Ne doare viața

Și ne doare rău, și ne doare demult, dinainte de baraj, și ne va mai durea încă. Ne doare Mățel, că n-a ieșit la ofsaid, ne doare Maxim, că n-a jucat în tur și că a vrut să le facă pe toate la noi acasă, ne doare Latovlevici, când centrează în bălării.

Ne dor toate oasele, chiar și oasele lui Holebas, care ne-au rebăgat în meci și ne-au mai oferit câteva zeci de minute de viață. Ne doare și Pițurcă, așa îngândurat, ne doare și Mutu, care stă pe-un țărm Corsican și se joacă de-a feisbucul la bătrânețe.

Ne doare că atâta putem, niciun dram mai mult. Ne doare că ne-am dorit mult, dar ne-am dat seama de lucrul ăsta târziu, cam prin minutul 140 din cele 180 ale barajului. Abia atunci am înțeles că-i putem răpune pe greci doar cu fotbalul, pentru că toate celelalte daruri otrăvite, statul pe jos, trasul de timp, șmechereala și ciupeala sunt însușirile lor de peste două mii de ani.

Ne doare ofsaidul de la Pireu, ne doare că n-am dat și noi un gol dintr-un astfel de ofsaid, până la urmă ne doare că nu ne-am calificat, că n-am putut, că nu putem, că nu mergem la Mondiale. Ne doare tot ce e în jurul nostru, copii, juniori, sistem, Federație, sărăcie, ne doare că suntem așa și că nu putem fi altfel. Ne vom uita la greci și la alții, iar la vară, când va fi cald și ne vom uita la Mondialul din Brazilia printre grătarele noastre pasionale și indiferente, abia atunci, la vară, ne vom da seama că de fapt ne doare viața. Mult timp ne-a durut altceva, altcumva, altundeva.