Dracul nu face biserici, spune un proverb. N-o fi făcând, dar uite că-și vâră coada peste tot, chiar și în rosturile cuiva pe care se întâmplă să-l cheme Jesus. Vă închipuiți sfidare mai gravă? Iar sfidarea asta nu vine la pachet cu sfiala și își îngăduie să răvășească destinul Benficii Lisabona cu o anume voluptate a cruzimii. Un fapt cu adevărat diabolic, murmură împietriți antrenorul Jesus și mulțimea de suporteri pe limba cărora dracului taman așa i se spune, „diabo”. E păcat? Categoric, da, oricât s-ar bucura fanii lui Fenerbahce de răul Benficăi. E mare păcat. Benfica a pierdut totul în patru zile. Porto i-a suflat primul loc (și probabil titlul) în minutul 92 al meciului direct, Chelsea a izbit-o nemeritat în minutul 93 din finala Europa League. Echipa al cărei fan club numără peste paisprezece milioane de membri moare de două ori într-o jumătate de săptămână. Iar cei care-o iubesc îi așteaptă, ca de obicei, învierea.

Există și răgazuri. Trebuie să existe, nu se poate altfel. Când te simți mistuit sau măcar amenințat de neliniștile prezentului – „Ni se dă sau nu licența?”, „Vin sau nu banii?” – , poți să faci apel în formulă paseistă.

Există și răgazuri. Trebuie să existe, nu se poate altfel. Când te simți mistuit sau măcar amenințat de neliniștile prezentului – „Ni se dă sau nu licența?”, „Vin sau nu banii?” – , poți să faci apel în formulă paseistă. Te răsucești pe călcâie, te arunci în trecut și-n felul ăsta potrivești o surdină pe gura gălăgioasă a clipei. Și nu, nu e doar un refugiu pentru ochelariști și melancolici. Fiindcă nu pleci doar în căutarea timpului pierdut, cu sau fără madlenă, ci și în aventura unei întregiri. Cum faci asta? Luând o carte dintr-un raft și lăsându-te dus, măcar pentru câteva ore de primăvară mirosind a liliac, într-o lume de parfum vechi și desuetudine, în care însă, vorba naratorului, viețuiesc oameni prin ale căror vine curge sânge, nu apă distilată. Cartea, publicată de editura Grinta (din păcate, cu sute de greșeli), se cheamă „Șepcile roșii”, se află la a doua ediție și ascunde o ciudățenie: deși e semnată de Ioan Chirilă, povestea o spune de fapt doctorul Mircea Luca, jucător din existența inter- și postbelică a Universității Cluj.

Înainte vreme, când primea un oaspete la aeroport, vizita un șantier sau pur și simplu străbătea orașul cu mașina, Nicolae Ceaușescu avea calea ocrotită.

„Amor fati”? Haida-de! Mai ușor cu Nietzsche pe patul de spital. A se slăbi cu filozofia paradoxului tragic, cu sau fără adieri de Marc Aureliu. În fond și la urma urmelor, cum să-l îndemni pe bolnav să-și iubească destinul

Iasmin Latovlevici e vinovat. Erezia lui constă în recuperarea unui obicei: acela de-a te bucura ca pe maidanele primilor ani de joacă la marcarea unui gol. Întoarcerea în spațiul adamic al fotbalului, clătirea minții în apa copilăriei, plonjonul în ludicul fără precauții, toate acestea trec drept păcate în ochii inclemenților care cred că lumea e croită din rictus, bosumflare și încruntătură.

Unii oameni își descoperă foaia de parcurs a vieții ascunsă în buletin. Din acest punct de vedere, numele „Contra” sugerează o identitate colindată de gândul răzvrătirii. O viață croită parcă pentru revanșă.

Când nu e poet sau expert în fotbal, agricultură și femei, românul se ocupă de invenții (așa cum s-a putut vedea alaltăieri la „Apropo TV”).

E deja tradiție, e deja obicei vinovat. După fiecare meci mizerabil al naționalei de fotbal, selecționerul și apropiații lui au o criză de pragmatism. Beneficiul concret îi pălește ca un baros. Și îi face să defileze, sub lozinca „Doar rezultatul contează”, ori de câte ori – din baftă chioară sau din nimereală – fotbalul prost nu le aduce un scor pe măsură. În acest sens, Ungaria – România 2-2 e un minunat prilej de negare a evidenței și de mutare a discuției în singura zonă unde selecționerul se poate simți confortabil: cea a rezultatului final. „E un punct foarte important pentru obținerea locului de baraj”, declară într-un glas jucătorii, staff-ul și țuțerii de serviciu. Sigur, e important, nimic de zis. Iar recitalul de justificări continuă: „La turneul final, nu te întreabă nimeni cum te-ai calificat”. Corect și de data asta. „Decât să jucăm frumos și să pierdem, mai bine să ne gândim doar la puncte”. Încă un camuflaj retoric, încă un adevăr declamat ca pe scenă. Te și miri că niște oameni cu o asemenea ușurință în mimarea înțelepciunii solomonice n-au preferat o carieră actoricească.

Imaginile curg în alb și negru. Așa erau televizoarele, așa erau tricourile. Mirosea a bere trezită, a fum de țigară, uneori a subsuoară divorțată de săpun. Iar dacă te duceai jos, sărind peste împletitura de sârmă a gardului, mirosea a iarbă.

„Asemenea ochilor cucuvelei, există gânduri care nu suportă lumina plină.” Fraza e montată ca un diamant în „Accabadora”, un roman despre asprimile Sardiniei rurale și despre o femeie care-i ajută pe cei grav bolnavi să treacă mai ușor dincolo. Tot a boală, a boală care cotropește și usucă, miroase la Universitatea Cluj, la Farul, la Sportul Studențesc și în general în locurile unde lipsa de bani s-a logodit cu lipsa de onoare și de cuvânt. Există și prin locurile acestea gânduri care nu suportă lumina plină, la fel ca în cartea Michelei Murgia. Gândurile prind cheag în mințile suporterilor și se revoltă în fața amestecului de melodramă și derizoriu care învăluie până la sufocare viața și zilele unor echipe altădată vesele și sănătoase. Prin tribune circulă echipaje de prim-ajutor care încarcă suflete pe tărgi și le duc departe de stadion, la întâlnirea cu o „accabadora” care le poate curma suferința într-o clipă.

Există totuși cazuri când frumusețea literaturii nu ajută. Vine o vreme când repertoriul clasic al nemulțumirii – ironii, ofense, amenințări și scâncete – e insuficient. Poți să mâzgălești ziduri, poți să umpli orașul cu afișe, poți să cerșești îndurare de la Înalta Poartă a Fiscului sau a Comisiei de Licențiere. Degeaba. Nimeni din fotbal n-are timp pentru suferința celuilalt. E nevoie de altceva: de o scânteie, de un gest, de o ieșire care să rupă monotonia tânguirii sterile. E nevoie de acel amestec de inteligență, bun-simț și empatie prin care poți atrage atenț

Joacă fără griji, recoltând dividendele unei plăceri din copilărie. Lumea e o minge în care miliarde de semeni bat mingea. Sigur, nu ajung toți unde și-ar dori. Nici măcar abonamentele la glorie nu sunt infinite. Dar cei care joacă fără griji știu că au prins un loc în casta privilegiaților. Nu-și refuză nimic, pot să-și dorească orice. Și chiar își doresc. Iar zestrea crește odată cu statutul sau cu ultimul transfer avantajos. O piscină mai mare, un bolid mai scump, o vilă mai arătoasă, o femeie mai apetisantă. Vârtejul și vertijul faimei sunt atât de mari, încât răsfățații uită să-și dorească lucrul cu adevărat important: să nu-i trădeze organismul, să nu devină victimele propriilor corpuri, să se bazeze mereu pe pompița aceea căreia i se spune inimă. Așa că se scaldă mai departe în ceea ce crede lumea despre ei, adică într-o mare cu valuri amestecate: admirație, invidie, ranchiună, idolatrie, ură, iubire, resentiment.

De ce fuge indianul Fauja Singh atât de mult la o vârstă atât de înaintată?

În principiu, toate sporturile s-ar cuveni să găsească scurtături spre perfecțiune. Vestea bună e că unele chiar le descoperă. Când se întâmplă asta, armonia trupească a sportivului, un amănunt uneori neglijat în ziua de azi, se însoțește cu desăvârșirea unui fuleu, a unei sărituri sau a unei aruncări. Rezultatul poate fi un record, dar nu neapărat. Uneori emoția, bucuria, extazul și ochii dilatați contează mai mult decât aritmetica seacă a izbânzii. Mai sus de palmares stă amprenta pe care gestul sportivului o lasă pe retina, în memoria și în sufletul nostru. Iar sportul a știut, dincolo de șiretlicuri farmacologice, medici penali și șmecherii nedemne, să aducă mereu pe scenă candidați la ideal. Oameni fenomenali ca înzestrare și performanță, cu trecut care poate fi povestit, chiar ecranizat.

„Astea sunt abuzuri, ce se întâmplă acum.”

Autopersecuție sau indiferență absolută?

Aparent, întoarcerea lui Gheorghe Craioveanu pe terenul de fotbal emană parfumul capriciului. Craioveanu s-a împlinit ca viață profesional-familială, dar nu și ca siluetă. A rămas cu fibrele și tendoanele în alertă, fără neliniști adipoase. De câte ori l-am văzut în ultimii ani, lucrurile pe care le-am remarcat la el au fost sănătatea și buna dispoziție. Așa stând lucrurile, de ce să nu se reapuce de fotbal, fie și la o echipă de liga a cincea? De ce să nu-și îngăduie plăcerea revenirii, cu sau fără alunecări în diletantism? De ce să nu-și viziteze trecutul? De ce să nu-și amintească ovațiile de pe Anoeta sau vinclul fulgerat pe Camp Nou din perioada Villareal? Craioveanu are tot dreptul să se dezechipeze pentru Villafames FC, după cum noi avem prilejul să citim și altceva decât pasiune nelecuită pentru fotbal printre rândurile acestui eveniment.

În realitate, destinul și palmaresul lui Craioveanu vorbesc despre picajul de care a avut parte fotbalul românesc în ultimii cincisprezece ani. Craioveanu a ajuns, fără voia lui, o unitate de măsură a derivei. Cifrele rostesc fără milă adevărul. Cu tot talentul lui, Craioveanu a jucat doar de paisprezece ori pentru naționala României. Sigur, s-a scris despre ostilitatea anumitor jucători față de el, dar până la urmă motivul principal pentru numărul mic de selecții e altul și ține de valoarea de atunci a lotului și, implicit, a fotbalului nostru. Craioveanu a avut, până la un punct, ceva din ghinionul lui Oblemenco, un alt nedreptăți

Petre Grigoraș și Cristian Pustai se despart de Pandurii și Gaz Metan Mediaș însoțiți de două întrebări argheziene: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Chiar așa, ce i-a făcut pe doi dintre antrenorii pricepuți, onești și prețuiți din fotbalul nostru să renunțe? Și mai ales, ce i-ar fi putut convinge să rămână? E greu de răspuns altfel decât prin intuiții, bănuieli și presupuneri.

O incursiune în trecut, pentru tineri. De unde vine Balconetti?

Pe hipodrom sau în cavalcadă, prăbușirea unui cal vorbește

O cromatică stendhaliană pentru romanul-fluviu al unui meci cum n-a mai fost.

Televiziunea engleză care a transmis Manchester City – Manchester United duminică se hrănește cu filozofia lui Leibniz dimineața, la prânz și seara.

Latinii sunt printre primii pedagogi ai unei discipline care se cheamă astăzi, peste tot în lume, „lungul nasului”. „Ne sutor ultra crepidam” („Nu te ridica, cizmarule, mai sus de sanda”) e un îndemn pe care fotbalul nostru îl neglijează cu acel amestec de nonșalanță și trufie tipic suficienților.

„Sistemul se apără cum știe mai bine”.

Există oameni care sfidează și când își beau ceaiul. Zlatan Ibrahimovic se numără printre ei, chit că meniul lui lichid cuprinde și altceva în afara infuziilor de plante. Ibrahimovic reușește fără eforturi să fie în același timp fotbalist și personaj. Îmbrăcat în tatuaje, șmecher, slobod la gură, fanfaron cu glanda modestiei extirpată de mult, el oferă contrastul perfect pentru Iniesta, cu aerul lui de premiant cumințel care nu-l părăsește nici la însurătoare, nici la marcarea golului decisiv într-o finală de Cupă Mondială.

Am deschis ochii în handbal cu naționala masculină care a bătut RDG la ea acasă în finala mondială din 1974. În 1970 eram prea mic pentru handbal, iar cutia memoriei mele se umpluse oricum cu Jairzinho, Clodoaldo, Tostao și Gerson. Patru ani mai târziu, datele erau altele. 1974 a fost anul handbalului și a însemnat marțialitatea ciolănoasă a lui Gunesch, pieptul învinețit al lui Stöckl, aruncările lui Birtalan, dârzenia rurală a lui Licu, cadența lui Voinea, piruetele lui Tudosie și pătrunderile lui Kicsid. Peste toate prezida geniul lui Gațu (distributor de no look passes cu câteva decenii înainte de consacrarea termenului). Iar peste Gațu, în arhiva retinei, stătea zâmbetul lui Cornel Penu după o paradă de unu contra unu (în fața lui Böhme? A lui Lakenmacher? Nu mai știu). Ceva între grimasă, surâs, rânjet și tic nervos, o combinație de Mefisto, Alain Delon și Șumudică. O expresie de satir exaltat. Un zâmbet care a ieșit prin pereții lui Werner Seelebinder Halle din Berlin, ca să ajungă apoi copertă de carte și afiș de competiție

Ilustrată romană dintr-o seară caldă de noiembrie. Tribuna Trastevere zumzăie pașnic în așteptarea primului fluier. Curva Sud fierbe meridional și împletește reproșuri, dorințe, frustrări și dragoste veche. Fanii cântă și scandează în torente, fără a uita să înfigă pumnale în inimile lui Zeman și Tachtsidis. Antrenorul ceh și mijlocașul grec sunt greu de iubit și ușor de arătat cu degetul pentru noua imagine a Romei. Fiindcă Roma de azi și-a lepădat hainele de prințesă capricioasă și seamănă cu o culegătoare de puncte cu sudoarea șiroind sub tricou. Romantism la Zeman? Haida-de. Mai degrabă un papă musulman. Vițurile de tip „Roma e Amor citit de dos” au ieșit din uz. Cehul cu vorbă molcom-sfătoasă își duce mai departe ideile îngemănate: zemanierea și zemanciparea. Accidentările unora și blazarea altora îi servesc de minune pentru ceea ce vrea de la echipă: trudă neobosită, devotament, întrajutorare și cât mai puține broderii. Curva Sud înțelege, dar nu acceptă. Ba chiar dă la iveală un banner pe care ard cuvinte grele. Asta în condițiile în care, la sfârșitul meciului cu Palermo, Roma avea să devină echipa cu cele mai multe goluri marcate în campionat.

„Vedeți piscina aia cu instalație de nocturnă? Ei bine, cam de-acolo a marcat Bergkamp primul lui gol pentru Arsenal, cu Southampton”.

Timpul ștampilează imaginile cu o patină care încețoșează chipuri, siluete și contururi. La festivitatea de premiere de la Campionatul Mondial din 1966, fotbaliștii din RFG se prezintă în fața reginei Angliei ca să primească medaliile de argint.

O vorbă isteață spune că diferența dintre teolog și geolog e ca de la cer la pământ. La fel de mult se deosebește naționala de fotbal a Uruguayului, ediția 2012, de echipa care încânta în Africa de Sud în 2010 și câștiga Copa America în 2011.

Avem motive să comparăm un meci frumos cu un roman bun?

Când nu intrigă lumea, își duce zilele într-un studio din Mitry-Mory, la vreo douăzeci și cinci de kilometri de Paris. Măsoară un metru cincizeci și doi, cântărește cincizeci și unu de kilograme. Trăiește singur, își gătește singur, își face curățenie singur. Conduce o mașină mică și banală, în rarele situații când nu preferă bicicleta. A, uitasem: peste mai puțin de două luni va împlini o sută unu ani.

Pare stupid să elogiezi normalitatea. O fi părând, dar nu e. Presa și, împinsă de ea, ochii publicului vânează stridențe, eructații belicoase, amenințări, chipuri congestionate și excese patologice. Or, se știe, când anormalul devine regulă, normalitatea ocupă alveola excepției. În sport și nu numai. Etapă de etapă, fotbalul din Liga 1 spune povestea unui naufragiu fără sfârșit. Rezultate măsluite, meciuri stricate de arbitri, portari gafeuri, atacanți ratangii, fundași cu licență în ortopedia fără anestezic, obrăznicături corigente și la gramatica performanței, nu doar la a limbii române. Consacrarea provizoriului pe post de soluție trainică și a interimatului cu irizări de veșnicie. În plus, un festival de injurii, calomnieri, ponegriri și tembelisme pe care autocenzura nu le poate stăvili fiindcă nu mai există. Când libertatea expresiei se confundă cu dreptul de-a spune oricând orice despre oricine, e momentul să ne facem griji. Și să conchidem că, dacă vrem să fim europeni, s-ar cuveni să ne dezbărăm de metehnele zooropenilor. N-ai voie să te comporți ca într-o menajerie și să pretinzi apoi tratament de Camera Lorzilor.

Îți tremură picioarele? E normal. Curtezi pe cineva care nu numai că-ți poartă numele, dar are un fel de-a se îndepărta tocmai când crezi că te apropii. Ai genunchii nesiguri? Și asta e normal. Comanda de la centru trece prin mai multe filtre înainte de-a ajunge la organul care execută. Pulsul o ia razna? Nimic surprinzător, câtă vreme nu ești compus din circuite și programat pentru infailibilitate. În plus, știi că mariajul cu Victoria nu va însemna pecetluirea unei iubiri, ci mai degrabă instalarea armoniei într-o familie lărgită prin care cutreieră zgomote, gânduri rele egoism și răzbunări. Va fi o armonie de fațadă, firește. Taberele nu se vor topi una într-alta după nuntă și nu vor fraterniza în îmbrățișări, fiindcă orgoliul are obiceiul să nu-și lase victimele din brațe. Victor gonește după Victoria împins din spate de martorii de pe margine, dar și de cavalerii de onoare Horia și Florin, care neteziseră drumul spre cucerire cu o zi mai devreme.

Sunt doar o parte dintre lucrurile care circulă amețitor prin mintea lui Victor Crivoi în meciul cu Harri Heliovaara. Lângă ele se insinuează, cu perfidie de reptilă, un altul: că a fost chemat să țină locul unui tiz care a preferat să stea departe de Cupa Davis. Crivoi joacă la Cluj în urma refuzului unui Hănescu obișnuit să doarmă tot mai des în patul suficienței. El are, în consecință, ceea ce se cheamă conștiința suplinitorului, a unui om chemat să facă muncă de provizorat fiindcă titularul a optat pentru dezicere. Pe lângă

Popoarele încep în epopei și sfârșesc în elegii, spune Cioran într-un eseu despre Franța.

În munca antrenorilor, poate mai apăsat decât în alte meserii, priceperea asigură mult, dar nu tot. Competența furnizează o parte din garanții, dar nu poate funcționa fără sprijin. Mai e nevoie de ceva, ca pretutindeni unde nu lucrezi cu abstracții, ci cu oameni. În fotbal, pedagogia pețește cu succes succesul doar dacă circulă cu o umoare bună la brațul drept și cu o doză de umor la stângul.

Țesut sub pleoapa unui zeu indulgent, viitorul e un continent nedescoperit, în măsura în care trecutul, vorba lui L. P. Hartley, e o țară străină. Și iată că, într-o lume care nu se poate opri să-și ipotecheze viitorul la bănci și într-un fotbal insalubru până la greață, Timișoara revine în zona din care n-ar fi trebuit să plece niciodată. În zona demnității, a valorilor pe care promisiunea succesului sintetic nu le poate curba. Flămândă de fotbal, Timișoara a acceptat de câteva ori jocul de-a adopția și a girat cu pres­tigiul ei o serie de manevre care n-au făcut altceva decât să întrețină o iluzie. De aici a rezultat un balet al himerelor, care a împins principala echipă a urbei în prim-planul Ligii I, dar în același timp a expus-o ironiilor și i-a erodat soclul de respectabilitate.