Mircea Lucescu n-are frustrări, ci doar amintiri. Plus calitatea ca peste zece ani să aibă alte și alte amintiri, mai proaspete decât cele cu familia Ceaușescu. Probabil că în 2024 va povesti unor compatrioți resemnați în eșecuri și frustrări despre izbânzile sale din 2017 sau din 2020. Victoriile sale sunt mereu împrospătate, ființa sa are un eficient buton F5 care refrișează mereu reușita.
Acum, în 2014, aproape că nu mai are nicio importanță dacă în urmă cu 35 sau cu 40 de ani Lucescu era agreat sau prigonit de familia Ceaușescu. Probabil că în diferite perioade a fost și într-un fel, și în celălalt. Acea imagine document, în care Serghei Mizil devine un fel de Sahia Film în viață e fotografia unor bărbați cu perciuni, cu părul peste urechi, iar apariția în fundal a lui Nicușor nu e nici virtute, nici blam. E doar amintire, așa cum a fost.
Prietenul Costin Ștucan, mare admirator al lui Lucescu acum douăzeci de ani și analist nedrept de lucid al bărbatului de aproape 69 de ani în clipa de față, folosește termenul de CEL MAI PRODUCTIV ANTRENOR ROMÂN. Nu e o blasfemie, ci doar ceva cinism în exprimare. Cel mai mare nu poți să-i spui, pentru că ai întina memoria lui Kovacs. Cel mai titrat e iarăși riscant, fiindcă a contabiliza trofeele și calificările e, îndeobște, dăunător. Dar termenul de CEL MAI PERFORMANT pare ideal. Aici, în dreptul unui cuvânt, e toată discuția. Productiv înseamnă strict cantitate. Performant înseamnă mai mult. E termenul de productiv învelit în ambalaj strălucitor.
Indiferent cât va vorbi despre contrele sale cu ceaușeștii sau oricât s-ar plânge de arbitrajele din Champions League (în toamna asta chiar l-au lovit din plin, mai ales la Leverkusen), nu astea vor rămâne după Lucescu. Opera sa de bază e alta. E Corvinul, e Gino în marcaj strâns la Rossi, e acel Dinamo dinainte de Revoluție, e iarna de la Inter, e dubla Galata-Beșiktaș din Turcia și e deceniul de la Șahtior. E Rapidul, e echipa națională și tot restul. Plus enorma experiență, care-l face să fie interesant chiar și atunci când tace. Plus, și aici e marea sa calitate, puterea și motivația de a continua, an după an, dincolo de cifrele contului din bancă sau de numărul trofeelor pe care le-a cțștigat.
S-ar putea ca pe unii să-i irite aceste amintiri pe care Mircea Lucescu le tot povestește, parcă de la an la an tot mai plin de patos. El însuși afirmă că a constatat încă de când era un student fotbalist care-l citea în avion pe Benjamin Disraeli că prețul succesului e invidia, iar al eșecului, singurătatea. Prin structura sa, Mircea Lucescu n-a fost și probabil că nu va fi niciodată singur. Nu-l lasă succesele!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER