Cel mai scurt drum l-a făcut Enzo, napoletanul care a apucat-o pe o Via Apia și a venit în Capitală pentru a-și încerca norocul. Ceva mai lung a fost drumul lui Ștefan Radu sau invers, acest explorator de Pantelimon care a luat-o însă nu spre Polul Nord, ci spre Curva Nord. Iar cel mai întortocheat drum l-a făcut cetățeanul Trombetta, care a pornit din Udine spre Roma via Gruia. Ei au

Dacă Tamaș mai știa și fotbalul pe care îl știe Aliuță, aroganțele sugărețelui ar fi atins probabil cote record. Dar mai bine să vorbim despe adevăratul fotbalist. Aliuță merită să fie mai mult decât un salvamar pentru națională în apele Atlanticului de Nord. Să sperăm că gamblerul Piți a continuat să filmeze cu camera ascunsă asul de treflă pe care i-l aruncă pe masă

„Ce spectacol luni noapte la finala US Open! Cel mai mult mi-a plăcut când Federer si Murray se așezau în pauză sub umbrele și mai râgâiau niște injurături către jurnaliști. Federer avea și niște noutăți rasiste de la mama lui, din Africa de Sud. Murray a ținut să arate ce a învățat de la Nașul lui, cel mai credincios om din Scoția până în Pipera, și a comandat niște

Stankevicius lansează una dintre rachetele lăsate de sovietici când au plecat de la Baltică. În aceeași clipă pe GSP TV pleacă o nouă directă a lui Ali către fața tumefiată a lui Marciano. Pe Eurosport, toreadorul Nadal este călcat în picioare de taurul scoțian Andy Murray. Domenech, cuceritorul de prezentatoare TV și mai puțin de trofee (nu are niciunul în carieră) încasează

La poalele Marelui Zid, Tolontan mi-a mărturisit că zidul negocierilor dintre UPC și RCS nu va fi sărit. Cum scara mea de bloc e UPC, am înțeles că voi mai zări Farul doar după un telefon la RCS. De acolo aflu că, deși scara alăturată din bloc vede RCS, scara mea nu poate și trebuie să-mi conving vecinii să întoarcă armele. O jumătate din internauții de acum nici n-au mai

În urmă cu câțiva ani, „câinii” dădeau o imensă lovitură de imagine și îl înrolau pe Gică Popescu. La Rapid, venea un antistar, Bădoi, cu o poreclă misterioasă, Lupul. Așa s-a scris despre Dinamo în El Mundo Deportivo. Transferul Rapidului a făcut valuri doar în familia Bădoi.

Legea supremă a compensației ni s-a aplicat din nou la sânge. Fanionul a rămas jos la ofsaidul lui Goian, s-au ridicat bilele înfricoșătoare cu Italia, Franța și Olanda. Fanionul a rămas jos la ofsaidul lui Bănel, Alborg, Anorthosis și Bate s-au împrăștiat în toate zările, iar la București vine squadra, care a ținut Milanul în afara Champions League. Dacă CFR mai poate avea

La Beijing campionii noștri nu trăiesc clipa precum campionii lor, iar înfrânții noștri dramatizează mai mult decât înfrânții lor. Eram la întâlnirea jurnaliștilor români cu Sandra Izbașa la o zi după ce superba noastră gimnastă câștiga aurul olimpic la sol. Era incredibil. Forminte făcuse ceva și ne teleportase pe toți în cazarma de la Deva. Sandra răspundea batalionului

Marian Drăgulescu iese din studioul PRO TV din Beijing. Tocmai încercase să explice în fața a milioane de români inexplicabilul. Cel mai bun gimnast din lume la sărituri în ultimii zece ani, statut pe care i-l recunosc chiar gimnaștii, a mai ratat o dată gloria olimpică. Din studioul alăturat transmite o televiziune poloneză. În fața celor două studiouri, Marian se întâlnește cu

Sunt la finala feminină la sol. Stau lângă un american, care a fost probabil și în sala de la Montreal acum 32 de ani, când o puștoaică din România își umplea carnețelul cu șapte note de „perfect ten”. Puștoaica de atunci e și ea acum în sala de la Beijing. Știe să fenteze trecerea anilor, așa cum în copilărie păcălea gravitația. Bărbații fac și acum coadă pentru

Când stai o lună la un hotel, inevitabil intervine monotonia în privința opțiunilor de la micul dejun. Am primit neașteptat o mână de ajutor de la cel mai mare sportiv din istoria Jocurilor Olimpice.

Despre Jocurile Olimpice se știe că găzduiesc zeci de competiții în paralel.

De fapt, sunt două mari și late. Una care durează două săptămâni și jumătate și în care China încearcă să ia fața Statelor Unite la snopul de medalii, iar România vrea să demonstreze că poate și ea să fie într-un anumit domeniu o națiune dezvoltată. Cealaltă competiție se întinde pe toți cei patru ani ai Olimpiadei și tinde să devină mai importantă decât prima. Este lupta laboratorului antidoping cu laboratoarele care produc

Este un geniu sportiv tipic românesc. Unul precum Ilie Năstase, Francisc Vaștag sau Gică Hagi. La fel ca și giganții pe care i-am amintit, Marian Drăgulescu este unicat, un fenomen în sport, însă fără distincții pe măsura talentului său sublim. Sigur, Drăgulescu este multiplu campion mondial, ca și Vaștag, însă ambii cred că ar fi renunțat la aceste titluri pentru un aur

De câțiva ani plângem că am intrat în Olimpiada dezastrului (apropo, aproape nimeni nu mai folosește termenul de Olimpiadă în sensul său corect de perioadă de patru ani între două ediții ale Jocurilor Olimpice). Ca în stilul activiștilor de pe vremuri, pregătim rapoarte sumbre despre recolta slabă de medalii ce va fi strânsă la Beijing (previziunile sunt de 12-13, dintre care

Beijingul este sufocant. Cu clima sa infernală, cu aerul său irespirabil, cu atmosfera de saună gigantică. Te sufocă formalitățile, constrângerile, birocrația. Ți se pune un nod în gât când simți supravegherea permanentă, după ce zărești într-un colț al aeroportului un tip în uniformă care te filmează cu o cameră de ultimă generație. Îți taie însă respirația și

Pe iarba pe care Gino l-a alergat pe Zotta într-un meci în care arbitrul cu destin vișiniu și-a zis să nu mai lase Rapidul să fie singur împotriva tuturor, s-au produs zilele astea cei mai mari maneliști ai Americii, Metallica. Hai că așa le-am atras atenția și lu” Gigi, Cristi, Giovanni și restul băieților care dau din plete pe nemuritorul hit „Milion după milion până îmi

Foarte sugestivă ultima reclamă a partenerului FRF, Dacia. O damă pe care se crapă un hălățel de asistentă, ca în filmele cu scenariu de 30 de centimetri, dă să-i facă respirație gură la gură unui rănit. Când vede însă noua Dacia, îl lasă de izbeliște pe el și pleacă după ea (de fapt tot un el, că e Logan). Ai spune că partenerul FRF a făcut de fapt un spot despre

Romanii ajunseseră în Antichitate să aibă drept senatori, alături de reprezentanți ai Vechilor Familii din Cetatea Eternă, și căpetenii străine. În 2008, Liga Nordului apucă Italia cu mănuși care să nu lase amprente și o azvârle în negura preistoriei. Oricum, pentru Liga Nordului, Roma este la marginea civilizației. Și totuși cred că Liga I ar trebui să învețe de la Liga

De câteva săptămâni, Cătălin Tolontan și-a pus pantaloni scurți, și-a luat mingea de 18 lei (asta era aia imprevizibilă, precum cea de la Euro, și nu cea de 35, cum ne povestea el într-un articol) și a ieșit din nou în fața blocului în care a copilărit, strigând: „Nenea Publicul, Mitică de la Ligă nu mă lasă să pun meciurile cum vreau io!”. Toate aceste lamentări nu ar

Meme are multe motive de stres, dar cu siguranță nu-l are pe cel cu care muritorii mai puțin norocoși își încep fiecare zi – traficul. Când gip-ul managerului lui Chelsea de Bărăgan năvălește în Urziceni, orașul construit ca în westernuri, pe o singură stradă, un semafor îi face complice cu ochiul. Este singurul din oraș, este intermitent și este locul preferat de

Un om de fotbal, sublimă expresie, mai urzicat de felul lui, decreta după Euro că despre Pițurcă și opera sa la turneul final nu se pot exprima decât membrii din Marea Lojă cu Termopan a Oamenilor de Fotbal. Hai, poate și domnișoarele din Silicon Valley, că tot a devenit fotbalul un domeniu hi-tech de când jocul nu mai este cântat de metaforiști, ci de numărătorii kilometrilor lui

O hahaleră care își ia și el avion în rate ar vrea să vă întrebe:

Două fenomene paranormale au fost sesizate în acest an la Wimbledon. Lipsa ploii este primul. Al doilea este prezența unui grup de oameni de fotbal din România la turneu. Inspirată de George Copos, care în timpul lui Euro a frecventat Roland Garros-ul, specia oamenilor de fotbal a ales Wimbledonul auzind că acolo este mai cool și decât la Burj al Arab. Dezamagirea a fost însă maximă.

Două fenomene paranormale au fost sesizate în acest an la Wimbledon. Lipsa ploii este primul. Al doilea este prezența unui grup de oameni de fotbal din România la turneu. Inspirată de George Copos, care în timpul lui Euro a frecventat Roland Garros-ul, specia oamenilor de fotbal a ales Wimbledonul auzind că acolo este mai cool și decât la Burj al Arab. Dezamagirea a fost însă maximă. În primul rând, Gigi nici n-a putut să intre, Comisia spunând că el este interzis pe toate arenele. Nu s-a supărat și s-a dus pe Henman”s Hill, unde, cu fundul pe iarba de pe deal, și-a adus aminte de copilărie. Oricum, nu-i place un sport în care un patron nu-i poate impune lui Federer să rămână pe bancă.

Sara pe deal, Gigi a fost însoțit de Piți. La intrare, selecționerului i s-a spus că trebuie să fie îmbrăcat complet în alb. Ptiu, drace! Oricum, nici selecționerului nu-i place cum se joacă acolo. Jucătorii urcă la fileu, sunt ofensivi în loc să stea cu fundul pe linia de fund. Borcea a fost dezamăgit că nu a găsit semințe, iar Iancu că porțiile de frișcă cu căpșuni sunt prea mici. Bănel, în stilul lui dinamic, a vrut să se ducă să lovească și din

Euro s-a pus și el pe râs când a auzit elucubrațiile docților. „Spania nu poate ajunge prea departe. Are echipă, dar nu are antrenor”. „Spania n-o să facă nimic. La fiecare turneu final vine cu echipa bună, îi ies unu-două meciuri și apoi se stinge”.

„Când vezi un milițian care a fost șef la clubul milițienilor, după ce și-a dovedit măiestria la echipa din comuna dictatorului, apărând cu vechiul pulan în mână moralitatea în acest Sin City care este fotbalul românesc, te simți în sfârșit protejat. Și cum să nu ne umplem de rușine când îl auzim pe poetul care a dus cultul dictatorului la rang de ‘artă’ cum ne ceartă acum cât de amorali suntem când îl hulim pe Satana? Solidarizăm și cu cel care păstorește destinele steliștilor în demersul său de a transforma culorile naționale în obiect de șantaj. Toți fanii Prison Break alcătuiesc o petiție, normal, on-line, pentru o continuare cu fostul pușcăriaș din exterior care îl acuză pe actualul pușcăriaș din interior că dirijează toate ‘pușcăriile’ de arbitri prin intermediari federali. Suntem mândri când ne imaginăm că nașul nostru a ajuns atât de înfipt la multinaționala lui Misel încât bradpiții din Top Class au început să ciordească pentru noi. Meciurile se câștigă la table, transferurile se fac pe un full de ași, retrogradarea se evită la o plimbare cu caleașca.” Un fragment din monografia „Eternul și fascinantul fotbal românesc”, lucrare girată de marele prieten al oamenilor de fotbal, Viorel Vremciubuc, și pe care Godfather și trepădușii o vor răspândi pe la fiecare chiolhan uefantastic.

Dragii mei,
M-am întors la Inverness. Nu pot să vă spun cât de fericiți au fost oamenii de aici să mă revadă. Ziceau că acum pot să-i strângă mâna unuia care a dat mâna cu fotbaliști ca Van Persie sau Robben. Vremea sărbătorii însă a trecut, iar acum ne-am pus din nou pe treabă. Trebuie să vedem cum scăpăm anul viitor de retrogradare, deși nu știu unde am putea retrograda din prima ligă scoțiană de fotbal. Poate în a treia ligă scoțiană de rugby. Nea Piți mi-a zis să nu-mi fac griji că nu prea reușesc să dau goluri nici cu Sfântul Mirren sau Regina Sudului. Mi-a dat exemplul său, atunci când în sezonul ”88-”89 a devenit unicul atacant titular din istoria Cupei Campionilor care a ajuns cu echipa sa până în finală fără să marcheze vreun gol. Nea Piți spune că eu trebuie să creez culoare. Tocmai de aceea el mi-a și dat să citesc Contele de Monte Cristo, cu un băiat care făcea ditamai culoarul numai cu un cuțitaș. Pentru că satul în care joc eu e atât de aproape de Polul Nord, nea Piți m-a mai rugat să țin sub observație jucătorii din Insulele Feroe cu care o să ne înfruntăm în preliminariile viitoare. Am înțeles că se întreabă unii cum m-a studiat nea Piți, deși joc la o echipă ce nu e transmisă nici de MLTV (Monstrul din Lochness TV). Hai, măi, studiul ăsta la secundă e valabil doar pentru fraieri ca Bratu sau Dănciulescu. Eu chem un ziarist de la o gazetă cu soția lui de la o antenă în vacanță la mine și se rezolvă cu imaginea. Hai, vă pup și ne vedem peste doi ani la Campionatul Mondial, că m-au rugat consătenii din Inverness să le aduc și de acolo niște autografe de la fotbaliști.

Fotbaliștii lui Victor Pițurcă ar fi avut mai mare nevoie de 15.000 de suporteri în galben la întoarcerea pe Aeroportul „Henri Coandă” decât în tribune la Zürich sau la Basel la meciurile de la Euro. Evident însă că o astfel de scenă nu se poate întâmpla decât într-o lume virtuală. Românii sunt dezamăgiți și nu le mai arde de încurajări. Însă dezamăgitor este și sensul în care înțeleg ei cuvântul „suporter”. Am lăudat prezența în număr mare a românilor la Euro și faptul că au cântat la karaoke imnul pe stadion.

Nu făceam însă decât să aplaudăm normalitatea, ca atunci când lăudam două echipe din campionatul nostru că au jucat într-un meci corect. Ce au făcut fanii noștri la Euro fac suporterii tuturor națiunilor civilizate. Mulți dintre românii prezenți în tribune la meciul cu Olanda au demonstrat însă că, de fapt, rămân reprezentanții categoriei de non-suporteri. Suporteri de scor. Cei care îți sunt alături doar când îți iese un rezultat onorabil, cum s-a întâmplat cu Franța și Italia.

În urmă cu câțiva ani, în plin război hagiano-pițurcian, uzurpatorul cu numărul 10 ne îndemna să aflăm de ce selecționerul exilat se purta la chelie la un moment dat în anii 80.

O întrebare puerilă în aceste zile, în care Cannavaro, cu un scalp ras, câștiga orice concurs de look sexy în lumea fotbalului, are un cu totul alt sens dacă răspunsul e căutat în negura anilor 80. Erau vremuri când frizura zero era privilegiul celor care mergeau la „facultate”. N-am aflat niciodată clar dacă Pițurcă chiar a fost „student”, dar este de notorietate faptul că el a devenit un „doctor în științele norocului”, un domeniu condamnat în comunism, când se purta materialismul, dar numai dialectic.

Prima etapă a demonstrat. Nu jucăm împotriva unor branduri, a unor săli de trofee, a unor culturi dominante și arogante sau a unor cotații financiare pe piața jucătorilor.

Pur și simplu înfruntăm în 90 de minute 11 bărbați aflați într-o anumită stare psihică și fizică. Restul e retorică. Daniel Niculae remarca înaintea meciului cu Franța că vom fi totuși față în față cu francezii „doar” 90 de minute.

Trenul de Zürich. În compartiment, doi călători. Românul, volubil cum îl știm, se bagă în seamă. Cel din față însă îl privește absent. Românul își ridică privirea și vede valiza vecinului de compartiment tapetată cu însemnele squadrei azzurra. Și-și dă seama cum să deblocheze discuția: „Alessandro del Piero, Antonio Cassano, Marco Materazzi…”. Italianul ridică și el privirea și vede valiza românului tapetată și ea, însă cu anunțuri publicitare: „Cumpăr io teren în Cluj.

Am fost la vot. Îmi pierdusem cartea de identitate, așa că m-am înarmat cu cartea de alegător și ca rezervă mi-am luat și pașaportul. La secție am aflat că „docomentili” nu sunt bune – cartea de alegător „pentru că așa ceva poate să-și facă oricine”, iar pașaportul pentru că nu este diplomatic. După ce nu m-a lăsat să-mi bag codul PIN în urnă, doamna cu ștampilele mi-a strigat triumfătoare: „Unde-i lege nu-i tocmeală!”.

Nu este savuros să auzi așa ceva într-o țară al cărei premier votează cu cartea de alegător în fața a mii de camere tv? Poate că era o carte de alegător diplomatică… Noroc că în fotbalul românesc tocmeala este politică de stat. De exemplu, poți să te tocmești în jurul invitației la DNA, așa cum ne arată Primul Rebel din Ghencea.

Cariera lui Olăroiu în România este destul de greu de definit. Haideți să luăm numai perioada Steaua. Ca palmares european, nimeni nu-i poate sta alături după 1990 cu acea semifinală de Cupa UEFA și cu cele 5 puncte din Champions League. În România, Steaua sa a fost însă una dintre cele mai insipide campioane. O spun clasamentele simpatiilor steliste care îl plasau mereu pe looserul Protasov în fața mult mai titratului Olăroiu.

Fostul coechipier al lui Dună se întoarce acum din fotbalul „care se caută” (împrumutăm de la Mister) printre dune și ne spune superior (poate din cauza înălțimii reporterițelor) că el nu mai ar avea nicio motivație să se întoarcă în România și că dacă n-ar avea nicăieri în lume unde să antreneze și tot n-ar antrena în România. Mă g

Zizou ne-a trimis vorbă prin Nadia că nu avem nicio șansă la Euro. Și înainte de Mondialul din ’94 Zidane negru, Pele (de ce nu ar exista și Zidane negru, nu doar Pele alb?) nu ne băga deloc în seamă, iar adversara noastră din grupă, Columbia, era văzută de brazilian drept marea senzație a acelei ediții. Am văzut până la urmă cât de răsturnată a fost de fapt realitatea…

Trebuie să plecăm de la ideea că meciurile se vor juca între fotbaliști și nu între branduri. Cheia mi se pare a fi la meciul cu Franța. Domenech rămâne un „autist” imun la orice sugestie venită din exterior. Să sperăm că el va rămâne fidel „mâinilor moarte” care îi sunt atât de dragi precum Vieira, Thuram sau Djibrill Cisse, și că va continua să țină în afara primului „11″ supervalori aflate în mare formă, precum Flamini, Evra, Mexes sau

S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Pentru că până la urmă fotbalul se joacă cu jucătorii din teren și nu cu spectatorii din tribună. Dacă ar fi să o judecăm după fanii săi, Glasgow Rangers ar trebui să fie an de an câștigătoarea trofeului Champions League. Însa Rangers, umplut cu peste o sută de milioane de euro datorii, nu mai are în echipă nume ca Ally McCoist, Brian Laudrup sau Paul Gascoigne și lucrul acesta se vede.

Zenit este o echipă care a jucat finala cu șapte titulari ruși și lucrul acesta mi-o face mai simpatică decât formația cu cel mai fermecător fotbal din Europa, Arsenal. Echipele de club trebuie să-și păstreze cât de cât identitataea națională pentru ca experimente precum CFR Cluj, în care Trică se străduiește să ne amintească faptul că vorbim de o echipa românească, nu vor fi niciodata iubite cu adevărat. Apreciate sau admirate da,

Cea mai mare problemă a organizatorilor finalei Cupei UEFA de la Manchester și chiar a guvernului britanic este rasismul suporterilor ruși.

Există temeri că în timpul meciului fanii lui Zenit îi vor agresa cu scandări rasiste pe jucătorii de culoare ai lui Rangers. Un argument pentru aceste temeri îl reprezintă o declarație mai veche a antrenorului Dick Advocaat, care a spus că ar aduce jucători de culoare la Zenit, dar nu prea poate din cauza „suporterilor”.

Pești cu valize cu bani, curve cu jambiere, hoți cu fluier, penibili cu decorație, șefi penali – toți aceștia alcătuiesc formula magică a minunatului nostru campionat „Legați-i Întâi”.

Așa se întâmplă într-un fotbal unde mai multe camere tv sunt îndreptate către „loja inculpaților” decât către gazon.

Și totuși, dacă îți mai arunci privirea către iarbă, poți observa că, de exemplu, la CFR, în oceanul de străini banali aduși cu sume indecente și plătiți cu salarii obeze, există un fotbalist rasat, Dubarbier, care merită infinit mai multă atenție decât atacantul de operetă venit la Cluj tot cu trenul de Pampas.