În jurul lui Latovlevici a curs mai multă cerneală decât în jurul lui Fachetti și, dacă ne referim la fundașii stânga români, decât în jurul lui Nae Ungureanu, Ioșca Vigu și Ile Bărbulescu la un loc. De ce nu-l convoacă, de ce nu-l bagă, de ce nu-i plac selecționerului scenografiile lui?
Cum să nu chemi un fundaș stânga care dă gol cu Ajax, care înscrie cu o execuție de mare rafinament cu Tbilissi, care rupe poarta lui Dinamo cu acel voleu fabulos? N-ai cum, trebuie obligatoriu să-l convoci, dincolo de orice resentiment și de orice conflict între echipa națională și Steaua.
Îl convoci, și el ce face? E tot timpul prin fața lui Tănase, urcă dezordonat și se întoarce încet, ară banda stângă fără să pună nimic în pământ decât uneori capul. Sestak îi prilejuiește curenți în zona urechilor, deși nouarul slovac e jucător de Bursaspor și nu speră nici măcar în taină la grupele Champions League. La golul lor de 1-1, Lato a stat ca un fundaș stânga de Giarmata sau de Becicherec, permițîndu-i adversarului să dea cu capul aproape de pe picioare.
Păcat că acest fotbalist cu forță fizică nebănuită, cu execuții mult peste nivelul fundașilor și cu motivație pe care puțini o au, n-a dobândit până la 27 de ani o disciplină tactică în stare să-i ridice valoarea. El e un fel de Nae Ungureanu fără fază defensivă, un llie Bărbulescu fără Cupa Campionilor și un Raț fără amprenta inevitabilă a lui Mircea Lucescu. Lato e un tip care în multe situații vrea mai mult decât poate, iar în celelalte poate mai puțin decât vrea. Păcat, în felul ăsta va trebui să așteptăm ziua în care Raț va da de băut din postura de titular al naționalei în ziua în care va împlini 40 de ani.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER