Prin primăvara lui 1982, înainte de treapta a doua, m-am pomenit – nu mai țin minte prin ce împrejurare – fericitul proprietar al unui France Football. Colorat, superb, ce-i drept vechi de câteva luni, dar France Football în toată regula. Cum franceza nu era -și nu e nici azi – unul din punctele mele tari, cum pricepeam doar câteva boabe din casetele cu Joe Dassin și Sacha Distel, m-am apucat cu dicționarul în față să trec dincolo de poze. Era un material despre Tigana, pe care în decembrie același an aveam să-l văd pe viu la Craiova alături de Giresse, Lacombe, Tresor și ceilalți internaționali ai lui Bordeaux. Mai era o comparație extrem de interesantă între primii doi golgeteri ai Franței, Halihodzic, vârful lui Nantes, ulterior antrenor cu carieră lungă și Eric Pecout, de la Monaco. Plus un interviu cu Thierry Roland, cel mai mare comentator tv al francezilor, mort în 2012, în timpul Campionatului European. Dar cel mai interesant mi s-a părut un reportaj despre Teophille Abega, un camerunez, coleg cu Roger Milla, care avea să joace la Mondialul din acea vară. Se scria acolo că Abega, căruia i se spunea Doctorul, făcuse vreo doi ani de medicină în Franța, timp în care juca în ligile inferioare. Din lipsa banilor, Doctorul se întorsese în Camerun, unde practica un fel de apostolat medical, era tot timpul pe drumuri și tămăduia, cu ce învățase în școlile franceze, compatrioții aflați în suferință.
Peste trei decenii și mai bine de la aceste povești savurate în adolescență, același France Football, pe care în anii nouăzeci îl cumpăram – destul de scump – de la un magazin de presă străină de undeva de lângă magazinul Eva, ne spune că lui Duckadam i-au fost rupte de către comuniști degetele de la picioare, pentru că nu fusese de acord să-i dea lui Nicu Ceaușescu nu știu ce Mercedes primit de la Ramon Mendoza, pentru penaltyurile apărate contra Barcelonei.
Poate că dacă ar fi fost tot 1982, dacă nu l-aș cunoaște pe Helmuth, dacă el n-ar fi român, dacă aș avea în continuare candoarea să-i ascult pe Joe Dassin și pe Sacha Diestel, aș crede această poveste. Mi s-ar părea fabuloasă, ca toate acele istorisiri de lagăr comunist pe care l-am părăsit la timp. Dacă Duckadam n-ar fi explicat de zeci de ori ce s-a întâmplat în acea vară cu anevrismul, dacă n-ar mai fi fost operat de atâtea ori pentru aceeași problemă vasculară, poate că ar fi ținut figura și cititorii, dacă nu cei din România, măcar cei din insulele Polineziei, ar fi parcurs textul cu mâna la gură. Dar povestea pe care France Football o vinde acum, la distanță de treizeci de ani, e atât de străvezie și de neadevărată, încât e de mirare cum de o revistă cu asemenea prestigiu, care ani la rând a dat Balonul De Aur, își murdărește paginile cu asemenea aberații. Nu că regimul Ceaușescu n-ar fi comis atrocități. Nu că fotbaliștii Stelei s-ar fi ales cu cine știe ce averi după finala de la Sevilla, când au primit câte un Aro ruginit de la Armată. Dar degetele lui Duckadam nu i le-a rupt nimeni, asta e clar. Iar reportajul parizian e o farsă nedemnă de Orașul-Lumină, cum numai pe traseul București-Istanbul se mai întâlnește, dar și pe-acolo rar.
Când am citit despre materialul cu Duckadam m-am gândit ce ușor înghițeam în copilărie, adolescență și tinerețe diverse dulcegării siropoase ambalate în în poleială de povești. Oare Teophille Abega, doctorul-vraci camerunez din acele pagini colorate ale anului 1982 o fi existat aievea?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER