Dacă Dudu Georgescu ia la pas Calea Victoriei la o oră de vârf, s-ar putea să-l recunoască vreo câțiva trecători. E discret, e îmbrăcat normal și cu ochelarii pe care și i-a pus după ce s-a lăsat de fotbal, are aerul unui profesor care tocmai a predat ecuații diferențiale.
Dudu a fost imens, Rusescu, plus Cristea, plus Fatai, plus Bokila, plus Matulevicius, plus Tatu, plus alte nume în vogă azi la un loc. Plutea deasupra careurilor adverse ca săritorii la înălțime deasupra ștachetei, pletele aurii îi fluturau măreț, iar lovitura de cap venea ca trăsnetul, imparabilă, perfectă. Avea ceva grandios în mișcări și-n execuții, ceva aristocratic în alură și o distanță nobilă în comportament. În aproape douăzeci de ani de fotbal, Dudu n-a luat niciodată un cartonaș galben.
N-a fost un jucător numai de cap. Era atacantul făcut dintr-un mijlocaș ofensiv eficient, avea demaraje, se băga la combinații, uneori mai și dribla, fără ca asta să-i fie profesiunea de credință. Alerga cât zece, era subțirel și, pe la vreo 35-36 de ani, era să prindă Cupa UEFA cu Buzăul, într-un campionat în care Steaua era Steaua, Dinamo era Dinamo, Sportul îi avea pe Hagi și Coraș, iar Craiova venea cu vreo șapte titulari în echipa națională.
După 13 ani de stat printre străini, Dudu se întoarce în țară, iar Cătălin Mureșanu și Iulian Vâlvoiu îl iau la plimbare prin stadion și prin club. Acceptă și se simte cumva stingher printre scaunele milenariste, printre dușumelele epoxidice și printre dalele absorbante din fața Discobolului. Pe vremea sa, în loc de scaune la oficială erau fotolii plușate, să nu facă activiștii buba, în fața statuii era piatră cubică, iar sălciile de la tribuna a doua și cișmelele din pas în pas dădeau un aer romantic stadionului.
Romantic e și Dudu. Și retras, și în banca lui, și nevrând să deranjeze pe nimeni. A venit după 13 ani să-și revadă țara și echipa de care și-a legat tinerețea. Nu vrea nimic, nu apelează la nimeni, e un ex-canadian repatriat, peste care aerul rece al Labradorului a așezat și mai multă decență, pentru a-i conserva imaginea și silueta cu care i-a cucerit demult pe suporteri.
Pentru că, dacă publicul oltean nu-l suferea pe Dinu, iar publicul stelist nu-l înghițea pe Balaci, pe Dudu îl respecta toată lumea, măcar de teamă că din orice atingere a sa putea schimba tabela în defavoarea lor. Din ce le-a mărturisit colegilor mei, are acum, la aproape 63 de ani, doar 200 de grame peste greutatea Ghetelor de Aur. Din păcate, nu mai poate juca, dar cine are minte îl poate folosi ca pe un model de imagine. Prețuit așa cum trebuie de Dinamo, Dudu poate fi la fel de util precum fiecare dintre cele 252 de goluri ale sale.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER