Astăzi ne trece Argentina pragul și nici nu știm dacă e de bine sau de rău. Teoretic e de bine că-l vedem pe Messi în carne și oase. Dar poate fi și de rău dacă nu ne adunăm, pentru că diferența e mare și ar fi păcat ca o sărbătoare să se transforme în altceva.
Pele și Maradona n-au jucat niciodată la București, deși au fost la Budapesta, la Belgrad sau la Moscova, adică prin zonă. Cu excepția Uruguay-ului acum doi ani, nici un nume mare din America de Sud nu s-a încumetat pe la noi pe-acasă, semn că n-am fost foarte interesanți pentru ei.
Constatarea e valabilă doar în parte. Acum trei-patru decenii România era un partener constant pentru reprezentativele sud-americane, însă nu la noi acasă, ci la ei. În 1974, 1978 și 1982, cam cu două luni înaintea marilor competiții mondiale, România traversa de fiecare dată Atlanticul și dădea piept cu forțele din CONMEBOL. În 1974 am pierdut cu 2-0 pe Morumbi în fața Braziliei lui Leao și Jairzinho și cu 2-1 (gol Kun II) pe arena lui Velez în fața lui Ayala și Brindisi. Patru ani mai târziu am zburat la capătul lumii pentru un singur meci, 0-2 cu Argentina lui Pasarella și Kempes, pe Bombonera. În fine, în 1982 am avut trei meciuri, 0-1 cu Argentina lui Maradona la Rosario, 0-2 cu Peru la Lima și 3-2 cu Chile la Santiago.
De ce erau mereu invitați românii la capătul lumii? Din mai multe motive. În primul rând pentru că România nu s-a calificat la niciunul din aceste trei Mondiale, deci sud-americanii nu riscau să-și întâlnească partenerul amical și la Turneul Final. Apoi exista un impresar versat, un anume Zacour, brazilian care trăia la Paris și avea relații și la noi, și la ei. Mai departe, în multe dintre țările latino-americane funcționau regimurile militare de stânga și ideolologia marxistă, ceea ce nu crea un discomfort politic celor de acolo, ci dimpotrivă.
Apoi, economic, românii erau ieftini. Mai ieftini decât sârbii,cehii, ungurii poate chiar și decât bulgarii. Acest aspect nu era deloc de neglijat, după cum esențial era că România era dispusă în aprilie sau în mai să-și întrerupă trei săptămâni întrecerea internă pentru un asemenea periplu, în timp ce în alte părți încălcarea de calendar nu era luată în calcule. La noi se amânau etapele, se împingea returul până în toiul verii, se dădea totul peste cap numai pentru prestigiul de a face aceste turnee.
Nu era nimic rău în asta, Lucescu, Dobrin, Balaci, Dinu, Rică Răducanu și ceilalți s-au mândrit mereu cu meciurile cu Argentina, chiar și amicale, chiar și pierdute. Românii însă nu vedeau aceste meciuri, care se disputau pe la două noaptea ora noastră și nu se televizau. Aflau abia a treia zi rezultatul și citeau corespondența trimisului special, savurând silabele care spuneau că Țicleanu l-a ținut pe Maradona sau că Rică a luat gol de la Pasarella din lovitură liberă de la 30 de metri. Erau vremuri romantice, cu oameni romantici și cu bani puțini.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER