Iubitorii de estetică și de fotbal în terenul advers vor spune că seara magică a lui Di Maria și devierile nefericite ale fundașilor lui Atletico au dus la acest 3-0 care dezumflă în Copa del Rey liderul neașteptat din Primera. În parte e adevărat. La al doilea gol Di Maria a lucrat cu exteriorul pentru exteriorul lui Jesse, o fază în care celelalte componente ale labei piciorului au folosit doar la sprijin, iar la al treilea gol șutul plin al lui Angel s-a lovit de devierea lui Miranda și l-a învins pe Courtois, un portar pe care Chelsea îl lasă pe Vicente Calderon doar pentru a nu cocli bronzul de pe statuia lui Cech.
Astea sunt datele problemei pentru esteți și doar pentru ei. Dacă le spui acestor iubitori de artă pentru artă că Realul și-a zdrobit concitadina rivală prin cinism, riști să ți se răspundă că ai luat-o razna. Ți se vor arăta date seci, posesie, șuturi și ți se va spune că meciul a fost de 3-0, dacă nu chiar de mai mult.
Acestor candizi iubitori de frumos li se cuvine o singură precizare. Realul, după ce a fost antrenat ani la rând de cinicul Mourinho a încăput pe mâna unuia și mai cinic. Și italian pe deasupra. Ancelotti, ca jucător la Milan, a fost cinicul și nesăratul locotenent al lui Gullit și Van Basten. Cine nu crede, să-l întrebe pe Hagi dacă în finala aceea cu 0-4 Ancelotti l-a lăsat să pună piciorul pe minge. Ca antrenor, tipul grizonat care cică s-ar iubi tainic c-o româncuță, e și mai cinic, chiar dacă pe contractul său scrie Real Madrid.
Urmăriți faza golului din minutul 75, care a pus de fapt capăt meciului. Înainte de reușita lui Di Maria e un corner al lui Atletico. Complet bătrânește, Ancelotti așază om la prima bară. Pe Modric.
Asta a fost soarta piticilor vreo patruzeci de ani din așa-zisa evoluție a fotbalului, să țină bara la cornere. Până acum câțiva ani, când tehnicienii planetei, eliberați de cutume, au ajuns la concluzia că acel om lipit de stălp pierde vremea acolo și au imaginat alte scheme defensive. Urmăriți marile echipe! Nimeni nu mai pune om la bară! E desuet, anacronic, lipsit de estetică. Ancelotti însă pune. Probabil că încă-i sună în urechi zbieretele profesorului său Arrigo Sacchi, care cum se dădea corner pentru adversari, cum răcnea un primooo pallloooo care se auzea până la ultimul nivel de la San Siro. Sacchi învățase și el de la Maldini-tatăl, poate chiar de la Nerreo Rocco, iar acel primo pallo însemna cam o treime din filosofia fotbalului italian. Încă o treime era marcajul, iar abia ultima treime amintea de oamenii de la mijloc în sus, de tricourile cu numere mai mari de 7 în accepțiune clasică.
Ei bine, la acel corner mingea s-a dus direct pe fruntea lui Gabi, iar mijlocașul lui Atleti a trimis-o într-o zonă de unde Casillas n-o putea scoate niciodată. Numai că acolo, pe colțul lung, era Modric, piticul anacronic pus de Ancelotti să ia în brațe stâlpul de metal. Croatul s-a dus în șpagat lângă bara de care tocmai se dezbrățișase, a scos mingea cu ultima sforțare, iar peste câteva zeci de secunde avea să vină golul în poarta cealaltă. 3-0 în loc de un 2-1 care ar fi dat o cu totul altă nuanță returului de pe Calderon.
N-a fost doar o poveste și nici doar o întâmplare. A fost o realitate, o regulă care și-a demonstrat eficiența și pragmatismul într-o lume a fotbalului care respinge de multe ori clasicul de amorul artei. Italienii ca Ancelotti au timp de artă doar când se duc într-o plimbare de weekend la Firenze. În rest au obiceiul de-a câștiga enervant, cu metodele lor mirosind a naftalină. Dar un gol al lui Atletico în acel moment critic a ce-ar fi mirosit?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER