Televiziunea trăiește în pielea dictatorului care instaurează democrația. Forța ei de influență și decizie duce la amestecarea palierelor. La un semn (în spatele căruia stă un contract dătător de vertij), tradiția se dizolvă. Spectacolul de seară coboară spre prânz și obligă publicul să aleagă: la biserică, la masă sau la meci? Puterea televiziunii bate puterea cluburilor, fie ele Real, Liverpool, Inter sau Manchester.

Să știi că bannerul e la locul lui, Mihai. E ambasadorul tău pe stadion, semnul că, până la urmă, scorurile fug în statistici și rămân tâlcurile. Măcar atâta lucru bun s-a întâmplat duminică, în vuietul ăla rupestru. Dar nu știu câți au mai avut ochi pentru el. Și nu știu cine mai stă să se gândească, exilat între propriile nerozii, spaime, nemulțumiri și ambiții, la norocul pe care ni-l dă Dumnezeu. La norocul de-a ieși după voie în inima unei ploi de vară, de-a pleca la mirosit frunze arse, cafea prăjită sau pâine caldă. La norocul de-a bate mingea, de-a merge pe propriile picioare, de-a scrie și citi, de-a face baie în mare sau de-a lua tramvaiul o stație, până la piață. La norocul de-a iubi cu fiecare celulă a corpului. Înțelege-i, dacă poți, Mihai. Nu mai ai aproape nimic și prețuiești totul. Ei, în schimb, au tot și nu prețuiesc nimic. Ți se pare că e o lume dreaptă? Dacă da, ești chiar mai tare decât credeam.

„Țara Galilor e țara strămoșilor mei, care n-au decât să și-o țină.” Gura din care au ieșit cuvintele acestea avea obiceiul de-a înghiți whisky în cantități mari și de-a scoate, la schimb, poezie în doze mici. Dar tari. Era gura lui Dylan Thomas, din care nu răzbăteau doar plictisul, deznădejdea sau teama de moarte, ci și un soi de furie împotriva isteriei naționaliste care-i îmbolnăvise țara. Și doar se știe ce simplu e să trezești monștrii adormiți.

O jale adâncă înfioară râul, ramul și saltelele de la Izvorani. Se scot din sertar formulele clasice de parastas sportiv: dezastru, istorie neagră, contraperformanță. După treizeci de ani, gimnastica românească se întoarce fără nicio medalie de la Campionatul Mondial. Alarmă, urgie, potop. Ce ne facem, fetelor? Pe unde scoatem cămașa, băieți? Ce s-a întâmplat, onorat corp de antrenori? Fiecare întrebare ține în spate ciorchini de nemulțumire populară, căci așa ne‑am lăsat obișnuiți: să așteptăm mereu flori, intonări de imnuri, extaz și promisiuni pentru mai mult și mai bine. Suntem un public dresat să creadă într-un sport care seamănă la rândul lui cu dresura. Și seamănă bine. Pândim împreună zăhărelul, ne ferim împreună de bici. Noi, publicul, pentru a întreține fantasma că are și România un sector unde se poate clasa deasupra celorlalți. Ei, sportivii, pentru a da un sens sacrificiului. Merită oare? Sincer, nu cred. Dar nu asta e important.

Mingea țopăie beată spre mine. O opresc cu gesturi de om pentru care sciatica e mai importantă decât amanta și i-o arunc blondului care-o trage la piept cu un aer aproape matern. Mă gândesc câtă nedreptate conțin uneori sentințele spumoase. „Dumnezeu i-a creat pe parizieni pentru ca străinii să nu-i înțeleagă pe francezi”, a spus la un moment dat Dumas-fiul. Fals. Aici, pe pajiștea care mărginește intrarea în Domul Invalizilor, totul e limpede. Deruta n-are ce să caute în meciul mic care anunță meciul mare (Franța – Anglia, în sferturi). Treizeci de adolescenți joacă rugby fără arbitru, public și buturi, sub o ploaie care țârâie ca telefonul unui pisălog. De ce? Fiindcă așa le-a venit. Și fiindcă simt că hârjoana asta le deschide mintea, sufletul și ușile vieții. Nu există scor, proteste și întreruperi. Doar îndemnuri repezite, apelative scuipate gâfâit, interjecții și, din când în când, câte-un chiot. Parizienii maturi trec indiferenți pe lângă joc – probabil că l-au văzut de mii de ori, în drum spre boulot, métro sau dodo. Cine se oprește e, fără doar și poate, străin.

Când investitorul se retrage sau își anunță intenția, oamenii îngaimă neliniști și suspiciuni. O mână iute deschide robinetul întrebărilor. E adevăr sau cacealma? Facem buf sau facem bluf? N-ar trebui să-l implorăm să rămână, nu s-ar cuveni o reverență colectivă, urmată de un montaj idolatru?

În toate sondajele de profil din România, fotbalul adună superlative. El devine capitala sporturilor fiindcă e cel mai comentat, cel mai simplu, cel mai ușor de povestit, cel mai dramatic. Paradoxal, cu cât aerul lui are un indice de poluare mai ridicat, cu atât distanța dintre el și restul sporturilor crește. Fotbalul e văzut peste tot în România, de la Horodiștea la Baziaș, drept un teatru al pasiunilor fulminante. Nicăieri în sport nu se amestecă atât de bine eroii și ticăloșii, sângele și flegma, mafia și justițiarii de operetă, naționalismul și bucuria tribală. Niciun alt sport din România nu-și strânge privitorii la cârciumă, în parc sau în piață cu atâta lejeritate și economie de mijloace (vă închipuiți cum ar arăta chibițarea unui meci de hochei?). Niciun alt sport nu deține cheia ludică a fotbalului.

Dacă s-ar încumeta cineva la un dicționar al timpului, materia primă nu i-ar prisosi. Dimpotrivă. Definițiile date timpului pendulează între criptic și ridicol, între teribilist și poetic. Și se numără cu miile. Mulți au fost tentați să prindă în albia cuvintelor acest râu de culoare și întindere incertă, care te silește să devii luntrașul propriului tău destin. Platon susținea despre timp că ar fi „imaginea mobilă a eternității imobile”, Părintele Stăniloaie considera timpul „distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul tău”, iar Woody Allen intervenea cu așteptata relativizare comică: „Timpul este modalitatea naturii de-a face să nu se întâmple toate odată”. Înțelepciunea populară a vibrat și ea în fața timpului. A încercat să-i pătrundă misterul și să-i rezume existența. Așa a apărut un proverb din străvechimea arabă care spune după cum urmează: „Ceea ce a trecut a dispărut; ceea ce speri este absent; ceea ce are importanță este doar prezentul”.

„Am primit o lecție despre ce înseamnă să crezi că lucrurile ți se cuvin”, a murmurat antrenorul scoțian Andy Robinson după ultimul eseu al lui Simon Danielli. Pe Rugby Park din Invercargill vântul aducea mirozne dinspre Shetland, la București lumina nu ieșise din culcuș. O sfârșeală dulce și un parapon amar se pregăteau de nuntă. Un pumn proptit în brațul fotoliului, un icnet înciudat, un început de sudalmă, un picior pe care te abții în ultima clipă să-l înfigi în parchet (în fond, vecinul de jos n-are nicio vină). Așa se vede un meci la patru dimineața, printr-o perdea de urdori, cu gura cleioasă și cu sentimentul că pui la cale o conspirație împotriva sorții. „Dacă am reușit să mă trezesc, e clar: îi batem și uimim lumea”.

De câteva zile, două-trei posturi de televiziune difuzează insistent o reclamă la coniac care exaltă virtuțile ospitalității noastre rurale în fața unor turiști francezi rătăciți. Știți materialul, desigur. Un amfitrion îi invită la masă pe francezi și-i tratează cu mămăligă și ceapă, după care îi încondeiază vecinului de peste gard: „Ce vrei, bă, niște țărani”.

Nu e titlu de fabulă, ci stare de fapt impură și dură. Meciurile naționalei cu Luxemburg și Franța seamănă a campanie agricolă axată pe dregerea busuiocului. Vremurile s-au schimbat. Perioada naționalei fără stadion se continuă cu perioada stadionului fără națională. Concertul (de promisiuni) pentru selecționer și echipă nu mai stârnește aplauzele nimănui. Naționala a devenit de mult o formă fără fond, coaja unei nuci cu miez uscat. Tricoul ei a fost traficat în fel și chip, laolaltă cu diverse sume, influențe și conștiințe. Agenda naționalei diferă de agenda celor care-o înconjoară și-o compătimesc în timp ce-i cotrobăie prin geantă. Sunt lucruri știute și acceptate cu indestructibil fatalism autohton. N-ai ce-i face. Asta e. Ce să mai…

Este urâtul o categorie estetică? Așa cred mulți, de la Baudelaire încoace. Cine citește la întâmplare o strofă din „Stârvul” simte nevoia feliei de lămâie. „Din pântec, prin a muștei hidoasă bâzâială, / Curgeau în voie viermării, / Oștire năclăită într-o imensă bală, / De-a lungu-acestor zdrențe vii.” E urât? Așa s-ar zice. Viziunea unei lumi compuse din carii și plăgi, fără jubilație senzorială și mustind de zemuri puturoase îi încântă doar pe heralzii catastrofelor. Doar ei au talentul și încăpățânarea de-a transforma ambrozia în pucioasă și albul în negru. Doar ei înlocuiesc iarba cu alpacaua. Și totuși, estetica urâtului câștigă adepți. Tăcut, fără fanfare și anunțuri. În arhitectură, în muzică și – inevitabil – în sport. Fascinația frumosului e deja clișeu, la fel cum stau lucrurile, de câteva decenii, cu topirea poeziei în fotbalul romantic.

Pe risipiți îi recunoști după regretele care le compun alaiul.

„Ka mate, ka mate”. (Pe românește, „mor, mor”.) „Ka ora, ka ora”. (Pe românește, „trăiesc, trăiesc”.) Așa începe ritualul Haka, înainte ca All Blacks să se transforme în miriapod, zid, evantai sau tăvălug. Dansul tribal l-a vrăjit până și pe James Joyce, care i-a făcut loc în „Finnegans Wake” după ce All Blacks își nivelaseră adversarii într-un turneu european din anii douăzeci. Era pe vremea când corectitudinea politică încă nu virusase lumea, iar gesturile abrupte ale ritualului nu strecurau în mintea nimănui ideea măcelului. În 2005, când a apărut „Kapa o Pango”

Există multe forme ale desconsiderării în fotbal. Unele exaltă pur și simplu sfidarea, altele presupun complicități șugubețe. La rândul ei, stilistica desconsiderării cunoaște destule variațiuni, în funcție de anvergura, tupeul și motivația actanților. Pe tăpșanele din campionatele sătești, totul sfârșește în farsă. Acolo însăși ideea competiției e desființată prin complicitatea jovială a celor care își fac apariția pe teren. Lucrurile se citesc, ironic și autoironic, în cheia persiflării. Fotbaliștii vin la meci direct de la nuntă, fără să aibă măcar răgazul mahmurelii, se echipează în păpușoi și se amenință sonor cu dezmembrarea, pe linia subțire care desparte gluma de vorbitul serios. Arbitrii au la rândul lor un soi de părtinire comică, știind că o prestație fără cusur n-ar face decât să compromită regia.

La final, lumea e mulțumită, cei douăzeci de spectatori proptiți în gard râd ca de femeia cu barbă, iar combatanții se urcă în camion și p

„Succesul e un deodorant foarte eficient; el înlătură mirosurile grele ale trecutului.” Liz Taylor a spus-o cu aura solomonică pe care o vedem întrupându-se uneori deasupra celebrităților. Și cum Franța nu putea să rămână datoare la vorbe de duh, hop și Coluche, cu zâmbetul lui parșiv: „E simplu să fii inteligent. Te gândești la o idioție și spui exact opusul.”

La început, gloria a luat chip de fotbaliști-icoană: Labruna, Pedernera, Di Stefano și Sivori. Pe la mijloc, s-au ivit campionii mondiali Fillol, Pasarella, Alonso, Gallego și Luque, asistați de surâsul princiar al vecinului Francescoli. Au urmat batalioane de fotbaliști mărunței sau robuști, driblangii înfocați sau goleadori fără milă, care au dat euforia de pe El Monumental pe banii Europei. Lista e colosală: Balbo și Crespo, Caniggia și Almeyda, Batistuta și Ayala, Ruggeri și Troglio, Salas și Mascherano, Ortega și D”Alessandro, Higuain și Cambiasso, Solari și Radamel Falcao, Aimar și Buonanotte, plus alte zeci și zeci. E o listă care mustește de talent și pare gata de explozie în orice secundă. Împodobită așa, vitrina spune povestea unui succes aparent fără hotar și sfârșit: succesul obținut din logodna banilor cu valoarea.

Miercurea trecută, ProSport a publicat o fotografie care ar merita un premiu. În ea, un Vasile Avram preocupat își deschidea brațele pentru primirea la sân (la sânul lui Avram, firește) a unui Marius Avram confuz și doborât de efort.

„Hai, măi băieți, ce Dumnezeu, ne facem de băcănie în halul ăsta?” Discuția despre demnitatea din sportul nostru poate începe de la aceste vorbe aruncate de Vasile Stângă handbaliștilor români într-un time-out de oblojire a spinărilor. Ce reproșa, de fapt, Vasile Stângă? Nu dezmembrarea naționalei, ci caracterul public al episodului. Dacă meciul cu Spania s-ar fi jucat fără martori, lucrurile ar fi devenit pasabile. Ce înseamnă asta? Că recursul la demnitate este prefăcut. De ce? Fiindcă referirea vizează doar conturul, coaja, exteriorul. Vasile Stângă nu suflă o vorbă despre rostul lăuntric al demnității, despre blindajul pe care ea ar trebui, într-o lume ideală, să-l ofere fiecăruia dintre noi. De aici, pasul următor: demnitatea e terfelită și prost înțeleasă. Sportul românesc nu prea știe s-o definească și cum să se raporteze la ea. Ies aici la iveală carențe de lexic, dar și de caracter. Confuzia planurilor și a sensurilor pune destui oameni fără demnitate în situația de-a fi ahtiați după demnități.

Cuvintele seamănă, lumile pe care le descriu diferă. Gesta pierde o literă și devine gest. Gesta versifică eroismul cavalerilor medievali, gestul deschide ușa spre sentiment. „Cântecul lui Roland”, cea mai învolburată gestă din literatura Franței, vorbește în decasilabe sau alexandrini despre pasiune și onoare. Despre prietenie și sacrificiu.

Când spui „Nobel”, te gândești la cărți. Mai precis, la premierea celor care le-au scris și la urcarea lor în Pantheonul literaturii.

De multe ori e greu să te ridici la înălțimea unei culori. Chiar și în zilele când ți se pare c-o faci, există exigențe care depășesc meciul și etapa. Iar trădarea unei culori seamănă cu abandonarea unui drapel de luptă.

Adlai E. Stevenson, fost candidat la președinția Americii de trei ori, a spus cândva despre editori că sunt „acei oameni care despart grâul de neghină și apoi publică neghina”.

„Amintiți-vă de arbitrul din meciul tur. Nu l-am mai văzut de-atunci. Sper să se-ntâmple la fel și cu arbitrul de azi, deși mă-ndoiesc.” Cuvinte dure, obidite și corecte. Proprietar: Petre Grigoraș, antrenor buzunărit de două ori în fața aceleiași echipe. Citatul din Grigoraș e un memento util. El evocă o altă figură a banditismului din arbitraj, pe Mugurel Drăgănescu, omul care a stat astă-toamnă cu jungherul la gâtul Pandurilor în Giulești și a decis eliminarea Ceahlăului în Cupă în meciul cu Dinamo. Prins cu o crescătorie de mâțe-n sac, Drăgănescu a fost – în sfârșit – evacuat. La fel ar trebui să se întâmple și cu arbitrul care a condus duminică Pandurii – Rapid. Din acest unghi, nădejdea lui Grigoraș e justificată. Augustus Constantin are un palmares de recidive care impune scoaterea lui din fenomen. Cocoloșit pe vremea când tatăl lui era șeful arbitrilor, lăsat să arbitreze deși picase la testele fizice, tratat cu indulgența pe care o merită urgisiții sorții, nu hoțomanii cu repetiție, omul acesta trebuie rebotezat rapid. Sau, dacă preferați, Rapid. Micul Constantin are o măreție a prenumelui care-i șade rău. Când te cheamă ca pe împărați, n-ai voie să te comporți ca servitorii. Adevăratul nume al arbitrului de la Pandurii-Jiul s-ar cuveni să fie Dezgustus, nu Augustus.

Sevilla. Ce splendoare de oraș, ce arhitectură fascinantă, ce temperatură a vieții! Frumusețea te-neacă la tot pasul, din Plaza Virgen de los Reyes la Real de Alcázar și de la Plaza de España la Torre del Oro. Sevilla. Câtă grație andaluză pe malurile Guadalquivirului, cât foșnet în Parque de los Príncipes, câtă imaginație pe Isla Mágica! Plimbarea pe străzi, popasul pe Podul Alamillo, fotografiile cu Giralda sau cu rotunjimea tandră a clădirii Adriática – toate vorbesc despre o lume clădită din orgoliu, memorie bine conservată și triumf al îndrăznelii. Când ajungi pe Estadio Ramón Sánchez Pizjuán, bucuria dă în clocot. Ți se pare că nimic nu mai poate stăvili orgasmul minții. Publicul cântă, păsări roșii de postav fâlfâie din mii de aripi, puștani, femei, mustăcioși asudați și bătrâni încă energici compun, umăr la umăr, mărturia mișcătoare a ceea ce înseamnă un „ejemplo de sevillanía”.

Poți să ai un campionat bun și arbitri slabi? Dacă ești Anglia, poți. Poți să ai un campionat bun și arbitri incorecți? Dacă ești Italia, poți.

O sugestie: să nu ne lăsăm narcotizați de ideea că luxemburghezii sunt doar niște burghezi de lux. Sunt mult mai mult de-atât. Dețin arta deghizării subtile și dispun de o perfidie care face din Iago un om de o franchețe izbitoare. Simulează diletantismul, doar-doar și-or convinge adversarul să-și trimită vigilența la culcare. Se legitimează cu bună știință la echipe de care n-au auzit nici fondatorii lor, mizând mișelește pe neatenția partenerilor de întrecere. Dacă-i cauți, îi vezi risipiți care pe la Differdange 03, care pe la Etzella Etterbrück, care pe la Kongsvinger. Ca să nu mai spun că, de la o vreme încoace, își găsesc noi locuri unde stau la pândă cu o răbdare asiatică: Fola Esch, 72 Erpeldange, Swift Esperange, Progrès Niedercom.

„Generații secate se sting, / Tinerii râd către stelele reci, / Cine-și va pierde credința-n izbândă / Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?”

Tinerimea de acum trei-patru decenii îngâna cu ochii duși strofa aceasta, mestecând lacrimi și nădejdi. Era vară în sufletul romanticilor de la cenaclu, toamnă afară, iarnă în vocea Andei Călugăreanu și revoltă în mintea lui Labiș. Era vremea lui „Noi, nu!”, parola frondeurilor și legământul celor agasați de convenții. Era 1977, anul cu două cutremure: cel din martie și cel de pe stadionul Ghencea. Era un noiembrie în care, fără să spună versuri, o nouă generație se pregătea de stingere. Deși n-ai fi zis, după cum începuse totul. Pe mișcătoarele poteci ale calificării, Vigu prinsese în minutul 3 un șut care destrămase idilele arahnide din vinclul lui Borota. Pastelul succesului prindea contur. Argentina era aproape. Mâna destinului alungase pasărea cu clonț de rubin, obsesia mortuară a poetului care văzuse moartea căprioarei. „Noi, da!”, tălăzuia mulțimea, la gândul întâlnirii de peste vară cu Luque, Bettega, Dirceu sau Pezzey. „Noi, da!”, scandau în peluză puștanii care în noaptea trecută murmuraseră „Noi, nu!” cu privirea fixată asupra corzilor de chitară ciupite de Anda.

L-am boscorodit cu osârdie, măcinat de grija pe care-o simt de obicei în fața talentului: aceea ca posesorul lui să nu-și devină sieși dușman.

Arheologii și istoricii vor bombăni ultragiați. Ce titlu e ăsta? Și cât de străină trebuie să-ți fie mitologia ca să faci o asemenea gafă? Înaripata Nike e tocmai opusul înfrângerii. La Luvru sau în ruinele din Efes, vigoarea ei sculpturală respiră izbândă prin fiecare centimetru de piatră. Nike înseamnă victorie, la fel cum Einstein înseamnă geniu, iar Marcel Răducanu dribling. Cine încurcă borcanele culturii trebuie trimis la reciclare. Să nu ne pripim, totuși. Să urcăm în timp și să coborâm pe trupul statuii. Să lăsăm evantaiul aripilor care flanchează torsul fără cap și să pornim în jos, spre augustele picioare ale zeiței. Vom constata că, în timpul incursiunii, decorul se schimbă. Degetele cu nisip în crăpături nu mai sunt linse de soare, ci s-au ascuns într-o pereche de încălțări fermecate. Ne frecăm la ochi. Am trecut din arta antică în pantofăria contemporană și de la Samothrace la Paris. E tot vară, tot zăpușeală și tot un turnir al zeilor. Numai că unul dintre zei e bolnav și n-are voie s-o spună. Trebuie să simuleze forța și să alerge spre victorie având legate de glezne ghiulelele înfrângerii.

E acolo, pe bancă, gata să îmbărbăteze, să bată pe umăr sau să sufle un pont. Nu vine la interviuri. Și-a trăit gloria și știe că acum e timpul celorlalți. Uneori un zâmbet îi luminează obrazul, alteori pune stavilă tristeții. Din când în când, îl fulgeră o idee de care s-ar descotorosi dacă ar ști cum: oamenii buni sunt vulnerabili. Plămada de soi nu garantează un destin astral. Viața e câteodată o damă perversă, care-i răspunde omului cumsecade cu șicane, mofturi și cumpene. Uite-așa, fără explicații și fandări filozofice. Faci bine și te trezești tratat rău. Pur și simplu.

A fost unul dintre fotbaliștii profund serioși ai anilor nouăzeci. A jucat unde i s-a cerut și a ales mereu rolul furnicii din balada lui La Fontaine. A robotit mai mult decât a sedus, transformându-se în reazem al fanteziștilor care puteau broda nestingherit. Și-a jucat cărțile la vedere și nu s-a priceput să trișeze. A greșit uneori și a câștigat mai puțin decât ar fi fost corect. Faptul că n-a lăsat ochii în jos și că s-a ridicat după toate croșeele vieții l-a îndreptățit să spere că, la un moment dat, soarele va sparge cortina de nori.

Vânătoarea e un sport nobil. Afirmația, gata să zboare de pe buzele multor sadici sangvinari, e perfect adevărată, cu excepția ultimelor două cuvinte. Știam că sportul presupune fair-play și că noblețea nu se învață în abator. Or, în „Balcul deșertăciunilor”, romanul la care Ion Țiriac trudește cu cerneală roșie de șase ani încoace, totul ține de tehnologia de masacrare. Procesul e simplu și implacabil. Cineva deține toate atuurile, altcineva își dobândește dreptul de-a sfârși împușcat. Unul omoară, celălalt moare. Oaspeții lui Ion Țiriac execută cu sânge-rece animale prin vinele cărora curge sânge cald. Încă nu le-a dat prin cap să aducă o mitralieră, dar poate că va veni și ziua aceea. Deocamdată, victimele sunt aliniate pentru fotografiere în fața călăilor mulțumiți de felul cum au simulat bărbăția. Ce farsă lugubră! Un om care ucide o creatură fără apărare – și pe deasupra o face din plăcere – e la fel de viril ca o lamă de chewing-gum molfăită și scuipată pe jos.

Cu două decenii în urmă, minus câteva luni, un antrenor grăbea despărțirea lui Diego Maradona de Napoli. Butoiașul argentinian se rostogolea tot mai des de pe teren înainte de minutul 90, iar în locul lui intra, la fel de des, un tânăr urâțel foc și talentat așijderea. Numele tânărului? Gianfranco Zola. Numele antrenorului? Claudio Ranieri. Schimbarea nu trecea drept boicot împotriva unui zeu în viață, ci răspundea pur și simplu unei nevoi tactice. Ștafeta Maradona – Zola începuse, la drept vorbind, cu un an mai devreme, în mandatul lui Alberto Bigon, iar dublura zeului se achitase onorabil de rol: marcase două goluri și prelungise iluzia că sudul va râde mai departe de trufia lombardă și de orgoliul capitolin.

Povestea spune că un fotbalist român a auzit la un moment dat „Villarreal” și a înțeles „Vii la Real”. „Se non è vero, è ben trovato”, zic italienii despre aceste găselnițe. Confuzia fotbalistului nu miră, câtă vreme Real Madrid cheamă mai departe, ca o lampă indiferentă la suferința fluturilor pe care-i atrage. Sigur, în ultimii ani, „Visca Barça” se aude mai apăsat decât „Hala Madrid”. Balonul de Aur devine o afacere catalană, Barcelona pasează până uită de sine, ochii lui Guardiola sunt două mici fântâni incendiate. Barcelona impune moda și imprimă direcția fotbalului. Asta însă nu răpește nimic din farmecul Realului, din elocința celor care au predat fotbal castilian, fie ei Santamaria, Gento, Amancio, Breitner, Del Bosque, Santillana, Michel, Laudrup și Raul. Din 1920, de când regele Alfonso al XIII-lea a împroprietărit echipa cu numele de azi, Real a fost ecoul unui imperiu și iluzia perfecțiunii. Firește, Real n-a fost singura echipă care s-a visat Everest, numai că deocamdată palmaresul o blindează și-o ajută.

Sloganul „La Timișoara se iubește, nu se discută”, preluat cu sau fără copyright de la AS Roma, trebuie adaptat vremurilor. Formula optimă pare a fi „La Timișoara se iubește și se discută, dar nu se joacă fotbal”. FC Timișoara trăiește în captivitatea propriilor idei false. Una dintre ele e invincibilitatea din campionat, care ar dovedi, vezi Doamne, valoare și constanță. Nimic mai neadevărat. Admițând prin absurd că o echipă ar încheia campionatul cu 34 de egaluri din tot atâtea meciuri, ea ar fi tot neînvinsă, însă ar ocupa la final – ghinion! – locul 13.

La fiecare meci în deplasare, Cristiano Ronaldo testează ceva: unanimitatea urii. Și la fiecare test rezultatul arată la fel: ura e acolo, pregătită să urle, să învăluie, să sufoce, să asurzească. Indiferent dacă joacă la Xerez, Bilbao sau Alicante, Ronaldo driblează sub un cer de huiduieli. De fapt, s-a schimbat decorul și a rămas sentimentul. Ronaldo a fost la fel de detestat și în Anglia, când apărea sub comanda lui Ferguson pe terenurile lui West Ham, Charlton Athletic sau Newcastle. Genul proxim al antipatiei a avut mereu aceleași culori. Diferența specifică a dat-o galeria lui Manchester United, după ce, la Cupa Mondială din 2006, Ronaldo a provocat eliminarea lui Rooney (coleg cu el la echipa de club) în sfertul de finală Portugalia – Anglia și a făcut apoi cu ochiul spre banca portugheză. Rapsodia urii a urcat spre acute, care au aprins și mediul virtual din Anglia, făcând posibilă nașterea unui site numit „I hate Ronaldo”, a unei campanii de ventilare a resentimentelor și a unei lozinci fără echivoc: „Throw a dart in the tart” („Străpungeți târfa cu săgeți”).