Petrolul de atunci și de acum

Vineri, Ion Marin a fost în studioul Orei de ProSport, la sport.ro. Proaspăt sosit din Kuwait, proaspăt încununat campion, mult mai relaxat decât atunci când frământa nelipsitul pix între degete pe băncile echipelor românești.

Surpriza a venit din partea regiei de emisie, la un moment dat sub ochii învitatului începând să curgă imagini din finala câștigată de Ion Marin cu Petrolul în urmă cu 18 ani. Cu toți de-acolo mult mai tineri, cu Vivi Răchită creț și șaten, cu Zmoleanu, decarul de vis al Petrolului, un stângaci de mare clasă, cu Dănuț Lupu mult mai slab ca astăzi, cu Sorin Cârțu brunet, cu suporterii țopăind pe gradene.
Și Ion Marin a recompus povestea acelei echipe frumoase, la fel de iubită ca și Petrolul de astăzi, dar în cu totul alte condiții. Fără stadion ultramodern, evoluând între niște tribune de piatră, dar însuflețite, cu celebrul cuplu Radu-Cristache la timonă, cu răposatul general Dănescu oarecum în umbră, cu trei ani de construcție până la meciul decisiv cu trofeul pe masă.

Pe vremea aceea aria de selecție era bazinul petrolifer al Prahovei, echipa ivindu-se aproape exclusiv din perimetrul străjuit de sonde. Vivi Răchită venea de la Boldești, Zmoleanu și Bălăceanu de la Mizil, Leahu și Pârlog de la Moreni, Toader de la Câmpina, Fane Preda și Grama din periferia boemă a Ploieștiului, iar Tavi Grigore de pe băncile facultății de Petrol și Gaze. Aduși pe mai nimic din ligile inferioare sau produși de un centru de juniori unde încă trona efigia profesorului Noni Lindenberg, băieții de atunci, plătiți cu puțin, posesori de Dacii și purtători de blugi turcești luați din târg au reușit ultima performanță a unui club care de atunci își tot caută vadul.

Petrolul de astăzi e cu totul altceva. Aria de selecție s-a extins de la Boldești și Potigrafu cuprinzând Africa Centrală, Tunisia, Haiti, Brazilia, Bolivia, Belarus sau Franța. Luminile rampei sunt cu totul altele, de mult mai puternică strălucire, stadionul e ceva milenarist, cu gazon, tribune și acustică amintind de Anglia. Contractele sunt mari pentru România, băieții nu mai știu ce sunt Daciile, se îmbracă din magazine de firmă. Suporterii, deși sunt alții, pentru că generațiile se schimbă, au rămas la fel de sonori și de atașați și așteaptă să plimbe iar trofeul până în față la Casa Albă, să-l ducă apoi în deal la Seciu și să guste din el o mireasmă de Tohani pusă la beci, probabil, în toamna europeană în care, pe un stadion vienez, vântul îi dădea umbrela peste cap lui Ion Marin. Astăzi un om așezat, bunic care-și va duce nepotul de 6 ani la meci. Atunci, un tip muncitor și zbuciumat, care ieșea din tinerețe convins că se poate. Și s-a putut!