De obicei, te uiți ca să vezi. Dar există cazuri când te uiți ca să eviți. Sarcina concretului, a fapticului, e atât de greu de dus

Nu poți să umanizezi raporturile dintre fotbalist și minge fără să te prăbușești în patetic. Totul e o problemă de tehnică și de eficiență, necum de lirism. Asta decretează specialiștii îngropați în tomuri și statistici.

Gheorghe Grozav trăiește și joacă în prezent. E prea tânăr ca să-l intereseze viitorul și prea grăbit ca să aibă vreme pentru trecut.

Are un nume pe atât de comun pe cât de neobișnuită îi e ideea. Îl cheamă Florin Georgescu, e orb și merge cu un prieten, pe o bicicletă-tandem, la Jocurile Olimpice de la Londra.

Tortura s-a ivit pe lume ca formă de smulgere a adevărului. Feudală sau de Ev Mediu, antică sau contemporană, ea a fost prezentată, cu destule minusuri de logică, drept un rău prin care ajungi la bine. Stilistica brutalității și a ororii s-a bucurat astfel de alibiul rostului de pe urmă. Norma

Se întâmplă uneori să vezi mai bine cu ochii închiși.

Înaintea meciului cu Olanda, Cristiano Ronaldo a stat sub tirul cârcotașilor.

Dublin e un oraș unde nu există străini, ci doar prieteni pe care n-ai apucat să-i cunoști.

Scrâșnet, geamăt, icnet. Umeri în pomeți, plutiri până în tavan, înșurubări de gimnast circusant. Brânciuri, plonjoane, reflexe.

O lansare de carte pe un teren de baschet din curtea Politehnicii. Nimic aulic, nimic pompos. Peste o sută de tineri – unii asudați după terminarea unui meci, alții spectatori de ocazie – se uită la câțiva purtători de prestigiu trecuți de șaizeci de ani. Sunt prietenii celui care a scris cartea, iar acum îi face botezul. Baschetbaliști de altădată, dar nu numai. Când se ridică de pe scaun, Ștefan Birtalan face umbră în jur și parcă te-aștepți să muște linia de șapte metri cu vârful pantofului și s-o facă „pe-aia cu piciorul ridicat și răsucit pe după celălalt”. Lângă el, Bujor Hălmăgeanu îl caută și azi din priviri pe vârful de atac suficient de nesăbuit să încerce driblingul. În partea cealaltă, foștii baschetbaliști: Titus Tarău, gata să arunce din cârlig spre un coș nu cu mult mai înalt, Mihai Dimancea și aerul său de universitar în weekend, Horațiu Giurgiu și pofta lui abia cenzurată de-a juca un renghi. Un vânt cuviincios dă paginile sportului înapoi la vremea televizoarelor rusești, când tot ce nu era alb se rânduia în tonuri de gri. Când la modă erau Mannix și Kojak. Când triburile muzicii noi se numeau Pink Floyd și Deep Purple. Când nu aveam blugi, dar aveam baschet.

Cartea se numește „Slamdunk.ro” și e scrisă de Alin Savu, autorul unei isprăvi care astăzi pare din registrul SF. Asta fiindcă Savu a fost singurul baschetbalist român selecționat de două ori în echipa Europei. Poveștile lui întinse pe 250 de pagini compun un dicționar nesistematizat după criterii trad

După ce bucuria și deznădejdea trec, statistica întinde un tentacul și strânge tot: puncte, goluri, cornere, promovări, retrogradări, victorii, egaluri și înfrângeri. Tribunele, barurile și piețele se golesc, oamenii pleacă acasă. Unii râd euforic, alții simt că plumbul norilor le-a căzut în cap. Ies la lumină arhivarii, cu obiceiul lor nesărat și util de-a depozita tot, până la ultimul cartonaș. Protagoniștii prezentului pășesc în trecut, fiindcă lumea și-a întors deja ochii spre viitor. E grabă mare. Vine finala Ligii Campionilor. Vine turneul final al lui Euro 2012. Vin Jocurile Olimpice. Noi nu avem răbdare, nu timpul. Căci noi suntem cei care, așezând cât mai multe întâmplări pe curbura timpului, ne hrănim cu iluzia că trăim mai mult.

„Originalul nu se ridică la nivelul traducerii”, a glumit cândva Borges în marginea unei cărți. Într-un sistem de așteptări prost calibrat, și finala Europa League de miercuri devine tot o chestiune de raportare, comparație și nivel. Înainte de-a fi fotbal, Athletic – Atletico duce discuția spre snopul de neliniști care ne asediază mentalul. Iar prima dintre ele, drapată în falduri ambiental-logistice, sună așa: suntem oare niște gazde la nivelul oaspeților pe care-i primim? Putem întâmpina doi emisari ai campioanei mondiale și europene fără să ne crape obrazul de rușine? Ce facem cu blocurile gri-moloz, cum astupăm gropile, unde închidem câinii vagabonzi, cum îi pitim pe cerșetorii și pe hoții din centrul vechi? Cum ne camuflăm micimea în fața marilor care ne calcă pragul?

Dacă aceste întrebări ar fi fost exprimate înainte de depunerea candidaturii pentru finală, lucrurile ar fi avut o logică. Acum ele nu fac decât să confirme o înclinație spre autoveștejire care a produs deservicii României și cu alte prilejuri. Sindromul ultimei găini din Gostat lucrează mai departe. Ne considerăm inferiori din plecare și ținem la privilegiul de-a ne picta singuri în culori urâte (dacă aceleași critici vin din partea altora, ne burzuluim imediat și scoatem la bătaie clișeul apusenilor care ridicau catedrale fiindcă noi stăteam stavilă turcilor). Ei bine, mărturisesc că nu particip la repetițiile acestui cor defetist-panicard. Și asta nu din mândrie sau îngâmfare de bucureștean (n-am așa c

În plin comunism, un dirijor român s-a așezat de-a curmezișul propagandei oficiale și a lăsat să-i scape o nedumerire: Dacă la ei

Din dragoste de fotbal, ne repezim să-l înțelegem greșit. Există o pripeală a judecăților, a gândurilor și a gesturilor care ne preschimbă în adolescenți impulsivi și nesiguri.

Moartea lucrează democratic, la fel ca pojarul și prostia. Sigur, s-ar putea face multă literatură pe tema sentințelor executate sau comutate din fotbal. Dar ar fi literatură, nimic altceva. Oricât de tentantă ar părea inflamarea mistică și orice scenarii ale miracolului am fabrica, până la urmă tot ne-am trezi față în față cu un adevăr de neocolit: există lucruri pur și simplu inexplicabile. Nimeni nu poate spune de ce Dani Jarque a murit vorbind cu prietena la telefonul mobil, în timp ce Clive Clarke s-a întors la viață în pauza unui Leicester-Nottingham din Cupa Angliei, după ce totul părea pierdut. La fel, nimeni dintre muritori nu știe de ce Piermario Morosini a pierit, iar Fabrice Muamba a supraviețuit. Intenție divină? Planuri dincolo de priceperea noastră? Predestinare? Sigur, sunt variantele cele mai comode. Altfel, ar trebui să recunoaștem că habar n-avem de ce unui tânăr îi explodează bomba din ventricul, iar celuilalt i se dă voie să-și reia viața după șaptezeci și opt de minute de moarte clinică.

De ce unuia i se pregătește crucea, pe când celălalt scrie dedicația pentru salvatori pe tortul festiv.
Retina a obosit de atâtea ștanțări ale morții. Marc-Vivien Foé dându-și ochii peste cap înainte de-a se lăsa la și în pământ. Miklós Fehér căzând ca răpus de rafală pe teren. Antonio Puerta plimbându-se șovăielnic pe tușă înainte de-a coborî în vestiarul unde-l așteptau cinci atacuri de cord. Ștefan Vrăbioru îmbrățișând gazonul exact cu disperarea și cu gesturile lui

Ironia vieții trebuie căutată uneori în ironia cuvintelor, în încărcătura lor neașteptată și subtilă.

„Finis coronat opus.” Știau romanii ce știau. Și uite că – rigizi, previzibili și nesărați, cum îi cred unii și alții – nemții au început înțelepțirea prin latină. (Ă‚sta da, șoc al civilizațiilor.) Și au ajuns, cu acea meticulozitate care-i transformă chiar și azi în motiv de glumițe, la concluzia impusă de antici: sfârșitul încununează opera. Iar sfârșitul nu înseamnă ultimul fluier din Borussia Dortmund-VfB Stuttgart 4-4, ci minutele care au urmat. Când se încheie o scenă de amor năbădăios, telespectatorii smulși din contemplația carnațiilor goale devin atenți la ce-și spun partenerii la țigara de după. La fel și aici. Meciul în sine a fost un cocktail spitalicesc de entuziasm, talent, vulnerabilitate și țăcăneală, cu opt goluri, dintre care șase în ultimele douăzeci de minute, și cu basculări peste basculări ale scorului. Însă minunea a început abia după ce s-a sfârșit nebunia.

De ce mai stau? Ce așteaptă? Nu-și dau seama că s-a terminat? Întrebări de copil nerăbdător, care fuge de la ore ca să vadă meciul, dar nu pricepe căpoșenia publicului.

Semiîntunericul estompează doar trăsături, nu și idei. Complotiștii se adună în fum de țigară și în aluzia unei piese de jazz. E seară, e primăvară, e cald – altfel spus, e Timișoara unui miez de martie care te somează să te îndrăgostești și să nu-ți mai aparții. Barul din subsol pare un loc propice pentru uneltiri și confesiuni.

Zilele trec, impresiile rămân. Ce s-a petrecut joi seara pe Old Trafford a fost o poveste despre șarmul candorii și totodată un manifest de estetică a fotbalului.

Trei panseuri pentru șoarecii de bibliotecă ai firmei de pază BGS și pentru ideologul carceral Dumitru Dragomir. Cu urări de lectură fructuoasă.

„Un fotbal născut din talent și exuberanță”. Arsene Wenger, cu figura lui de director de liceu care le explică elevilor de ce nu-i frumos să fumeze în veceu, a crezut că rezumă doar jocul lui Arsenal, dar de fapt a prins în câteva cuvinte imaginea unui weekend. Wenger a profitat de grațiere, desigur. În minutul 35 al meciului cu Tottenham, când călăii pregăteau piroanele pentru răstignire, pe fața lui se întinsese o nedumerire de inventator care își vede ideea sabotată de proba practică. Wenger intră, cu sau fără rezultate, într-o serie de căutători preocupați mai mult de noile direcții pe care le imprimă fotbalului decât de clasament. Au făcut-o înaintea lui polonezul Gmoch, olandezul Michels sau ucraineanul Lobanovski. Înconjurați la început de mefiența ritualică a unui public aflat în captivitatea rezultatelor și mutați apoi în rezervația deschizătorilor de drumuri.

Cu ironia pe care oamenii isteți o poartă mereu în bagaj, Ellen DeGeneres a răbufnit cândva împotriva stilului sănătos de viață: „Bunicul a început să meargă opt kilometri pe jos în fiecare zi când avea șaizeci de ani. Acum are optzeci și cinci și nimeni nu știe unde naiba e.”

Să nu-i credeți când vă asigură că e un meci ca oricare altul – și amical, pe deasupra.

Nu se mai știe când și-au strâns mâinile pentru prima dată. Cândva în secolul trecut, în orice caz.

Cam cu o jumătate de an în urmă, pe distanța a două săptămâni, Serbia realiza

Din loc în loc, lângă un balcon de fier forjat, pe un perete gălbui sau prinse de garduri metalice, plăcuțele fixate una sub alta anunță schimbarea.

Bancul e vechi, dar, cum spun italienii, „se non è vero, è ben trovato”. La mică distanță de o arenă pentru coride, patronul unui restaurant se laudă cu specialitatea casei: testicule de victimă în sos picant. Restaurantul nu e un simplu popas pentru astâmpărarea foamei, ci și locul unde bărbații își transferă simbolic, prin ingerare, virilitatea taurilor răpuși la doi pași. Căci asta cuprinde oferta, setul de bijuterii decupate din dotarea animalelor ucise după lupta în crescendo cu „los tercios de banderillas” și cu matadorii. Într-o bună zi, un turist se așază la masă, comandă specialitatea casei și așteaptă. După o jumătate de oră, chelnerul îi aduce o farfurie pe care stau, într-o zeamă incertă, aproape rușinate de propria micime, două bucățele de carne ca niște nuci zbârcite. Clientul izbucnește ultragiat: „Îți bați joc de mine?” La care chelnerul îl lămurește cu un surâs: „Iertare, señor, uneori mai câștigă și taurul”.

Taurul din gluma de mai sus a avut o șansă. Măruntă, dar fructificată. Mistreții pe care Ion Țiriac se pregătește să-i ciuruiască peste câteva zile ar schimba bucuroși domeniul de la Balc cu nisipul arenei de coride. Fiindcă altfel șansa lor e doar paralizia colectivă a vânătorilor strânși de maestrul de ceremonii al carnajelor. Vânătoarea de la Balc e, în realitate, singurul abator în aer liber din România. Toate poveștile despre noblețe, adrenalină și pasiune cad în derizoriu când sunt spuse de tovarășii de arme ai lui Ion Țiriac. Aceeași soartă o au

Prin jocuri greu descifrabile ale firii, oamenii își descoperă resurse de solidaritate în prezența răului. Năpasta funcționează perfect ca declanșator al empatiei. Seamănul ocrotit sau răsfățat de soartă provoacă în cel mai bun caz indiferență și în cel mai rău, invidie. În schimb, seamănul lovit în moalele destinului le dezleagă celorlalți baierele pungii în care stau ascunse înțelegerea, grija și tandrețea. Uraganul se vinde mai bine decât acalmia? Probabil. La fel, supărarea căzută ca trăsnetul pe aproapele tras la sorți de sus îi îndeamnă pe cei din jur la generozitate și manifestări de sprijin. Accidentul de mașină sau la antrenament trezește noblețea adorm

Djorkaeff, Roche, Le Guen, Susic, Fernandez, Makélélé, Guérin, Leonardo, Raï, Simone, Pauleta,

„Măreața incertitudine a sportului”, despre care gângurea liric Pierre de Coubertin, e în pericol. Împins în fundătura absurdului, sportul riscă să devină propriul lui antonim. E vorba din ce în ce mai puțin de onoare, simț etic și fair play. E vorba tot mai des de corupție, trafic de conștiințe și tranzacționism sălbatic. Niciun detergent nu poate să asigure albirea bruscă a sportului. Rețelele de pariori stăpânesc fenomenul, din Singapore în Croația și din Malayezia în Turcia. La rândul lui, dopingul permite unor inși cu magiun în sânge și mustăți crescute compensator în locul sânilor să fie zei marțea și pacienți joia. Sponsorii dictează acolo unde ar trebui să se audă vocea rațiunii și decizia antrenorului (a se vedea cazul Ronaldo la finala CM de fotbal din 1998). Se apără sportul în vreun fel? Da, prin campanii de semnalare a primejdiei, prin apeluri de conștiință, prin mecanisme de monitorizare. Au aceste măsuri vreun efect? Cum să nu. Chiar două: victimele se înfășoară în impresia eficienței, răufăcătorii se umflă de râs.

Despre greșelile de arbitraj ale lui Alexandru Tudor se pot scrie teze de doctorat.

Nu poți ridica statui din mămăligă, nici blocuri cu fundație din vată.

Brasileiro Sampaio de Souza Viera de Oliveira. Atât de multe nume și silabe pentru a identifica un medic care a murit bătându-și joc cu o nonșalanță deloc medicală de propriul corp. Sócrates. Atât de puține silabe pentru a-l fixa în memorie pe șeful celei mai strălucitoare găști de fotbaliști care n-au câștigat nimic împreună. Brazilia de la începutul anilor optzeci n-a venit cu soclul sub braț și nici nu și-a invitat musafirii în sala trofeelor. N-ar fi avut ce să le arate. Cupele Mondiale câștigate de Garrincha și Pelé erau, în fond, zestrea altor echipe.

Disprețul pentru cuvinte și adevăr îi pune pe oameni în situația de-a face declarații care li se întorc împotrivă. Veche de secole, meteahna are o răspândire democratică, de la politicieni la directori de fabrici și de la sindicaliști la arbitri. „FSN nu se va transforma în partid și nu va candida la alegeri”, a susținut Ion Iliescu la începutul lui 1990. La trei săptămâni de la emiterea asigurării, FSN s-a transformat în partid și a candidat la alegeri. Cariera declarațiilor contrazise ulterior de realitate a cunoscut de atunci o detentă mai amplă ca oricând în România. Mistificarea a devenit procedeu de rutină. „Trebuie să plecăm de la premisa că a fi arbitru este echivalent cu a fi un om de onoare, un om cinstit”. Iată un alt mesaj, purtător de încărcătură nobilă. Autorul lui este Radu Petrescu, arbitru cu un palmares al distorsionării surprinzător de voluminos pentru vârsta lui fragedă. Cum se mariază profesiunea de credință cu profesiunea s-a văzut nu doar duminică la prânz, ci în destule alte meciuri franjurate de acest tenor al trișului. Lângă el se încadrează impecabil asistentul Cristian Nica și intervenția lui deformatoare de sâmbătă.

Poate nici o altă națională de fotbal n-a avut un asemenea alai de clișee ca naționala Germaniei. Limba cu fixativ a impus frenetic folosirea câtorva formule de metaforizare submediocră, prin care Germania era descrisă mereu ca un pluton carent în planul imagi

Decorul a fost același la Râmnicu Vâlcea, fiindcă fiecare fapt de sport e dator măcar cu o constantă. Publicul și-a păstrat incandescența și n-a căzut în capcana pretențiilor extreme. În multe birouri de multinațională, un slogan cu pendulare între ironie și fanatismul așteptării împodobește pereții șefilor: „Fiți rezonabili, cereți imposibilul”. La Vâlcea, sloganul n-a avut căutare, deși tot despre o multinațională e vorba și aici. Oamenii din sală, dedați de ani în șir acelorași ritualuri, știu mai bine ca noi că nicio pasăre nu zboară la aceeași înălțime toată viața și că totul se reduce la vreme, curenți și pericole. De aceea nimeni nu s-a crispat după prima jumătate de meci, de aceea steagurile nu și-au încetinit fluturarea. Publicul a avut suflet și a pus în imediata lui însoțire mintea. Mintea care pricepe că perfecțiunea non-stop e o himeră vinovată, un lux inaccesibil.