Chiar așa, pe cine deranjează renta lui Mircea Sandu?

În niciun caz pe Mircea Sandu. Nimeni, nicio persoană de pe lumea asta n-are cum să fie deranjată atunci când primește bani. Oricât de mult ai avea, tot ar mai fi nevoie! Banii au defectul de a nu fi niciodată prea mulți și doar în rare cazuri suficienți. În rest, ei sunt, prin definiție, puțini.

După 24 de ani de domnie, 5.000 de euro pe lună rentă viageră. Pentru un om care în toți anii cât a stat în biroul numărul unu a avut un salariu mare, mult mai mare decât media pe economie și sensibil mai mare cu media unui jucător din prima divizie. Corespunzător cu anii munciți și cu salariul, aprobat, firește, de Comitetul Executiv, Mircea Sandu va primi o pensie frumoasă de la stat, cam la nivelul unui general al Armatei. Plus renta, care vine de la Federație, nu de la stat.

Problema nu e dacă această rentă deranjează pe cineva, ci dacă fotbalul și Federația își permit o asemenea plată. Dacă aprobă Comitetul Executiv, înseamnă că FRF își permite suma, iar Mircea Sandu, ca orice conducător democratic, se supune disciplinat hotărârilor la fel de democratice ale Executivului.

Deși scopul acestor rânduri nu e de a-i face o contabilitate personală lui Mircea Sandu, trebuie totuși observat că șeful peren al fotbalului românesc, aflat de ani buni în structurile internaționale, va primi o rentă și de la UEFA, ceva mai mare chiar decât cea de la FRF. Care, adăugată pensiei, îl va transforma pe cel numit admirativ de prieteni Nașul, într-un asistat de lux, care stând acasă cu nepoțeii în brațe va primi într-o lună peste o jumătate de miliard de lei vechi. Probabil că niciun pensionar din România, indiferent de Regia de stat sau de Departamentul unde a lucrat, nu visează la o asemenea stipendie.
De aici încolo problema se separă în două direcții.
 
Prima e aceea dacă FRF și-a rezolvat toate cheltuielile de primă urgență (juniori, copii, centre de pregătire, arbitraj, loturi naționale) încât își permite să-și cinstească șeful cu o asemenea ofrandă.

 A doua, dacă Mircea Sandu însuși e dispus să  primească acest premiu de bătrânețe. Pare-se că este, invocând peste o jumătate de secol de activitate în domeniu, de la juniorul dădăcit de nea Traian Tomescu, până la abonatul de la Business Class al avioanelor către Elveția. Dar, ca și Mircea Sandu, fotbalul mai are și alți combatanți cu o jumătate de veac de trudă, cu sute de meciuri în prima divizie, cu zeci de apariții în echipa națională, a căror bătrânețe înseamnă boală și lipsă. Oricând această sumă ar putea fi împărțită unor foste glorii aflate la strîmtoare, pentru care o sută sau două sute de euro pe lună ar însemna achitarea medicamentelor sau a facturii la gaze.

Spre deosebire de aceștia, Mircea Sandu a fost, fără îndoială, mai întreprinzător, mai inteligent și mai inspirat. Dar trebuie s-o recunoască măcar pentru sine că a fost și mult mai norocos.