În privința celui mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor – doar au văzut la lucru atâtea generații -, cei trei cred că „fiecare generație e cu liderul ei. De afară, ne place acum foarte tare Messi. Iar de la noi – și toți trei sunt de acord cu asta -, au fost mai întâi Baratky și Bodola, apoi Petchovski, pe urmă a venit Ozon, apoi Dobrin (foto), care, dacă ar fi jucat în străinătate, nici nu s-ar mai fi auzit de Cruyff!, și, în sfârșit, Hagi. Mari de tot, cu toții”. Totuși, de dragul de a pune pe cineva pe primul loc, Jank Francisc decide în numele tuturor: „Baratky și Dobrin au fost cei mai mari!”.

Toți trei au aceeași vârstă: 82 de ani. Mișcările le sunt leneșe, își găsesc greu cuvintele, reflexele întârzie. Dar bucuria care li se citește în ochi, pentru că nu au fost, totuși, uitați după atâția și atâția ani, nu le-o poate lua nimeni. Ei sunt portarul Petru Fekete, extrema Ioan Lucaci și Francisc Jank, și el tot portar, singurii supraviețuitori ai campioanei României la fotbal în 1949, ICO Oradea. Club care, cu doar cinci ani mai devreme, reușise să câștige și campionatul Ungariei. CAO/ICO, desființată de comuniști în 1963, este singurul club din istorie care a reușit să ia titlul în cele două țări.

Cum pe vremea aceea nu existau recompense financiare pentru titlu, în 1949, când ICO a câștigat campionatul, oficialii echipei orădene le-au promis jucătorilor un turneu în Albania. „Eram în al nouălea cer”, povestește Lucaci. „Ce dacă era Albania, noi eram bucuroși și când ajungeam la București, darămite în Albania? Toate bune și frumoase, până când cei din conducerea partidului, de la București, au decis că nu putem părăsi țara. Fără a ni se da un motiv, dovadă că apoi altă echipă a plecat tot în Albania, în turneu. În schimb, dacă tot n-am mai putut pleca, oficialii noștri ne-au aranjat două meciuri amicale în Oltenia, unul la Craiova și altul la Drăgășani. Râdeam și noi între noi apoi, făcând haz de necaz, că Albania e, de fapt, Oltenia”.

Vorbește românește perfect, fără pic de accent, încât nici n-ai bănui că Șandor Kulcsar (dacă nu i-ai ști numele) este de etnie maghiară. Și din punct de vedere fizic stă bine, mai-mai că i-ai da dreptate când spune că ar mai fi putut juca încă doi ani peste cei 38 la care s-a retras în 2003, din campionatul Ungariei, unde a evoluat în ultimii 11 ani ai carierei.

Peste toate, fostul fotbalist Șandor Kulcsar are însă o poveste legată de numele defunctei Victoria București, fostul club al Miliției de pe vremea lui Ceaușescu. În vara lui 1988, FC Bihor câștiga Seria a III-a a Diviziei B și promova în „A”, având în vârful Kulcsar cel mai eficace atacant din tot „B”-ul, cu 23 de goluri marcate. Tânăr, talentat, rapid, a declanșat imediat vânătoarea pentru semnătura sa. „A fost ceva interes și din partea Stelei, și a lui Dinamo, însă doar la nivel de vorbe. Cel mai repede s-a mișcat Victoria, care, glumind puțin, aproape că m-a răpit de la Oradea”, povestește el.

Primul secretar al partidului i-a amenințat familia

„Imediat după ultimul meci, președintele nostru de atunci, Constantin Bigan, m-a luat deoparte și mi-a zis: «Fii atent, că te vrea Victoria. Mergem să ne întâlnim cu un emisar al lor». Când colo, emisarul, surpriză!, era șeful Miliției din Oradea. N-au fost amenințări, doar mi-a spus că oamenii de la București i-au trasat sarcină să mă contacteze și că ar fi bine să semnez pentru ei, că voi avea multe avantaje, chestii de-astea. Adevărul era că acolo chiar aveam șansa

La 73 de ani arată ca la cel mult 60. Distins, întotdeauna pus la patru ace – chiar și atunci când nu face un scop în sine din a arăta astfel -, Emeric Ienei rămâne unul dintre ultimii domni din fotbalul românesc. Apariția sa pe una dintre terasele din centrul Oradei, unde se poartă discuția, face ca toți clienții și trecătorii, dar toți!, să-și întoarcă măcar pentru o clipă privirea către el. A trecut mai puțin de o săptămână de la ultima despărțire de Steaua, iar acest lucru se simte în vocea unuia dintre cei mai importanți oameni din istoria fotbalului românesc.

Domnule Ienei, nici n-ați apucat bine să deveniți președinte al Stelei, că ați și plecat. Totuși, cunoscându-l pe Gigi Becali, pe undeva nu vă așteptați să se rupă repede căruța?
Ca să fiu sincer, eu am mizat pe prietenia lui Piți cu Becali. Am crezut că se vor înțelege, că Piți va reuși să-l potolească pe patron, dar n-a fost așa. Adevărul este că eu l-am întrebat pe Piți, când am venit, dacă a semnat contractul, iar el mi-a zis: „Încă nu, nea Imi, întâi vreau să-i cer niște clauze, să fiu sigur că nu se mai bagă”.

„N-am vorbit mult cu Gigi, că și așa mă enervează”

Dumneavoastră sunteți perceput ca un om de teren, v-ați fi descurcat cu munca de birou, ca președinte?
M-aș fi descurcat cu siguranță, nu uitați că am fost și secretar de stat în MTS! Dacă ești președinte, nu trebuie să faci tu tot, există colaboratori care să se ocupe, eu aș fi fost mai degrabă cu organizarea. La fel a fost și la MTS. Acolo l-am che

A jucat cinci ani la Steaua, suficient pentru a intra pentru totdeauna în sufletul suporterilor. La genul de fotbalist care a fost Damian Militaru, gata să bage și capul în crampoanele adversarului, nici n‑avea cum să fie altfel. Iar golurile sale de la Istanbul, cu Fenerbahce, sau de la Lisabona, cu Benfica, sunt povestite și astăzi de fanii roș-albaștrilor.

S-a retras la aproape 40 de ani, din tricoul Jiului Petroșani, culmea, tocmai într-un meci cu Steaua. „Așa a fost să fie, în ultima etapă a sezonului 2006-2007, să mă retrag după un meci între echipa care m-a lansat în fotbalul mare și cea la care am cunoscut gloria”, rememorează el ziua aceea în care 10.000 de oameni, deopotrivă petroșăneni și steliști, l-au aplaudat în picioare.

A avut un magazin alimentar

Acum este antrenor secund la Jiul, unde mai are și o grupă de copii. Banii nu sunt deloc mulți, dar a știut să se descurce, așa cum o făcea și pe teren. „Mai am ceva și în bancă, doar n-am jucat degeaba atâția ani la Steaua, am mai luat un apartament cu un preț, l-am aranjat un pic, după care l-am dat cu mai mult… . Am încercat și ceva afaceri, dar fără succes deocamdată. Deschisesem un magazin alimentar în Petroșani, însă l-am închis, mai mult pierdeam. Am avut și niște tractoare, la țară, la socru-meu, la Valea Dâljii, lângă Hațeg, e pământ mult acolo, care trebuie lucrat. Din păcate, n-a prea ieșit cum voiam eu. Acum, mă gândesc serios să fac o fermă de creștere a animalelor, tot la Valea Dâljii. Zona este ex

Mașina era răsturnată cu roțile în sus, iar el zăcea într-o stare de semiinconștiență. Capul îl durea îngrozitor, nu putea să deschidă gura, doar ochii și-i mai mișca, și așa a reușit să vadă împrăștiate prin toată mașina invitațiile la nuntă cu care plecase spre Vatra Dornei, să le ducă prietenilor. Invitațiile la nunta lui. Apoi a leșinat din nou.

Toni Sedecaru este imaginea perfectă a fotbalistului talentat, care nu doar că și-a cam bătut singur joc de viața și de cariera sa, dar căruia și soarta i-a mai dat câte un brânci atunci când credea că a ieșit, în sfârșit, la mal. A ajuns la Steaua, de la Jiul, la 23 de ani, imediat după Revoluție. Titular de la primul meci, lău

Abia ce ieși din Defileul Jiului, și Petroșaniul te izbește cu același aer și aceeași senzație de vechi dintotdeauna. Timpul parcă a încremenit aici. Ba nu, parcă nu totul e la fel ca acum 15 ani, pe vremea lui Miron Cozma, de exemplu. Sunt mai multe baruri și sunt mult mai puțini mineri. În schimb, a dispărut fotbalul de performanță. Și la Petroșani, și în mai toate orașele de pe Valea Jiului.

Înainte de Revoluție, când spuneai Valea Jiului, spuneai în primul rând cărbune și fotbal. Aproape fiecare mină din Vale avea echipa sa. Și ce echipe! Jiul Petroșani era în prima divizie, AS Paroșeni și Minerul Lupeni în a doua, plus o puzderie de formații de Liga a III-a, precum Minerul Știința Vulcan, Minerul Uricani, Jiul Petrila, Minerul Aninoasa și Lonea. În plus, fiecare sat sau sătuleț avea echipă în campionatul județean.

Raiul pe pământ pentru fotbaliști

Banii veneau de la mine. În anii 70, un fotbalist de la Jiul – angajat, evident, în mină – câștiga din salariu undeva la 7.000 – 8.000 de lei lunar, asta însemnând cam patru salarii medii la acea vreme. Cu prime cu tot, erau luni în care lua și 15.000 de lei, o adevărată avere pentru vremurile acelea. Mult peste ce se câștiga la Steaua și la Dinamo. Banii atrăgeau fotbaliști unul și unul. Mulțescu, Dumitrache, Rozsnay, Cavai, Stoichiță, Augustin, Bădin, Ciupitu sunt doar câteva dintre numele importante care au trecut pe la Jiul. Până și un jucător de la Divizia C băga în buzunar 7.000 – 8.000 de lei pe lună, cu tot cu prime!

La început a fost „nebunul ăla”, apoi s-a trecut la „omul chiar știe ce face”, pentru ca, în final, toți – jucători, tehnicieni și ziariști, mai ales ultimii – să admită că „e genial”! Viorel Mateianu este acum o legendă. Lumea fotbalului recunoaște, în unanimitate, că a contribuit enorm la dezvoltarea jocului la finele anilor 70 prin felul în care a pus în practică proiectul cunoscut drept „fenomenul Baia Mare”. Și nu numai atât. Printre discipolii lui Mateianu se numără nimeni altul decât Mircea Lucescu, cel care, la începuturile carierei, n-a ezitat să „fure” meserie de la Viorel. În acei ani însă, omul nu exista în afara sistemului. Iar pe Mateianu, ideea de a revoluționa fotbalul pe cont propriu avea să-l ducă la pierzanie. În loc să cunoască binemeritata glorie, acest geniu avea să sfârșească marginalizat, acuzat de tentativă de lovitură de stat și exclus din circuit. ProSport vă prezintă în continuare povestea tristă a omului căruia i s-a răpit dreptul de a deveni cel mai mare antrenor din istoria României.

Undeva, în zona veche a cartierului Pajura. Blocul e destul de „obosit”, pare să aibă 50 de ani. La fel și apartamentele: stilul acela vechi, sovietic, cu camere mici și răcoroase. Într-un astfel de apartament, la parter, locuiește alături de fiica sa, Rodica, primul antrenor emerit din fotbalul românesc, Ion Costea, cel care a slujit clubul Rapid peste 70 de ani ca jucător, antrenor și, spre final, chiar ca vânzător de bilete. Asta numai de dragul de a fi acolo, în Giuleștiul pe care l-a iubit atât de mult.

Nea Costea, așa cum îi spune toată lumea, a împlinit 98 de ani pe 30 aprilie. Acum își petrece mai toată ziua în pat. Nu e bolnav – „Ia doar un medicament pentru ochi, dar asta o face de câteva zeci de ani. Obosește însă repede, chiar și când merge prin casă. Pe afară nu l-am mai scos de peste o lună, mi-e frică să nu răcească”, intervine fiica, și ea în vârstă de 70 de ani, singura ființă care i-a mai rămas pe lume -, iar mintea și spiritul îi sunt pline de viață la această etate. Chiar se mândrește cu faptul că „sunt singurul care mai trăiește din perioada acelei finale cu Ferencvaros, care nu s-a jucat niciodată…”. După trei cuvinte schimbate, gândurile îi fug deja la fotbal, la amintiri.

„Haide, stânga… așa, acum dreapta…garda sus… ai grijă la ficat… da, lovește, lovește, așa”. Indicațiile antrenorului Gheorghe Vlad către puștiul de 15 ani cu care lucrează la mănuși răsună în sala de box de la Clubul Sportiv Muscelul. Pasiune încă are, în ciuda celor peste 30 de ani de antrenorat pe care îi duce în spate. Din păcate, nu mai are materialul uman cu care să lucreze.

Doar vreo 15 ani au trecut de când Brașov era – exceptând Bucureștiul – orașul din România cu cele mai multe echipe în primele două ligi fotbalistice. FC Brașov, Tractorul, Metrom, ICIM și chiar Precizia Săcele (aceasta fiind o localitate lipită de Brașov) erau formații temute de oricare dintre adversarele din campionat.
În orașul de la poalele Tâmpei mai este azi o echipă în prima divizie (aceeași FC Brașov) și trei echipe de județ, adică în Liga a IV-a: SCM Brașov (club finanțat de primărie), Forex și Rapid CFR. E adevărat, mai e Unirea Tărlungeni în Liga a III-a, dar comuna este la vreo 15 kilometri de Brașov.

Culmea, în oraș încă mai există destule baze și stadioane, dintre care unele, puțin cosmetizate, pot fi aduse la standarde de competiție. Numai că n-are cine s-o facă și, mai ales, pentru cine! Cum s-a ajuns la această situație în egală măsură paradoxală și catastrofală? Paul Enache, unul dintre antrenorii care au prestat activ în fotbalul brașovean în ultimii 30 de ani, are niște explicații. Pe scurt, în Brașov s-au împletit nefericit condițiile politice, economice și sociale, toate trăgând în jos sportul.

Au dispărut întreprinderile de stat, a dispărut și fotbalul
„În primul rând, schimbarea regimului politic a dat fotbalul peste cap. Or fi avut comuniștii bubele lor, dar fotbalul era sprijinit peste tot. Fiecare întreprindere avea echipă. După 1990, când au dispărut întreprinderile, au dispărut și echipele. Iar alte întreprinderi și fabrici, care n-au dat falime

Rezultatele modeste ale sportivilor români la Olimpiada de la Vancouver, unde am obținut un singur loc 10, la ștafeta de schi 4×6 kilometri feminin, n-aveau cum să rămână fără ecou printre foștii performeri ai sporturilor de iarnă. Mihaela Dascălu și Ion Panțuru au vorbit deschis pentru ProSport despre motivele pentru care performanțele scad de la an la an.

Mihaela Dascălu este acum directoare la CSM Brașov. Vremurile când fosta patinatoare de viteză termina pe locul 6 la Olimpiada de la Albertville, în 1992, sunt departe. Se întristează când își amintește cât de jos au coborât performanțele în sporturile de iarnă – „Practic, aproape că nu mai contăm la nivel internațional. E o mare realizare dacă ajungem să fim în primii zece la vreo disciplină!”.

Mașina gonește pe ruta Pitești – Slatina, cu destinația Scornicești. Timp în care cei doi foști coechipieri din echipa FC Olt (cândva mândria localității natale a „conducătorului iubit”), fundașul Aurel Mincu și portarul Ion Anghel, dau frâu liber amintirilor și poveștilor.

„Am trăit toată istoria echipei ăsteia”, spune Anghel. Începând cu celebrul meci de promovare din „C” în „B”, cu Electrodul Slatina, „acel 18-0 când adversarii au fost adunați inclusiv de pe la nunți”.
Și poveștile din „B”, unde Scorniceștiul n-a zăbovit decât un an, sunt savuroase. Anghel rememorează o partidă cu Rapid, în Giulești: „A fost arhiplin stadionul, lumea din București era curioasă să ne vadă. Ne-au bătut cu 2-0 pe final, au dat Rontea și Șutru, iar publicul cânta «Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp» și îl înjura pe Ceaușescu!”.

Mincu își amintește și el un meci cu Metalul București, în „B”: „Jucam acasă, pe stadionul vechi, ăla din fier, de făceai patru vapoare numai cu tabla care era băgată la tribuna întâi! A fost 0-0 până în minutul 80, când ne‑au dat gol din cea mai corectă fază cu putință. Punem noi mingea la centru, dar Mitică Dragomir, președintele nostru, care vedea meciul de pe un scăunel așezat lângă tușă, în spatele asistentului, mă cheamă și îmi spune: «Du-te la central și spune-i că a fost ofsaid la prima fază, înainte de centrare!». Arbitrul atât aștepta, s-a dus la asistent, ăla îi spune că a fost ofsaid, gol anulat! În semn de protest, cei de la Metalul s-au întors cu spate

Mă uit la omul din fața mea și nu-mi vine să cred că el este Emil Bărbulescu! Pe scurt, pentru necunoscători, fostul șef al Miliției și al Securității județului Olt înainte de Revoluție, nepotul lui Nicolae Ceaușescu și omul care, din 1987 și până la finele lui 1989, s-a ocupat efectiv de echipa din localitatea dictatorului, FC Olt Scornicești.

Bărbulescu a condus însă FC Olt nu ca și conducător efectiv, ca președinte, ci mai degrabă ca un patron în accepțiunea de astăzi. Mă așteptam la un tip dur, dar de unde! Totul la el, începând de la ținută – un trening

O rezervă de spital, la Colentina, nu mai mare de 10 metri pătrați. Unul dintre paturi este ocupat de un bărbat între două vârste, cu piciorul stâng amputat la câțiva centimetri sub genunchi. Viața de după fotbal n-a fost tocmai ușoară pentru Viorel Turcu, omul cu peste 250 de meciuri în Divizia A și cu două titluri de campion în palmares, cucerite cu FC Argeș și cu Dinamo.

Totul a început în urmă cu aproape patru ani, de la un banal pas făcut greșit, care i-a provocat o fractură de calcaneu. Luni întregi de chin și doctori care nu înțelegeau de unde durerile care urcau în sus, pe picior. Într-un final deloc fericit, i s-a spus că piciorul stâng trebuie amputat urgent, altfel infecția urcă. Și i l-au tăiat de sub genunchi. Calvar înainte, calvar după.

La 63 de ani arată mult mai bine decât te-ai fi așteptat ascultând toate poveștile despre aventurile sale de pahar. „Mi-a plăcut viața, să beau, să iubesc, să mă distrez, tot ce înseamnă ea. N-am niciun regret din punctul ăsta de vedere”, spune Narcis Coman, fost internațional român, cândva desemnat cel mai bun jucător al anului, acum retras acasă, la Giurgiu.

Coman a prins anii boemi ai fotbalului românesc, anii 60 și 70, când, spun cei care au trăit acele vremuri, România rivaliza la număr de talente fotbalistice cu Brazilia! Ani în care fotbalul se împletea obligatoriu – pentru mulți dintre ei – cu plăcerile vieții.

„Rossonerri suntem noi,
Și suntem mai buni ca voi,
Rossonerri ne numim,
Pe Metalul o iubim”.

Cine nu-și mai amintește refrenul galeriei din Valea Domanului, de acum un deceniu? Când stadionul era arhiplin la fiecare meci al CSM-ului de pe teren propriu în prima ligă, iar cu două ore înaintea partidei toate căile de acces către stadion erau blocate.
Vremurile alea au trecut. A urmat, la începutul acestui deceniu, retrogradarea în liga secundă. Apoi, potopul! După spusele oamenilor locului, dezastrul a început odată cu venirea lui Dinel Staicu, în 2001. Zvonurile care circulă prin Reșița spun că oamenii din conducerea Combinatului Siderurgic nu ar fi acceptat să se ocupe Staicu de sistemul hidroenergetic al combinatului și de aceea și-a luat mai mulți jucători la Craiova, iar echipa, care era constituită ca societate comercială, a fost desființată. Asta se întâmpla patru ani mai târziu.

Stadionul e undeva, pe deal. Ca să ajungi din oraș până acolo, urci vreo 300-400 de metri. Asta, pe jos, pentru că, dacă mergi cu mașina, drumul e și mai lung. E atât de îngust, încât nu încape decât un vehicul. La dreapta – prăpastie, la stânga – pădure. Așa era pe vremuri, așa e și în prezent la Anina, locul unde Ion Crăciunescu, fost mare arbitru, acum favorit la un post în noul Guvern al României, a văzut moartea cu ochii acum 29 de ani.

În decembrie 2009, Minerul Anina este doar o echipă anonimă de Divizia D. Jucătorii evolueză de plăcere, antrenorii prestează la fel, bani nu mai sunt de când s-a închis definitiv combinatul minier, în 2006. De fapt, cam de atunci aproape că a murit și orașul. La momentul întâmplării n

Căpitanul Aninei la acel meci, Viorel Șchiopu, dezvăluie tentativa de corupție a clubului condus de Romică Pașcu.Viorel Șchiopu, antrenorul Minerului Anina de azi, a fost, în acel celebru meci, căpitanul echipei-gazdă. Își amintește evenimentele de acum 29 de ani de parcă s-ar fi petrecut ieri: „Arbitrii au venit chitiți să ne facă, ce să mai! Mițaru n-a greșit, dar ceilalți doi au făcut-o lată. Crăciunescu ne-a dat om afară în minutul 10, apoi, recunosc, l-am înjurat non-stop până la faza golului pe care ni l-a anulat, prin minutul optzeci și ceva. Nici vorbă de ofsaid, a fost un șut de la mare distanță! Abia atunci, după alte injurii, m-a dat afară și ne-a lăsat în nouă oameni. Era 1-1 la momentul acela și așa s-a și terminat. Sunt sigur că bihorenii «au luat» arbitrii, pentru că au încercat să aranjeze cu noi și n-a mers. În săptămâna premergătoare meciului a venit un conducător de la ei la mine – nu Pașcu, altul! – și mi-a oferit 30.000 de lei să ne dăm la o parte. Am refuzat eu, or fi refuzat și alții și atunci or fi dat la arbitri. La noi nu mergea cu trântitul, că ne omorau minerii. Ei știau una și bună, că trebuie să dăm gol. Păi ce, mergea cu pase laterale sau înapoi? Niciodată! Ne fluierau și ne huiduiau de nu ne vedeam. Numai înainte, ca la mină!”.

Băieții buni ieșeau pe poartă, băieții răi, pe la depozitul de dinamită
Antonio Feneșin abia venise de două luni la Anina, ca inginer stagiar, după ce absolvise facultatea la Cluj. „Am fost printre spectatorii acelei pa

Când spui Curtea de Argeș, te gândești la prima capitală a Țării Românești, la Ana lui Manole și la Neagoe Basarab. Sau la cuvintele marelui filozof și eseist Petre Țuțea, care spunea că în această zonă se vorbește cea mai curată limbă românească.

În curând, însă, s-ar putea ca despre Curtea de Argeș să se vorbească la superlativ și din punct de vedere fotbalistic.

Orașul e același dintotdeauna, doar oamenii parcă sunt mai triști. Așa sunt de doi ani încoace, de când și-au pierdut simbolul. Țin minte că, de fiecare dată când treceam prin Pitești, mă gândeam că sunt în „orașul lui Dobrin”. Și nu numai eu făceam asta, ci toți cei care l-am văzut jucând pe marele fotbalist.

Între timp, Dobrin a părăsit această lume, mergând să-l încânte pe Cel de Sus cu fentele și cu driblingurile sale inegalabile, dar spiritul lui e încă viu aici, la Pitești.

Mormântul lui Dobrin, loc de pelerinaj

Un bloc vechi, undeva în apropierea Liceului „Spiru Haret”, din Capitală. La cât de încet se mișcă, cred că și liftul e la fel de vechi precum clădirea. E suficient să sun o dată și ușa apartamentului se deschide. În pragul ei, un domn venerabil, care răspunde la numele Angelo Niculescu. Are 88 de ani, dar este mai lucid și mai coerent decât mulți dintre actualii conducători ai fotbalului românesc. S-a retras de mult timp din activitate, însă a rămas omul care spune lucrurilor pe nume. Direct, fără ocolișuri și fără grija că ar putea deranja.

Vineri după-amiază, terenul Coresi, undeva în spatele Casei Presei Libere. Plouă de rupe, iar terenul, și așa cu o mulțime de denivelări, se umple rapid de bălți. La fluierul arbitrului, 11 puști îmbrăcați în tricouri bleu-albastre salută cele câteva zeci de spectatori. Se pregătesc de meciul cu FC Chitila, din Liga a IV-a.

Nu, nu este un meci de juniori, așa cum poate ai fi tentat să crezi la prima vedere, văzându-i pe acești copii. Este o partidă contând pentru campionatul de seniori al Municipiului București, Seria I, Liga a IV-a, fosta „Onoare”. Iar băieții îmbrăcați în bleu-albastru evoluează sub numele unei echipe care a făcut istorie în fotbalul românesc: Progresul!

Când spui Panciu, te gândești automat la vin și la podgorii. Pentru Ionică Serea, însă, Panciu înseamnă fotbal. Scos pe ușa din dos a arbitrajului astă-primăvară, după semifinala de Cupă dintre FC Vaslui și CFR Cluj, când a fost acuzat că nu le-a dat două penalty-uri moldovenilor, Ionică s-a dedicat echipei locale și încearcă să șteargă cu buretele perioada petrecută în arbitraj.
Serea nu vrea să vorbească despre ce a fost. „Gata, am uitat! Nu am niciun regret vizavi de ce s-a întâmplat. E un capitol șters din viața mea”, spune fostul arbitru atunci când reporterul încearcă să-i răscolească trecutul. „M-au mai căutat și alții, de la ziare, de la televiziuni, dar nu mai vreau să discut despre trecut”. Se lasă, totuși, într-un târziu, „dar după meci. Acum trebuie să pregătesc jocul ăsta”.

„De când m-am apucat de sportul ăsta, de când am intrat în poartă, mi-am dorit să ajung în Anglia. Acolo e fotbalul adevărat”, spune Mihai Gherasim. La 16 ani și jumătate, fiul lui Daniel Gherasim, fostul portar stelist din anii 90, are 1,84 metri la 16 ani și jumătate. Visul i s-a împlinit în vara acestui an, când a fost admis în Academia de juniori a celor de la Northampton Football Club, formație din liga a patra engleză.

400 de lire bursă lunară
Mihai este titular la grupa de 16 ani, dar se antrenează cu cei de la grupa de 18 ani. Spune că „față de România, unde am fost legitimat la Viitorul București, antrenamentele sunt infinit mai dificile. Exercițiile sunt dintre

Săgeata Stejaru este echipa din eșalonul secund a unei comunități aromâne care și-a propus ca, peste doi-trei ani, să dea piept cu Rapid și cu Steaua în Liga I

Prezentare wikipedia: satul Stejaru este o localitate în sud-estul județului Tulcea, cu o populație de 872 de locuitori. Comuna cu același nume mai cuprinde satele Mina Altîn Tepe, cu 796 de oameni și Vasile Alecsandri, cu 626 de locuitori. Aici trăiesc foarte mulți aromâni, membrii acestei comunități fiind alungați succesiv din Grecia, Epir și Cadrilater.

Căldură mare, monșer. E 11 dimineața, dar soarele deja arde. Prin oraș, puțină lume. Oamenii preferă răcoarea din casă. De când Combinatul Chimic – unul dintre cele mai mari din țară – și-a redus drastic producția și personalul, locuitorii din zonă nu prea mai au unde lucra. Făgărașul nu mai e ce-a fost odată, nu mai e orașul de pe vremea lui Mitică de la Ligă, care aici și-a început ascensiunea în fotbal.