Ionel Dănciulescu s-a obișnuit. Iese din vestiar mai târziu, cu rezervele. Prin minutul 20 pleacă la încălzire și vede meciul printe fandări și alergări ușoare, din spatele arbitrului asistent. La pauză face o miuță pe gazon și dacă-și aduce aminte antrenorul de el, prinde câteva minute pe final. Nici n-apucă să transpire ca lumea că meciul se termină.
Bonetti îl bagă doar atunci când chiar nu mai există nici o altă soluție. La Chiajna, când n-a fost Țucudean, a jucat Axente. Dacă n-ar fi fost nici Axente, poate că ar fi intrat pe teren cine știe ce filosofie afro cu douăzeci de kilograme în plus. Oricine, numai Dănciulescu nu! Deși Danciu a dat gol la Severin, unde dacă se termina 1-1, poate că Bonetti vedea meciul cu Barcelona pe net, din Zambia.
Că tot e vorba de Barcelona, italianul care cere întrebări serioase când e chestionat dacă rezervele se ridică la nivelul titularilor a așteptat până spre final să-l bage pe Danciu. Probabil că dacă nu i se făcea rușine de stadionul plin, nu-l băga nici atunci. Două sute și ceva de goluri nu-i spun nimic și se poartă cu cel mai bun marcator român contemporan așa cum te porți cu un pârlit adus de la liga a treia.
Probabil că profesionalismul lui Danciu îl scoate din sărite. Ar vrea pesemne ca golgeterul să-i facă scene în vestiar, să iasă pe la televiziuni și să acuze. Signor Bonetti nu va vedea asta! El îl știe pe Danciu de câteva luni în două mandate, eu îl cunosc de aproape 20 de ani. Știe să țină în el, își așteaptă rândul ca un junior și nu va spune niciodată o silabă de rău împotriva antrenorului. A acelui antrenor căruia i s-a părut că nu știu ce și nu știu cum, în nu știu ce meci, Danciu n-ar fi pus osul. De parcă două sute și ceva de goluri s-ar da sărind coarda. Poate că în acest mandat la Dinamo sau poate că în următoarele, căci vor mai fi, Bonetti va afla că în meseria de antrenor orgoliul înseamnă a învinge mereu, nu a ține pe tușă un jucător doar pentru că așa vrei tu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER