Cine se aseamănă, se adună. Până să dea un răspuns la un detaliu oarecare, Taher face ocolul Pământului ca Phileas Fogg în 80 de zile, ieri a fost la New York, azi e la Londra, mâine la Amman. Acum, când frige startul returului, Taher și-a mai amânat o perioadă revenirea la București. O lună, două, trei, cine mai știe cât îi va lua ca să salveze un combinat siderurgic din ghearele recesiunii! După combinat vor urma o fabrică de textile și alte investiții în pericol răspândite în lume.

Suporterilor giuleșteni care clocesc mitingul de protest de sâmbătă nici măcar nu le trece prin cap că totuși Copos s-ar putea să aibă dreptate. Poate e o neînțelegere la mijloc, dar sigur e un conflict de interese. Copos are toate motivele să pozeze în cel mai bosumflat vișiniu și să se arate supărat pe actuala administrație din Grant. Pe Sichitiu, pe Costache, pe Manea. Primul schior și clăpar al țării nu e cu capul în nori, romantic ca un adolescent tomnatic. Copos e principalul acționar al Rapidului și, stupefiat, descoperă că cele 99 de procente

Dan Petrescu balansează câteodată, în nici două fraze, către situații-limită. Pentru toți adversarii, vicecampioana de toamnă rămăsese una dintre candidatele îndreptățite la titlu. Nu și pentru Dan Petrescu. „Ar fi într-adevăr un miracol dacă Unirea ar prinde din nou un loc de Cupa UEFA”. Nici modestie, nici scepticism, nici vreo strategie încropită să adoarmă adversarii, ci crudul adevăr. Dan Petrescu trăia pe propria-i piele ceea ce alții miștocăresc în previziunile începutului de an. Hidra rânjea deja cu voluptate prin birourile și vestiarul clubului rătăcit undeva în pustietatea Bărăganului.
Mara e de departe cel mai reprezentativ jucător din plutonul care și-a reziliat deja contractul cu Unirea. Nici nu mai contează detaliile, cât i-a propus Mihai Stoica, până unde lăsa Mara. De când lumea, și mercenarii au avut principiile lor înainte să scoată sabia din teacă. Mai ieri, Mihai Stoica se fălea că a încropit un nucleu redutabil numai cu jucători refuzați la alte cluburi. Dacă răzuim, în spatele etichetei e tot cea de mercenar. Criza, bugetul scremut al Guvernului nu sunt războiul lor. În pelicula „Pădureanca”, Victor Rebengiuc își scuipă plămânii răcnind: „Bă, voi n-auziți că a intrat holera în sat?!”. Țăranii nu credeau o iotă, deși în capătul satului apăruse o pădure de cruci.

Poate că nu numai ni s-a părut. Nu doar Mirel Rădoi era convins până ieri, alaltăieri că va ajunge la Inter. Atmosfera zâmbăreață care a învăluit vizita-fulger a lui Mourinho a lăsat senzația că un precontract între amici nu stă numai într-o semnătură. Pozele destinse de pe scările reședinței patronului Stelei, lobby-ul vârtos al lui Ioan Becali, care, în treacăt fie zis, nu mai e impresar de câțiva ani tot atât pe cât Uhrin nu va fi antrenor până în vară, Mourinho și Rădoi adulmecând aburii unei cafele între patru ochi, toate semnele că cei doi se vor reîntâlni. Totuși, tranzacția s-a stins treptat, până a fost gâtuită de inventarul accidentărilor lui Rădoi. La braț cu nefericirea lui Rădoi a picat și mitul Mourinho, zeul care avea întotdeauna ultimul cuvânt, gata să dea țâfnos din picior ca un copil răzgâiat căruia nu i se cumpără jucăria din vitrină. Mourinho e totuși pământean și se supune regulilor jocului în echipă. Funcția a bătut gradul. Evaluarea întregului staff tehnic milanez a precumpănit. Transferul lui Rădoi înseamnă un risc, și punct. Să presupunem că o asemenea comisie tehnică ar popula și organigramele cluburilor noastre. Am număra pe degetele rămase la o mână de strungar antrenorii care ar pune preț pe analiza ei. Toți se văd un Mourinho fără bafta acestuia.

Uneori sclipitor, cu fler și scânteie, același chip zâmbăreț și după câte o ratare monumentală, a lăsat adesea senzația că în spatele surâsului ștrengăresc e dosită multă suficiență, sensibil și săritor la necazurile altora, în numai câteva tușe, acesta ar fi Neaga din scriptele Stelei, Rică pe numele de scenă. Poreclă menită parcă să ne aducă aminte că se trage din tulpina primului Rică al fotbalului nostru, Răducanu – Tamango, cel care din nimic descrețea frunțile crispate. Neaga e genul de fotbalist pe care, oricât ți-ai propune, nu te poți supăra chiar dacă adună boacănele în șirag. Doar Gigi Becali s-a supărat, nu de ieri, de alaltăieri. Și nu i-a trecut, deși a recunoscut întotdeauna că orice motiv de sfadă îl ține nici cât o răpăială de ploaie de vară. Nu și în cazul lui Neaga, părând că înghite cu noduri fiecare rechemare a lui Lăcătuș în primul vestiar de la echipa satelit. Până când s-a tocit și aplombul lui Lăcătuș.

Din ciclul „Cum să sari în ajutorul unui club care parcă a auzit ceva despre o criză financiară. La alții”. Dacia e unul dintre cei trei sponsori principali ai lui Udinese. O lovitură de imagine tocmai în patria Fiatului și a filmelor polițiste în care de la Franco Nero încoace mașinile carabinierilor sunt numai Alfa Romeo. Mai știi, poate că poliția italiană își permite să-și dolofănească parcarea auto cu Loganuri de 80 de mii de euro cu dotări.

Cum bate în geam câte un meci cu încărcătură, e scos din sertar apelul mieros către suporteri, îmboldiți la încă un sacrificiu financiar când dau cu ochii de prețul prohibitiv. După care se așterne iar tăcerea, dialogul se frânge. Cât preț pun cluburile pe această relație s-a văzut la sfârșit de an. Încă o iarnă în care nu s-a spus vreo poveste, tărâmul pe care din orice fan faci ce vrei. Niciun club n-a propus un top al jucătorilor în 2008, n-a invitat suporterii la alcătuirea vreunei ierarhii, n-a lansat vreo provocare la o comparație în timp, de orice fel, Rădoi vs Tudorel Stoica sau Dănciulescu vs Dumitrache, să zicem. Poate că suporterul stelist l-ar fi votat tot pe Goian jucătorul anului, iar cel rapidist ar fi folosit pretextul pentru a păstra intactă nostalgia după Coman, cine știe? Nu vom ști vreodată pentru că grandomanii fotbalului nostru s-au ascuns după șorici, schiuri și cămile. Ca să-și salveze imaginea, au lăsat totuși vorbă funcționarilor de sacrificiu să plimbe câte o pungă prăpădită pe sub ochii triști ai unor bătrâni de la azil. Cu câte o poză stingheră de la eveniment au intrat în hibernare și site-urile oficiale, și implicarea chibiților. Până la primul derby al primăverii, când se dezgheață și dialogul. Casele de bilete așteaptă, iar fanii redevin interesanți.

Câteodată și veștile bune ajung rapid, nu doar cele proaste. Ajung chiar și la capătul Lumii. Nu e limpede dacă în nume personal sau e ecoul întregii legiuni latino, Culio i-a mulțumit Moșului pentru dar. Interimatul lui Trombetta a supraviețuit tentațiilor mai marilor din Gruia de a-l înlocui pe italian cu un alt interimar. Probabil că Trombetta a rezistat doar pentru că ifosele și pretențiile curtezanilor nu s-au pliat la criza la modă și-n fotbal.

Sare pe rană. În zilele în care Steaua caută și nu găsește o dublură pentru Petre Marin, săptămânalul batav Voetbal International îl titularizează pe Neșu în unsprezecele ideal al turului de campionat. Nu e nici pe departe vreo dovadă în plus a managementului bramburit care a încețoșat mintea și privirea Stelei din vară încoace. Exemple puzderie, nu e însă cazul și cu Neșu. Pur și simplu venise vremea ca Bichonul și Steaua să-și vadă fiecare de drumul său. Exact ceea ce i-au scris lui Moș Crăciun și Rădoi, și Goian. Neșu a sărit peste rând. N-a fost pentru cine s-a pregătit, ci pentru cine s-a nimerit.
Să recunoaștem, liga olandeză nu e tocmai una de prima mână printre suratele europene, cât despre Utrecht, mai au mult de măcinat morile de vânt până să atingă blazonul lui Ajax sau PSV. Într-un campionat dur și neiertător, startul lui Neșu, cel care părea că se sparge la fiecare duel direct, merită o subliniere. O prețuire din partea unei publicații prestigioase care ne pică precum fulgul de nea după care tânjesc copiii în fiecare dimineață când fac ochi. Destui dintre stranierii noștri plecați în vară au avut probleme de adaptare, chiar și în campionate unde se vedeau defilând, în Cipru sau Grecia. Și nici nu păreau plăpânzi și tupilați după fusta mamei precum Bichonul. Durii ori s-au întors deja, ori sunt pe cale s-o facă.

După ce-i va mai trece și DNA-ului frenezia și nu va mai avea interes să pozeze în Moș Crăciun cu citații în sacul cu daruri, stenogramele-acadele nu vor lăsa decât un gust amar. Doar amăgesc, îți omori timpul cu ele câteva zile și pac-pac, cu asta, basta. Pentru că nu vom afla vreodată ceea ce merită într-adevăr să aflăm. Dacă a fost sau n-a fost ceva la acel Vaslui – Steaua tot dintr-o ultimă etapă de campionat, cât suport au

Lăcătuș s-a întors la locul crimei din iarba însângerată de Lyon. Revenirea nu e altceva decât fructul conjuncturii, Lăcătuș fiind singurul câștigător fără vină în războiul dintre ultrași, Becali de-o parte, galeria de cealaltă, toți o apă și-un pământ încât te miri cum de nu se înghit. Dar care Lăcătuș s-a întors? Dacă antrenorul cuminte și șablonard, care se adapă doar din ce-a furat de la alții, într-un cuvânt doar un supraveghetor fără idei al preparatorului fizic, ca mai toți tehnicienii fudulei școli românești, atunci mai degrabă, nu, mersi!

Frânturile de interviu cu Peseiro în furnicarul aeroportului spun probabil totul. Domnul Aproape e ca și plecat din Giulești. A lepădat engleza, puntea de comunicare printre străini, și a vorbit doar în portugheză, ca și cum s-ar fi adresat fanilor Sportingului. A forfecat contractul cu tot cu clauza de reziliere și a pretins doar achitarea salariului până în ianuarie. Zâmbetul cu subînțeles era doar o invitație către cine s-o mai nimeri azi prin conducerea clubului să-i mulțumească pentru cât a lăsat de la el. Câteva sute de mii de euro. Peseiro e deja istorie în Giulești.

În iarna lui ”92, Brașovul a pregătit startul returului cu un turneu de mâna a doua în Italia. După un test cu o echipă regională, primarul-gazdă a invitat tot lotul la o cină fastuoasă și i-a oferit un trofeu simbolic plus câteva baxuri de vin celui mai vârstnic jucător din lotul brașovean. Eugen Moldovan, decanul de vârstă din scriptele clubului, a fost ținta ironiilor până la revolta internaționalului albanez Canaj, alături de Minga, coșmarul lui Dinamo din dubla cu 17 Nentori, între stranierii Brașovului. Tăcere, mirare printre colegii care-l știau cu vreo patru ani mai fraged.

Pițurcă nu e veșnic la națională. Nici măcar cel în cauză nu și-a propus să cocheteze cu vreun record de longevitate, deși, dacă va apuca 2010 tot în pâine, deja va egala mandatele lui Lucescu și Iordănescu, fiecare pe câte cinci ani. Cu alte cuvinte, peste două sezoane îl vom revedea printre muritorii de după fiecare etapă. Discursul de azi s-ar putea să sune altfel. În dialogul cu Iulian Anghel din ProSport de ieri, Pițurcă îmboldește cluburile să investească mai întâi în fotbaliști autohtoni. Speech-ul șablon al oricărui selecționer. Pițurcă e chiar primul căruia i se pune nodul în gât la convocarea lotului. Ca-n sistemul sanitar oblojit de Nicolăescu, stocul de perfuzii cu sânge proaspăt iar n-a venit la timp. Cele mai răsunătoare eșecuri ale toamnei sunt tocmai ale noului val, în care marile cluburi au investit. În Bogdan Stancu, în Torje, în Szekely, în Herea, în Mardare. La națională, Pițurcă îi mai poate aștepta până la meciul cu Serbia. La club însă, orice club, timpul se comprimă, ghilotinează.

După ce fiecare și-a mai făcut o dată numărul la meciul cu Unirea, Gigi Becali și zurbagiii de la peluză au o problemă. Nimeni nu-și mai aduce azi aminte de la ce s-a stârnit harța. Ca două vecine din paginile clasicilor, o vorbă azi, o replică mâine, până ajung într-un final să-și spună „lasă, dragă, ne-am mai răcorit și noi puțin”. Dacă despărțirea de Lăcătuș a fost sămânța de scandal, atunci motivul e stupid, copilăresc. Pe banca Stelei nu pot sta cu schimbul când Hagi, când Lăcătuș, singurele simboluri agreate.

Rednic nu îmbrobodește pe nimeni. Vestiarul său încă pute. Echipa sa pare uneori o fată atrăgătoare, chiar interesantă din profil, dar care n-a aflat de binefacerile săpunului și sprayului. Dialogul de la distanță după victoria împotriva Argeșului dintre Borcea și Adrian Cristea explică de ce a fost ratat momentul de după scandalul maneliștilor, iar Rednic n-a intrat decât în pielea samsarului care și-a adus calul la târg ca să-l facă de râs atunci când i-a înlocuit pe Ropotan și Torje doar pentru a-și primi rația de apostrofări dinspre galerie. Ambii plevușcă, niște carne de tun. La stele nu ajunge nimeni nici cu gândul, nici cu vreo cameră ascunsă. După meci, vedeta prezentă pe toate posturile TV prin amantele fără număr, Adrian Cristea, se plângea că n-a mai văzut bani de două luni și se făcea frate cu rapidistul Maftei. „Cristea e ultimul care ar trebui să se plângă, a replicat Borcea la Fanatik. Doar i-am dat 50.000 de euro în avans din contract”. Întrebarea malițioasă care nu poate fi ratată e dacă înainte sau după Nijmegen?! Tot un drac, la urma-urmei. Acesta este vestiarul struților acționari care-și vâră capul în nisip de la mazilirea lui Mărgăritescu încoace când e vorba de vreo vedetă închipuită, acesta e vestiarul lui Rednic care regretă că n-a apucat vremurile în care l-ar putea clona pe buldogul Vlădoiu.

Dacă n-ar fi fost acel minut buimac, încrucișam brațele resemnați, blegeam figura și bombăneam stereotipul „asta e, atât putem acum”. Dorinel Munteanu avea dreptate în interviul de pe PRO TV. Nu era nevoie să se justifice, nu trebuia să explice înlocuirea lui Stancu cu Tiago. Ce mai trebuia argumentat? Era imagine lacrimă și pentru unul care suferă de cataractă. Prin ceață tot deslușește tâlcul schimbării. Nici măcar unul dus rău cu pluta nu-și putea închipui fantezia că într-un sfert de ceas poți întoarce un 0-3 cu Bayern dacă îl lipești pe Arthuro lui Stancu. Mesajul era însă cu totul altul, dădea măcar mai bine dacă nu putea să echilibreze meciul, decât să te prindă finalul cu momâia de

Dacă decupăm acolada de la centrul terenului, încercare să-i țină de urât golului fabulos al lui Hagi împotriva Osasunei, și lovitura liberă totuși telefonată, din meciul rumen în obraji al lui Rădoi de la Craiova, rămâne miezul. Un drept la replică sau, dacă preferați, o demons-trație. Una la mână, de ce e un reper atunci când se creionează salariile celorlalți și nu-i scapă patronului printre degete niciun cent peste solda lui Rădoi. În al doilea rând, a stins polemica urzită după întâlnirea cu Georgia și s-a oferit drept material didactic în carne și oase pentru lecția „Cum pot fi susținute două partide în nici 48 de ore”. Nici acum refăcut pe de-a-ntregul, dacă e să ne luăm după înțepăturile federale.

Cu nici două săptămâni în urmă, pisica purta la gât o zgardă pe care era scrijelit numele Bergodi. După ultimul clacaj, cotoiului i se zice Protasov. Se înțelege că Trombetta a fost doar norocos cu Roma și Chelsea. Bafta celui care calcă prima oară pragul unui cazinou. Lui Trombetta i se tot arată pisica, pentru că, la Roma, cele două baloane liftate ale lui Culio au ridicat amețitor ștacheta, iar picajul e dureros, ca de la Totti la Măldărășanu și Stângă. Paradoxal, doar cu o remiză onorabilă și asudată la Roma, Trombetta ar fi avut o viață tihnită până în iarnă, cu ceva puncte în plus în campionat. O ocazie monumentală ratată la Brașov, o transversală potrivnică la Tg. Jiu, concretizate în goluri.

Mă duc să caut un cumpărător, să dea Domnul să nu-l găsesc. Copos se amuză din orice, pe seama oricui. Are simțul umorului de vreme ce și-a contramandat până și întâlnirea cu oglinda printr-un comunicat, adunarea acționarilor de marți, cu restul de 0,1%. Abia acum, după ce a reînviat rolul lui Paul Newman în „Cacealmaua” și l-a lăsat pe Taher fără valiza cu bani, Copos se simte cu adevărat în largul său. Doar a transferat mizeria din lumea afacerilor sale întotdeauna la granița cu Jilava în iarba din Giulești. Mingea e acum în terenul său după ce i-a confiscat-o Rapidului. Plesnește de fericire când e detestat de foștii lachei, din plictiseală spune bancuri la care râde singur. Ultima impresie contează. Copos moare urât. Dispar în pâcla plumburie și anii frumoși, și surâsul succeselor, și lacrimile calde ale rateurilor prelinse pe obrazul Giuleștilor. Cine știe, poate că fără pragmatismul și câinoșenia lui Copos, Rapidul ar fi dus-o într-un deceniu și jumătate de azi pe mâine, cu bani cu țârâita în conturi, când de la un investitor, când de la altul – vezi această toamnă -, sau n-ar mai fi dus-o deloc precum Corvinul. Dintr-o hachiță încă nedeslușită, Copos a ales să-și îngroape atât trecutul vișiniu cu parfum de romanță, cât, mai ales, să iasă din Giulești pe poarta dinspre șine.

Dacă „dosarul Poli” s-ar fi redeschis la vreuna dintre comisiile domestice și docile, ce s-ar mai încinge telefoanele, bisericuțele de influență s-ar aduna sub același steag în cruciadă, ar zbura valizele precum avioanele de hârtie din clasa întâi! Poli dă frisoane, migrene, se încăpățânează să nu pozeze doar într-un iepure pentru favoriții demifondului, deși se apropie ultima turnantă a turului. Paradoxal, cu cât cele șase puncte sfârtecate din hambarul toamnei se vor întoarce mai târziu, dacă se vor întoarce, bineînțeles, nu lui Poli îi va fi mai greu, ci concurenților. Toți vor privi cu o strângere de inimă clasamentul la zi care poate fi răsturnat oricând între două etape cu un singur fax din Elveția.

Oricât de cusurgii și exigenți ar fi fanii Stelei, în orice sondaj pe această primă jumătate a lui noiembrie, Kapetanos și Tiago ar intra pe lista revelațiilor. Nota bene, după partide cu Dinamo, Lyon și Rapid, nu Otopeni și Gaz Metan! După ultimul fluier al derby-ului din „Groapă”, Ogăraru își ștergea de pe chip amărăciunea remizei nedrepte și focaliza reflectoarele pe grec. „Echipa a câștigat un jucător. Pe Kapetanos”. Pagina din ProSport de ieri dedicată lui Tiago trebuie să fi mers la inimă tribunei din Ghencea, întotdeauna cu un cui împotriva lui Lovin, răpus de statistica paselor lungi la Liță Dumitru. 6-0 pentru Tiago. Ce răsturnare de situație! Până să dea bruma de noiembrie, Kapetanos și Tiago nu adunaseră laolaltă minute de joc nici cât Dică la Catania. Adevărul rece al statisticii, în gestiunea Lăcătuș, cei doi au fost doar două nume pe inventar. În mandatul Dorinel însă, Kapetanos și Tiago s-au trezit titulari, dar sunt doar puieții firavi ai minirevoluției de noiembrie care-și va devora co

Dacă n-ar fi existat această înfrângere categorică, atunci ea trebuia inventată, ca să-l parafrazăm pe Marian Iancu. Nu mai contează nici palmaresul, nici culorile, nici depunctarea, când vine vorba de Dinamo, Timișoara intră în transă. Uită tot, dă cu piciorul la tot. Sinucigașul sadea. Credeți că slovacul Brezinsky sau costaricanul Parks au priceput ceva din vânzoleala ori presiunea suplimentară de dinaintea partidei? Cei doi nu săriseră de vârsta șotronului pe vremea când, la sute de kilometri, se năștea obsesia Dinamo dintr-o profeție închipuită ori nu a lui Mircea Lucescu. Pentru cei doi și toți ceilalți flăcăi ai lui Uhrin partida cu liderul trebuia să fie la fel de importantă precum cea cu campioana CFR de acum două săptămâni. Nici mai mult, nici mai puțin.

Bergodi ne-a picat cu tronc. Italianul ne-a părăsit de ceva vreme, dar prezența sa stăruie. Cum se mai scutură un antrenor de pe cracă, Bergodi intră automat pe lista succesorilor. Cluj, Rapid, o zi chiar și la Vaslui. Explicația nu stă numai în argumentul forte al calităților italianului, care, lucru mare, a lăsat loc de buongiorno peste tot. Cu noile canoane federale, conducătorii cluburilor sunt tot mai înghesuiți. Nu mai huzuresc pe maldărul de bani și de propuneri mieroase. Nu mai pot lua pe cine vor, când vor, de unde vor. Plaja opțiunilor s-a îngustat precum faleza de la Mangalia. A antrenat în prima ligă în sezonul în derulare, simplu, îl aștepți până la vară. Turul mai are până să tragă obloanele și deja au intrat la conservare destule nume grele. Andone, Lăcătuș, Hizo. Inc