Steaua e a doua oară consecutiv în primăvară, iar acesta e punctul de plecare și de sosire al oricărei discuții. Dincolo de această constatare cu iz de ipoteză, de concluzie și de demonstrație se află o seară cu emoții, un suspans mai clar decât arată scorul.
Dintr-o grupă în care defila și deja vedea ghioceii răsăriți, Steaua ne-a pus electrozii EKG-ului, făcându-ne să privim, minute bune în repriza a doua, când careul asediat al lui Tătărușanu, când căsuța de pe net unde veneau amănunte de la Stuttgart. Regizorul acesui thriller cu final fericit a fost arbitrul turc, care l-a dat afară pe Tănase pentru că așa a vrut el. În loc de penalty pentru noi am rămas în zece, iar Reghe a trebuit să ridice garduri de sârmă ghimpată, inclusiv cu punctul de sprijin Martinovici.
Toată lumea spune că ne-a izbăvit golul lui Rusescu, șutul acela ireal, cu mingea neînvârtindu-se în aer și poposind direct în poartă. Statisticienii scot fișele, esteții îl laudă pe Raul. Și pe bună dreptate. Dar cheia acestui meci, poate cheia întregii calificări, dar sigur cheia liniștirii noastre, a stat la Bourceanu. Cu câteva secunde înainte de gol, mingea era pierdută și danezii se pregăteau să vină iarăși peste noi. Atunci a apărut Bourceanu, cu mâinile pe iarbă și a câștigat din picioarele adversarului o minge imposibilă. Mingea care avea să ajungă la Rusescu, apoi în plasă și apoi în primăvară.
Bourceanu, el, inesteticul, el, mereu crispatul, el, despre care s-a spus că driblează prin alunecare, a dat o pasă de geniu din poziția sa preferată, alunecarea. A fost assist-ul scrâșnit al unei seri de suferință încheiată cu bucurie. Cu 24 de ore mai devreme, pe Old Trafford, bucuria se încheiase cu suferință.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER